PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Despre limită Text postat de Cristian Vasiliu Indiferent de forma de gândire, de cunoaştere şi de libertate la care ne-am referi (mitico-mistică, raţională, sensibilă, a creaţiei sau afectivă), în premodernism, Dumnezeu a fost limita lumii (a spaţialităţii şi a temporalităţii) şi în acelaşi timp a lăsat în lume capacitatea de acceptare a acestei finitudini. (Cazul gândirii raţionale/ştiinţifice şi cazul gândirii sensibile: în primul rând, prin acorporalitatea Sa, Dumnezeu a confiscat tot ceea ce se afla dincolo de spaţialitate, stabilindu-i astfel limitele; Dumnezeu începea acolo unde se sfârşea orizontul omului; necunoscutul (nevăzutul şi neatinsul) erau în logica existenţei divine o formulă transcendentală: Cerul, sfârşitul Pământului, subpământul, etc... În al doilea rând, Dumnezeu s-a afirmat ca fondator al Timpului la începutul creaţiei şi tot El i-a anunţat sfârşitul; Timpul Îi aparţinea chiar dacă prezentul putea fi explicat prin cauze secunde ce Îl excludeau. Odată cu moartea Sa însă, omul – nefiind încă el însuşi dumezeibil, prometeic – s-a îmbolnăvit de nostalgia infinitului şi a eternităţii, de dorinţa de a căuta şi dărâma limitele, ca şi cum ar fi căutat de fapt (şi ar fi sperat în) învierea lui Dumnezeu. Infinitul – cheia de boltă a civilizaţiei occidentale după cum susţine O. Spengler – este doar consecinţa faptului că instinctele omului au rămas creştine, chiar dacă inteligenta lui a devenit treptat – începând cu Renaşterea şi chiar înainte de ea – atee (H.R.P.) Modernitatea s-a instaurat nu printr-o completă noutate, ci prin negarea limitelor în spaţialitatea şi temporalitatea deja existentă. Cazul gândirii mistico-mitice: Câtă vreme revelaţia – modul de cunoaştere propriu gândirii mistico-mitice – avea drept scop aflarea adevărului divin, Dumnezeu, ca deţinător al acestui adevăr şi facilitator al aflării lui, a fost limita revelaţiei, a gândirii mistico-mitice şi respectiv a libertăţii mitico-mistice. Nu exista adevăr mai presus de Dumnezeu, (nici chiar afirmarea ontologica a Sa), astfel încât El singur reglementa lumea şi dicta limita ei epistemologică, chiar şi dincolo de eşecul logicii. Cazul gândirii afective: Dumnezeu a fost iniţiatorul şi promotorul gândirii afective şi totodată un referenţial al iubirii în general. Nimic nu putea depăşi dragostea pentru El (şi eram îndemnaţi să-l iubim, pentru ca El îşi revendica iubirea din lume) şi, cu atât mai mult, dragostea pe care El o revărsa în lume. În fond, religia creştină a fost triumful gândirii mitico-mistice, amestecată în doze egale cu gândirea afectivă. Odată cu moartea lui Dumnezeu (Gott is tot!) în modernitate aceste moduri de gândire şi de cunoaștere şi libertățile aferente lor s-au stins treptat (sau şi-au restrâns aria de aplicabilitate). Cazul gândirii creatoare: Până în modernitate, vanitatea creatore a omului a avut drept limită viul (crearea ex-nihilo a vieţii), adică realizarea supremă a lui Dumnezeu şi nimeni – niciun om prometeic – nu şi-a pus problema să o încalce. Cum ipoteza existentei divine a fost alungată încet-încet din gândirea raţională, şi gândirea creatoare şi-a pierdut respectul faţa de divin şi odată cu respectul, orice limită.) Astfel, o ieșire înainte din modernitate – daca ne-o dorim! – nu se poate face decât prin (re)instaurarea unor limite. (Desigur ar mai exista şi posibilitatea ieşirii din modernitate prin întoarcere – ieșirea înapoi - adică prin reînvierea unui Dumnezeu, dar şi în acest caz primul edict al (nou)lui Dumnezeu ar fi instaurarea unor limite). Ce formă ar trebui să aibă limitele în şi după modernitate? Cum pot fi ele impuse? Nu printr-un exces de legislaţie, nu prin negarea unui alt principiu fondator al modernităţii – libertatea, ci prin antrenarea facultăţii discernământului. Trebuie să se înţeleagă utilitatea unor graniţe (în orice dimensiune a spiritului şi a materiei şi în cadrul oricărei modalităţi de gândire), iar discernământul trebuie să le ridice. Pentru o înțelegere mai exacta a beneficiilor limitării (şi a legăturii acesteia cu libertatea) să încercam o incursiune succintă şi pragmatică (din perspective raţionale) în sfera realităţilor fizice, economice, politice, sociale şi culturale pentru a găsi argumente în sprijinul ideii enunţate. Primul impact benefic şi prima lecţie a noţiunii de limită vine dintr-un domeniu controversat: cel al fizicii. De parcă natura – şi Dumnezeu! – ar fi ţinut să ne reamintească, încă de la începutul modernităţii, faptul că logica ei – şi a Lui! – este una limitativă. În anul 1905, Albert Einstein îşi formula celebra lui teorie (restrânsă) a relativităţii, teorie prin care postula ca viteza luminii nu poate fi sub nicio formă depăşită, spre mirarea buimacă a întregii lumi. Deşi această limita introducea un grad sporit de complexitate în ecuaţiile gravitaţiei, ea schimba profund modul în care era înţeles spaţiul şi timpul, închidea fizica în ea însăşi şi o făcea coerentă (cel puţin la nivel macro, pentru cazul specific al gravitaţiei). Iar acesta nu a fost decât primul pas. Pe parcursul întregii evoluţii a fizicii moderne (ce a urmărit analiza celorlalte 3 forţe esenţiale: interacţiunea slabă, interacţiunea tare şi electromagnetismul) s-a încercat, cu mai mult sau mai puţin succes, eliminarea infiniţilor din complicatele formule ce le descriau. Ajunşi – în sfârşit – la ultima frontiera a materiei, analizând particulele ce o compun, specialiştii au ales din nou limita. S-au impus modelele de fizici cu particule esenţiale ce au cel puţin o dimensiune: aşa numitele corzi vibrânde, tocmai pentru că astfel se putea ieşi în mod elegant (Universul Elegant) din cercul vicios al infiniţilor mici. Cum toate astea, deşi lecţiile lui Einstein – profetul şi teoreticianul modernităţii! – despre relativitate şi temporalitate (fuziunea spaţiului cu timpul) s-au răspândit în toate direcţiile, devenind unele dintre principiile fondatoare ale modernităţii, lecţia limitării nu a fost învăţată. Nici în economie, nici în cultură, nici în societate şi nici în politică. Cel mai acut se simte nevoia de limită în economie. Nu negăm validitatea legilor ce guvernează economia de piaţă (cu toate că ridicăm unele obiectii cu privire la noţiunea de proprietate), însă afirmăm că ele se aseamănă – folosind exemplul fizicii ca metaforă – cu teoria mecanicii newtoniene. (Pe undeva Marx cu al său „Capital” este un Newton al economiei). Legile pieţei funcţionează – aşa cum au fost ele gândite iniţial – pentru viteze – economice – mici, pentru cazul proprietăţii de tip solid (nu lichid cum este cazul economiei actuale) şi pentru un consum rezonabil. În modernitate legile pieţei trebuie reformate prin adăugarea unui postulat limitativ – echivalent postulatul vitezei maxime a luminii – pentru asigurarea unui mod de funcţionare normal şi perpetuu al economiei. Economia nu poate creste la infinit, proprietăţile/averile nu pot creşte la infinit, consumul nu poate creşte la infinit. Putem înţelege de ce s-a plecat de la premiza că resursele sunt inepuizabile, că piaţa se poate auto-regla, iar capitalul şi consumul pot creşte oricât de mult; din perspectiva epocii ele păreau aproximări suficient de bune. Iată însă că acum ne confruntăm cu o criză acută (şi cu o folosire iraţională) a resurselor, economia se conglomerează prin concentrarea – gravitaţională – a averilor, iar consumul a scăpat de sub control în sus. Cauzele şi efectele celor două mari cutremure economico-financiare din anii ’29 şi 2008 (atât cât sunt – şi pot fi ele – cunoscute) puteau fi înlăturate şi respectiv minimizate prin introducerea limitării; de exemplu: limitarea producţiei (explozive) în ‘29 – vezi teoria monetaristă – şi respectiv limitarea pieţei derivativelor în 2008. Desigur, au existat (şi există în continuare) pretutindeni încercări de controlare a pieţelor economico-financiare prin limitări, însă aceste limitări aposteriorice prin legiferare nu erau (şi nu sunt) decât semne ale disfuncţionalităţilor majore ale mecanismelor pieţei, dovezi că procesul supus legiferării nu funcţiona (şi nu funcţionează) de la sine. Toate procesele economice cu feedback pozitiv ce conduc la astfel de crize (şi la multe altele de ordin socio-cultural) trebuie transformate în procese cu feedback negativ prin impunerea unor limite maximale. Limita trebuie să intre aprioric în spiritul pieţei. Soluţia nu poate fi una de tip socialist, unde, chiar dacă se propune limitarea, limita este dată de capacităţile şi realizările celui mai slab membru al societăţii, ci una în care limita este dată dimpotrivă de capacităţile celui mai capabil membru al ei. Acest lucru ar asigura o entropie economică crescută, necesară combustiei economice, prin păstrarea competitivităţii, dar în acelaşi timp nu ar permite ca presiunea economica să crească peste un punct critic de suportabilitate socială şi de sustenabilitate. Adevărata sursă răului nu poate fi însă decât politica. Din visele ei despre libertate şi egalitate stârnite de opresiune şi de abuzul social ne-am trezit direct în zorii modernităţii (cu tot ce a însemnat ea din punct de vedere economic, social, cultural, etc…). Pentru a confirma aceste vise şi pentru ca ele să poată fi transformate în realitate, au fost puse sub semnul întrebării (sau au fost măturate pur şi simplu din calea ei) orice limite. Şi asta fiindcă libertatea (şi egalitatea) sunt principii care se verifică prin dărâmarea unor limite şi nu posedă din naştere nicio regulă, fiecare din ele putând spori la infinit. (Aceasta ultimă afirmaţie îşi poate găsi punct de sprijin în presupoziţia raţionamentului lui Platon din Philebos conform căreia oriunde există devenire nu poate fi formulată o limită naturala a conceptelor care se referă la ea) (HRP – Omul recent). H.R.P. trăgea următoarea concluzie: esenţa principiului politic tradiţional este limitarea (datoria); esenţa principiului modern este nelimitarea. Şi totuşi unde se ascunde Răul? Rău nu este Răul în sine, ci faptul că într-un astfel de scenariu modern, nimic nu ne poate apăra de proliferarea Răului daca el ajunge printr-o formă sau alta în mâna majorităţii; puterea sa – validată de majoritate – poate creşte sigur către infinit şi nu cred că este o axiomă imposibilitatea poporului – majorităţii – de a-şi face rău sieşi. Asta pe deoparte; pe de alta parte, prea multă libertate necontrolată conduce la o inflaţie galopantă de libertate, la scăderea valorii libertăţii în cultura modernă, la tranzacţionarea ei (cu statul) pentru fericire, siguranţă, bunăstare, dragoste, etc… şi – drept consecinţă – la creşterea monstruoasă a puterii statului modern – premizele unui rău totalitar (HRP, pag 167 – Omul recent). Cumpăna dintre societate şi stat – politica – se va dezechilibra complet (şi nelimitat) odată cu deteriorarea noţiunilor de libertate (şi de egalitate) în sensul creşterii lor oricât de mult, ca un cancer. Deja ne pierdem egalitatea. Deja ne pierdem libertatea în numele libertăţii. Deşi trăim în ea, deşi vorbim despre ea cu pasiune, nu o mai înţelegem decât la modul pasiv (libertatea slabă), ca pe o tribună de enunţat opinii pentru care doar noi suntem limite (iar noi suntem obişnuiţi să cedăm în cele din urma în faţa majorităţii sau a forţei statului). Răul – mult mai viguros mai seducător decât Binele – pândeşte din umbră, (fără a putea spera să-l punem în vreo formă în slujba binelui). (Răul apare uneori deghizat în prostie: prostia politică). Pentru a ne putea asigura supravieţuirea suntem nevoiţi să introducem un paradox (pentru a putea înlătura alt paradox): limitarea libertăţii însăşi. Limitarea libertăţii prin asimilarea noțiunilor de adevăr şi de bine – individual, dar şi comun - (pentru ca libertatea să fie utilă – utilul ca limită a libertăţii) şi prin exersarea şi exercitarea deciziei (limitarea libertăţii de discernământ) (pentru a aduce libertatea în sfera conștiinței şi pentru afirmarea identităţii personale a indivizilor). Limitarea libertăţii chiar şi artificial (în numele respectului, cumpătării şi stabilităţii), (poziţie ce poate să cadă fără a diminua forţa argumentului). Limitarea libertăţii în special şi a altor principii ce sprijină ideologiile politice moderne în general. Nici cultura nu stă mai bine. În cultură răul modern s-a insinuat pe filiera economică (deşi se trage din acelaşi filon politic). Toate manifestările culturale (şi chiar gândirea de tip creativ) s-au molipsit de mercantilism, iar judecăţile de valoare au trecut în sfera competiţională, în sfera temporalităţii şi a modei (a noului). S-a uitat complet că oricât de progresiste sunt ideile pieţei libere, celelalte dimensiuni ale omului (dimensiunea socială, culturală, politică,…) nu pot fi proiectate complet în dimensiunea economică şi nici măsurate cu metrul economic. Singura direcţie a fost înainte, fără continuitate sau ataşament faţă de trecut. Era de aşteptat ca în direcţia înnoitoare pe care a pornit, cultura să iasă la un moment dat din definiţiile ei vechi şi să treacă în cea a inutilului, nemaiavând alte zone de explorat, şi în cea a individualităţii. Odată însă intrată aici, cultura va deveni inevitabil inutilă (şi la fel de infinită ca inutilul – doar utilul este mărginit!), dar şi individuală/relativă (şi la fel de infinita ca posibilităţile ei de instanţiere în indivizi cu viziuni tot mai divergente). Cultura are nevoie de limite maximale şi minimale. Maximale pentru a fi utilă – un acelaşi tip de paradox întâlnit în cazul libertăţii – şi minimale pentru că în cele din urmă cultura este oglinda unei culturi (cultura ca produs al unei grupări umane, expresie a nevoii de comunicare pe sine şi relaţionare în contextul conştientizării apartenenţei la un grup) şi nu se poate restrânge la un singur individ. Desigur cultura nu are nevoie de limitele anterioare – limitele lui Dumnezeu – ci de o serie de (alte) limite intrinseci, mai laxe, date de principiile în slujba cărora cultura se (va) pune şi prin care se defineşte/se va defini. Cultura nu se poate defini prin ea însăşi; ar cădea în capcana autoreferenţialităţii inutile şi infinite şi în capcana timpului. Nu vrem nici noi să cădem în capcana încercării vanitoase de a o defini şi de aceea nu precizam decât ceea ce ea nu este. Ar fi însă de ajuns să stabilim faptul că este mărginită, chiar dacă nu ştim exact unde şi/sau care îi sunt marginile, pentru a-i reda prestigiul. Şi asta nu e tot. Arta (partea activă şi creativă a culturii) a beneficiat întotdeauna (involuntar sau nu) şi de pe urma avansului tehnic (ce ţine de meşteşug/specializare) şi de pe urma avansului ştiinţei şi tehnicii (ce ţine ce civilizaţie). Fie că este vorba de materiale noi şi instrumente mai performante sau moduri de execuţie influenţate de acestea (vezi exemplul muzici şi al picturi) arta nici în preamodernitate nu a fost doar pură inspiraţie. Acum însă lipsa limitelor o lasă fără apărarea în faţa tehnicităţii. Omul nu se mai apropie de tehnică dinspre artă, ci invers; tehnica este fie justificată prin artă (ex: tehnicitatea exacerbată a violoniştilor şi pianiştilor moderni), fie negată în numele artei (ex: pictura abstractă şi cea naivă). Tehnica a devenit într-un sens locomotiva artei şi arta urmând-o este gata-gata să sară de pe sine pentru ca viteza tehnici este înspăimântătoare în modernitate; iar în alt sens a fost complet abandonată, pentru ca arta să poată explora (şi valorifica) şi kitch-ul şi amatorismul. Bineînțeles, socialul resimte direct toate agitațiile politicului, ale economicului, ale finanțelor şi ale culturii. Lui îi revine rezolvarea nemijlocită a celei mai grele probleme: problema justiţiei sociale. Am vorbit mai devreme despre egalitate şi despre lipsa ei de limită, însă egalitatea este, dacă o privim cu atenţie, doar soluţia (sau una dintre soluţiile) problemei. Chiar dacă o asimilăm corect (în sens capitalist: de egalitate la start, nu egalitate la finish), ea este nelimitată ca esenţă (după cum am afirmat) şi limitată ca efect. Nu are niciun sens să ne propunem să o limitam. Poate că mai bine ar fi să îi analizăm şi să îi limitam cauzele. Iată ce scrie Nietzsche (via H.R.P.): „Resentimentul a devenit baza oricărei morale publice recepte. Orice inegalitate este interpretată ca o nedreptate. Orice calificare este resimţită şi reclamată ca o discriminare. Orice judecată – o afirmaţie de putere. Orice diferenţă – o incitaţie la asuprire.” Înţelegem astfel că egalitatea este cerută dintr-un sentiment de inferioritate şi de umilinţă resimţit de omul modern în mijlocul modernităţii sale. Privit (cu milă şi duioşie) din acest punct de vedere, omul modern este Omul Căzut. (Nu Omul Păcătos, pentru ca Omul Păcătos are totuşi o conştiinţă a propriului păcat, iar sistemul lui de referinţa este Dumnezeu). Omul Căzut este omul care se raportează continuu la cei din jurul său. Daca vom reuşi sa eradicam (sau măcar să limităm) sentimentul subiectiv şi totodată pozitiv de umilinţă (şi poate şi pe cel negativ de invidie) pe care această raportare o trezeşte în el, vom realiza pasul corect şi decisiv înspre o egalitate absolută şi respectiv către o justiţie socială absolută. Se poate observa că umilinţa (de tip social) este corelată în mod direct cu (a) puterea politică abuzivă şi arbitrară, (b) cu orizontul libertăţii (ce întretaie propriul orizont al libertăţii), (c) cu bunăstarea economico-finaciară (obţinută prin moşteniri, prin speculaţii, prin furt, etc…) şi respectiv (d) cu rezultatele culturii agresive – plina de tehnicitate şi diletantism - a celorlalţi membrii ai grupului social. Cu ceea ce este rău şi nelimitat în politică, economie, finanţe, cultură. În concluzie odată cu limitarea acestora (în condiţiile propuse mai sus) se limitează şi nivelul de umilinţă pe care îl poate resimţi un membru al societăţii. Iată premisa justiţiei sociale! Ar mai fi şi alte direcţii secundare unde limitele ar putea restabili ordinea şi echilibrul, însă toate pot fi în cele din urmă reduse la cele discutate anterior, astfel încât mă opresc aici. Nu sunt necesare concluzii generale. Adaug doar că ne este mult mai uşor să trasam limite în condiţiile în care am contemplat cu spaima infinitul faustian şi ne-am închipuit propria noastră cădere nesfârşită în el. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   1. "Limitarile cele mai eficiente sunt cele auto-impuse." Asta am si sustinut... Am sa mai adaug aici o serie de articole pe seama libertatii!... 2. " La nivel de trancaneala filosofica poti sa spui ce vrei, chiar ca Dumnezeu ar fi murit." Afirmatia: Dumnezeu a murit!", nu este o constatare a deicidului sau o ipoteza, ci deicidul insusi!... 3. "Moartea Dumnezeului din constiinta oamenilor nu poate produce decat haos." Sau nu! Eu am o alta parere! Urmatorul articol "Esecul moralei!" pe care o sa-l adaug o sa trateze (o parte din) aceasta tema...   Postat de catre Cristian Vasiliu la data de 2013-09-19 14:43:08               imi vine in minte un banc (n-am ce face, sunt funciarmente neserios!) pe tema aceasta: o planeta din galaxie se apropie de Pamant si il intreaba ce mai face. -nasol, raspunde Pamantul, am homo sapiens! -ei, nu te ingrijora, si eu am avut!   Postat de catre sters sters la data de 2013-09-19 10:18:28               Limitarile cele mai eficiente sunt cele auto-impuse. La nivel de trancaneala filosofica poti sa spui ce vrei, chiar ca Dumnezeu ar fi murit. Modernitate? Moartea Dumnezeului din constiinta oamenilor nu poate produce decat haos. Pe de alta parte, bombele demografice au rezolvari independente de vointa oamenilor. Am numit razboaiele, care, indiferent de vointa globalistilor, pacifistilor, americanilor, se declanseaza cand tensiunile interstatale ajung la punctul me maxima coacere. Ceea ce se produce azi, fenomenul Irak, fenomenul Iugoslavia, fenomenul Afganistan, acte de vointa arbitrara a unei natiuni care si-a arogat cu insolentza rolul de jandarm mondial, nu contrazice ci exemplifica tot ce am spus. Doamne-fereste de un razboi mondial nou. Dar el este in logica genetica a omenirii, caci, nu-i asa, homo homini lupus! Limitele, pe de alta parte, asa cum am mai aratat, sunt necesare. Fara limitarile moral-social-religioase omul o ia razna definitiv si se autodistruge. Momentul extinctiei rasei umane nu va fi departe daca omul in general nu va mai sti de Dumnezeu, indiferent cum il numesc diverse rase sau religii.   Postat de catre sters sters la data de 2013-09-19 10:15:16               Apropo de subiectul demografic: http://www.cristianvasiliu.ro/2012/10/declinul-si-prabusirea-civilizatiei.html   Postat de catre Cristian Vasiliu la data de 2013-09-19 10:09:53               şi, în general, toate aceste griji teoretice se vor spulbera în momentul în care bomba demografică va să explodeze. atunci nicio altă consideraţie nu va mai avea vreun fel de legitimitate.   Postat de catre ioan peia la data de 2013-09-19 00:49:44               "Albert Einstein... postula ca viteza luminii nu poate fi sub nicio formă depăşită, spre mirarea buimacă a întregii lumi." Nu, lumea nu era buimacă din pricina faptului că se afrima în teorie că viteza luminii nu poate fi depăşită, ci, mai degrabă, pentru că nimeni - nici fizicienii de meserie, chiar - nu prea putea rumega teoria relativităţii. Aşa cum nici azi nu poate fi accesată de prea mulţi indivizi. Pentru a putea să întrevezi, cît de cît, ce vrea să spună, trebuie să dispui de un aparat matematic bine pus la punct şi de o imaginaţie prodigioasă.   Postat de catre ioan peia la data de 2013-09-19 00:36:51               dacă ceva a murit, înseamnă că s-a şi născut. căci doar zice că el e alfa şi omega, începutul şi sfîrşitul. prin urmare contradicţia e elementară: cine l-a născut, căci a admite că s-a născut pe sine, seamănă a autofecundare la toaletă; şi admite că poate sfîrşi, îi uzurpă unul din atributele esenţiale: existenţa eternă. deci, ce sens au discuţiile în jurul unui subiect complet lipsit de relevanţă?   Postat de catre ioan peia la data de 2013-09-19 00:29:55               "Ideea mortii lui Dumnezeu este una pur filosofica, o ipoteza de lucru, dar din formularea dumneavoastra reiese ca faptul acesta s-ar fi si intamplat." Ideea mortii lui Dumnezeu este postulatul modernitatii. Cristi   Postat de catre Cristian Vasiliu la data de 2013-09-18 23:58:40               mail: [email protected] Cristi   Postat de catre Cristian Vasiliu la data de 2013-09-18 16:36:29               Domnule Vasiliu, Am postat un larg "comm" ulterior primelor doua, comm pierdut prin delogarea de pe pagina dupa un anume interval de timp. Intrucat am elaborat prea mult timp acel comentariu, fara sa-i fac o copie la postare, am pierdut continutul. Interesul meu fata de problema in discutie este unul concret, asadar il autorizez pe domnul Cristescu sa va comunice numarul meu de mobil, in ipoteza ca am dori sa discutam problema in cauza. Evident, nu sunteti obligat prin nimic.   Postat de catre sters sters la data de 2013-09-18 15:15:25               Mai mult, am scris mai deunazi un text pe aceeasi tema, dar la modul ironic, bineinteles, data fiind neseriozitatea mea funciara. Vorbeam acolo de ideea nece4sitatii granituirii, chiar in cazul fiintei supreme, caci, nu-i asa, un concept negranituit este impropriu gandirii umane. Simplu, fizic vorbind, finitul nu poate cuprinde infinitul. Ma rog, ma alint, nu ma luati in serios!   Postat de catre sters sters la data de 2013-09-18 09:48:51               Interesanta conceptie. Am unele comentarii, unele legate de continut (Ideea mortii lui Dumnezeu este una pur filosofica, o ipoteza de lucru, dar din formularea dumneavoastra reiese ca faptul acesta s-ar fi si intamplat. Nimic mai fals, chiar ca ipoteza) altele de forma: lipsesc litere, fapt im putabil tastarii defectuoase, dar, mai grav, forme de genitiv hilare de-a dreptul pentru un filosof documentat cum pareti a fi. Exemplificand, as zice ca "vezi exemplul muzici si al picturi" cum oripilat am putut citi mai sus, nu poate fi decat opera unui "negrotei", un student folosit la redactarea articolului in format electronic dar insuficient controlat de maestru. Altfel, ar trebui sa va explic formele corecte de genitiv ale substantivelor respective, ceea ce as considera jenant. In rest, cu necesitatea existentei limitarii sunt perfect de acord. Imposibilitatea acceptarii notiunii de infinit este, se pare, un "dat" al fiintei umane, care, desi a fost investita cu anumite atribute proprii divinitatii, cunoaste doar prin inspiratie divina sau nu cunoaste nimic. S-auzim de lucruri fine si de limite, in fine.   Postat de catre sters sters la data de 2013-09-18 09:44:55	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE