PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Bordura sau arta de a face trotuarul ficţiunii II Text postat de Elena Stefan Iluzia că autoficţiunea de tip narcisist îşi poate găsi împlinirea în diarism, probabil, îl va fi făcut pe autor [1] să-şi intituleze însemnările sale, dintr-un spaţiu în care ar fi ajuns, fără să aibă habar de ce, „jurnal”. Ba, mai mult, să-i atribuie şi un determinativ uşor ludic dar cert polemic: „de bordură”! De ce de bordură? Evident, pentru a răspunde intenţiei polemice şi, poate, zeflemist-ironice, în care îi vom întâlni însemnările. Pentru că, termenul „bordură” derivat din „bord” cu sufixul „–ură” duce oarecum în derizoriu, sobrietatea, seriozitatea şi oficialismul jurnalul de bord [2]. Vezi bine, nu avem de-a face cu un adevărat „jurnal de bord” ci cu unul mai puţin oficial şi important, unul dintr-un spaţiui comun, obişnuit şi, poate, balcanizat! Acela de bordură! Cu trimitere ironică spre trotuar, bordura fiind acea zonă care separă trotuarul de carosabil. Trotuar care intră într-o încetăţenită şi celebră sintagmă care face trimitere la cea mai veche meserie din lume! Prin urmare, un astfel de jurnal, de bordură, îi va conferi libertatea şi, de ce nu? chiar libertinismul, de care are nevoie în însemnările sale polemic-justiţiare. Caracteristici pe care le conferă trotuarul trecătorilor săi ori acelora care îl staţionează. Aşadar, fără „oficialism” fără rigoarea jurnalului de bord şi fără capacitatea probantă a acestuia. Însă, ca jurnal, având o capacitate revelatorie, de mărturie neinstituţionalizată şi asumat subiectivă, polemică şi acut introspectivă. Şi nu numai. Pentru că, în fapt, acest op, declarat „jurnal” este un lung monolog interior în care autorul abordează propriile sale frământări, fantasme şi frici dar nu se fereşte să le abordeze, prin presupunere auctorială şi extrapolare, şi pe ale altora. Pe care îi observă ori cu care este mai mult sau mai puţin obligat, să partajeze, o vreme, acelaşi spaţiu şi timp. Formulrea „jurnal” nu este decât un pretext pentru secvenţele care constituie obiectul reflecţiilor autorului. Din jurnal, dintr-un adevărat jurnal, autorul nu a preluat decât secvenţierea însemnărilor. Atât. Nu şi celelalte clauze pe care un jurnal intim le presupune: datarea, cronologia, fragmentarea, discontinuitatea, fidelitatea consemnărilor. „Jurnalul” debutează ex abrupto: „Am ajuns la destinaţie”! Care destinaţie, când, unde, nu se precizează. Probabil, cu intenţa generalizatoare: oricare destinaţie în care apa cu proprietăţi curative reale ori legendate face obiectul unui business laic ori religios. În care oamenii, cu un comportament, poate, iraţional, vin să se trateze. Înscriindu-se în şirul lung al acelora care speră într-o tămăduire cu origini incerte. Tămăduire ori simple iluzii? Iluzii confiscate rapid de către „grangurii capitalismului sălbatic” Şi, paragraful-însemnare analizează succint, în esenţă, situaţia. Şi îi face un portret veridic. Valid adică, literar vorbind. Autorul, narator şi personaj, observă cu sagacitate mecanismul businessului, implicaţiile şi consecinţele sale şi îşi prezintă direct sau subânţeles propria sa atitudine. Care, de regulă, acuză. Arogându-şi rolul de justiţiar ori cel puţin de instanţă care ştie ce este bine şi ce nu. Şi care se vrea a fi având dreptate. Întotdeauna dreptate. Paradigma însemnărilor, simplificând, se desfăşoară astfel: autorul-narator-personaj (ANP) abordează o situaţie, un fapt, un personaj ori mai multe. Le evaluează apoi, pe scurt, esenţele situaţional-comportamentale, potrivit propriilor criterii, presupuneri, anticipări, credinţe ori convingeri. Face constatări, succinte, de regulă, pline de substanţă. Face reflecţii, multe sclipitoare, de natură subiectivă, la nivel punctual ori general. Îşi exprimă, direct ori mediat, atitudinea. Şi prezintă un fel de concluzii, sentinţe ori direcţii de urmat. Aprooape evident, totdeauna, ANP este ori se pretinde omniscient, are idei şi soluţii pentru orice şi mai ales, are ori pretinde să aibă întotdeauna dreptate. Propunând astfel un personaj, pe sine, cu un ego accentuat, un fel de buric al pământului. Pe care, în prpria-i viziune, antumitatea şi postumitatea ar trebui să-l idealizeaze. Să-l desemneze ca un fel de sistem de referinţă, eventual să-i mulţumească şi să-i ridice o statuie dacă nu cumva un complex statuar. Discontinuitatea însemnărilor este justificată, stilistic, de tipologia asumată a opului. Jurnal. Doar de aceea, pare să fi ales acest titlu. Să-i permită un monolog secvenţial care să-i ofere posibilitatea abodrării oricărui subiect, oricărei idei. De aceea, pe fond, acest text ar putea fi denumit, mai degrabă, jurnal de idei ori biografia, dacă nu chiar, autobiografia ideilor.. Însă nu idei în sine, nu simple enunţuri de idei ori postulate, ca idei acceptate şi confirmate în timp. Ci idei, oarecum, dezbătute. Însă în forul interior al treimii, autor, narator, personaj. Într-un lung şi nesfârşit monolog. Iată de exemplu pasajul: „Uneori, mă mir foarte de unde-mi vin vorbele astea-n cap, fără să fac cel mai mic efort de concentrare, fără plan, fără premeditare! Căci, dacă e să privesc cu atenţie în cutiuţa de la mansardă, nu văd nimic, dar absolut nimic! Mă rog, ceva distinct, un sertăraş cu arhiva mea noţională, să zicem. Unde dracului lîncezeşte vraful ăsta de cuvinte aleatorii, cuvinte care, pînă acum cîteva clipe, nu existau nicăieri şi care, deodată, ţîşnesc la lumină din coktailul indistinct al unei materii obscure? Cuvinte complet obscure şi nondescriptive. Un coktail amorf, chiar dacă răscolit şi inventariat acribic, neuron cu neuron, de o armată de rîcîitori prin plasma cerebrală. Nu cred o iotă din concluziile lor, curat superficiale şi deloc lămuritoare. Ba nu. O iotă aş crede, dar una absolut lipsită de pondere, într-un cîmp gravitaţional infinit. Adică, păstrînd proporţiile, complet nesemnificativă.” Când toată lumea ştie că o creaţie, orice creaţie-şi acest pseudojurnal[3] este o creaţie- presupune efort şi talent, ei bine, pentru pentru entitatea treimică, ANP, acestea nu sunt necesare. Pentru că, în acest caz, vorbele, cuvintele, vin aşa, firesc „fără să fac[ă] cel mai mic efort de concentrare, fără plan, fără premeditare!” Adică, se minunează autorul, voind parcă a ne spune: vedeţi ce omniscient şi inteligent sunt? Vedeţi ce idei sclipitoare am? Şi vin aşa de la sine. De parcă aş fi, sau chiar sunt, un fel de alfa şi omega al adevărului şi reflecţiei. Şi, trecând apoi la pasul al doilea, din paradigma descrisă mai sus, cu o modestie jucată, evaluează situaţia., respectiv, provenienţa vrafului de cuvinte. Urmează reflecţia interogativă „Unde dracului lîncezeşte vraful ăsta de cuvinte aleatorii, cuvinte care, pînă acum cîteva clipe, nu existau nicăieri şi care, deodată, ţîşnesc la lumină din coktailul indistinct al unei materii obscure?” prin care încercă să îşi pună în valoare strălucirea ideilor, a propriilor idei. Întrupate din pletora de cuvinte inventariată de „râcâitori prin plasma cerebrală”! Observaţi atitudinea pejorativă şi acuzatoare? Teoreticienii, filosofii, criticii, toţi şi, probabil, mai mult decât atât, sunt aneantizaţi dintr-o trăsătură de condei şi prezentaţi polemic, printr-o tuşă groasă „râcâitori”. În ale căror concluzii nu crede deloc. Ba, după o anumită reflecţie, parcă, parcă o iotă ar merita crezută. Însă, probabil, numai în cazul unei teorii mai largi, integratoare, adică, într-un „într-un cîmp gravitaţional infinit” concept aparţinând, pare-se, fizicii elicoidale. [4] şi, în acest caz, în care linile gravitaţionale ar deveni paralele, nemaifiind astfel concentratori gravitaţionali, presupun, această „iotă” ar deveni „complet nesemnificativă” Afirmaţie reprezentând astfel, într-o formulare vădit polemică, deci provocatoare, concluzia apoftegmatică, în viziunea ANP asupra „valorii” râcâitorilor. Trebuie să recunoaştem că, stilistic este subtil spus. Dar este cert şi evident spus. De remarcat că, deşi acuză limbajul sofisticat şi utilizarea unor cuvinte considerate „radicale”, în practică, le utilizează din plin. Va urma [1] Ioan Peia, Jurnal de bordură, [2]Registru numerotat, şnuruit şi parafat de Căpitania portului de domiciliu, păstrat permanent la bordul unei nave, în care ofiţerii de cart înscriu, în ordine cronologică, toate evenimentele importante petrecute pe navă sau în jurul ei. Jurnalul de bord este văzut şi apostilat în fiecare zi de către comandantul navei. Toate înscrierile în acest jurnal trebuie să fie clare precise şi să consemneze cu exactitate faptele şi evenimentele desfăşurate la bordul navei. În plus, acestea trebuie să fie în concordanţă cu alte însemnări din jurnalele de la bordul navei: jurnalul de maşini şi jurnalul radiotelegrafic. Un astfel de jurnal are un serios şi acceptat caracter probant în cazul unor litigii. De aceea, jurnalul de bord se vizează de către căpităniile porturilor în care vasul face escală sau de consulatul ţării al cărei pavilion îl poartă nava. [3] nu în sens axiologic ci în sensul de specie literară. [4] http://abelcavasi.blogspot.ro/2010/08/echivalenta-formulata-de-einstein-este.html Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE