PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Puţin câte puţin Text postat de Elena Stefan Puţin câte puţin Cuvinte moţăind de la începutul lumii Aşteaptă nemirate şi cuminţi Soarele să le umezească Somnul şi respiraţia Cum orice femeie gata să nască. Pagini de priviri, stane de orizont, Căzute peste iarba care ne paşte puţin câte puţin Adormite chinuit în clipe cât o eră Pleoape amuţite Peste ziua absurdă şi atât de stingheră. Rămân asfinţită în izvor precum ploia Îşi trage curăţenia din amintiri păroase Zăpezi putrezite tot mai adesea ne cheamă Rădăcini întoarse în seminţe Spre rana din toate cu lumea de-o seamă. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   "nea cutare care votaşi...! nu ai curaju să ne spui şi de ce o făcuşi? nu de alta, da' să nu murim proşti! poate să fi descoperit matale neşte giuvaericale ascunse, pe care noi, ageamii, nici că?..." (ioan peia) îţi voi răspunde cu mare plăcere doar dacă vei reformula, adăugînd un "i" la "ageamii", fiindcă suntem cîteva sute, în niciun caz sub 50. chestie de respect! punct!   Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2013-03-18 06:37:23               Elogiul neputinţei sau arta de a nu înţelege un poem Când un text intertextualizează cu un lector, fie el şi rău intenţionat, ca în cazul domnului Ioan Peia*, şi îl face totuşi să depună efortul descoperirii sensuale cu "rezultatele" din "comentariul" de mai jos, ca principiu, textul, conceput ca o creaţie, îşi va fi atins scopul! În rest, comentariul domniei sale se relevă a fi un elogiu al propriei neputinţe, al neputinţei lecturării unui text poetic, al neputinţei sale interpretative. De altfel, distinsul domn se declară el însuşi învins. De fapt, tot comentariul domniei sale nu este decât o recunoaştere a neputinţei sale interpretative. Pentru că, tot ce depăşeşte stadiul de poezie naivă sau manea îi depăşeşte posibilităţile. Fie din lipsa lecturilor, fie dintr-o incapacitate funciară de a trece de acest stadiu. Iată ce scrie distinsul domn, cu propria-i mânuţă şi cu propria-i tastatură: "Ar fi o interpretare, da’ cînd ajung la „Zăpezi putrezite”, mă declar învins! Am văzut lemne putrezite, frunze putrezite, oameni putreziţi, da’ de zăpezi ajunse în stadiul de putrefacţie, nici că. Ba, mai mult, putrede fiind, să mai şi glăsuiască, asta-i piste puterea mea de penetraţie hermenăută! Nu mă mai ajută nici barteşşş contrucţionistu, nici derrida deconstrucţionistu, nici kristeva telkelista. Sunt varză dă brussel, ce mai!" Unde greşeşte ori este incapabil să înţeleagă despre ce este vorba distinsul domn Peia? Simplu spus, domnia sa amestecă planurile textual-lectoriale. Despre care, în treacăt fie spus, habar nu are. Cunoscătorilor le sare în ochi acest aspect. Într-un text referenţial poate opera logica formală. Într-un text pseudoreferenţial ori autoreferenţial, care ţine de natura creaţiei artistice, operează logica artistică. (poetică, romanescă, SF-istă, etc!) De la acest punct zero al lecturii pleacă imensa confuzie şi inadecvare textuală. Şi, ca să pun în valoare confuzia respectivă, într-un comentariu anterior, spuneam că nu poţi accede la un tablou al lui Picasso cu filosofis lui Guţă! Nu mai insist. Cât priveşte metoda de abordare textuală a distinsului domn, am devoalat-o într-un topic anterior: Metoda MOI** - Metoda Onomatopeico Interjecţionistă, o metodă naivă, primitivă, în care preia "citate" din text şi, încrcând aplicarea logicii formale, caută adevăruri ecuaţionale care, în cadrul unui text poetic, nu pot fi găsite. Şi, bineînţeles în „producerea” de mirări, interjecţii şi onomatopee, în raport cu respectivele citate. O metodă total greşită. Cât despre text şi valorea sa, cititorii pot decide. Şi, firesc, mă aştept să poată fi înţeles ori nu, acceptat ori repudiat, etc. Habent sua fata libelli! Lectorul este suveran. Cum spuneam într-un alt topic, eu cred în triumful lecturii asupra textului. Inclusiv al celei naive şi rău intenţionate ca aaceea a domnului Peia. Pe care o respect ca atare. Şi care spune câte cea despre text însă extrem de multe despre posibilităţile lectoriale ale autorului! Consideraţiile de faţă nu au decât rolul de a pune problema în limitele fireşti ale intertextualizării şi ale unei decenţe şi creative lecturi. Întru descoperirea ori construirea sensului ori sensurilor unui text. *Am demonstrat într-un topic faptul că, pentru distinsul domn, nu textul pe care îl scriu eu contează. Ci numele meu. Orice aş scrie eu, pentru distinsul domn este, cel puţin, necorespunzător. http://www.europeea.ro/atelierliterar/index.php?afiseaza_articol_nelogat=44186 În acest text am postat un text capcană. Textul aparţine unui celebru critic literar. Evident, distinsul domn a căzut în capcană şi a încercat să "măcelărească" utilizând inadecvata metodă MOI. ** Paradigma critică peiană sau arta de a măcelări texte http://www.europeea.ro/atelierliterar/index.php?afiseaza_articol_nelogat=40418   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-03-18 00:27:15               nea cutare care votaşi...! nu ai curaju să ne spui şi de ce o făcuşi? nu de alta, da' să nu murim proşti! poate să fi descoperit matale neşte giuvaericale ascunse, pe care noi, ageamii, nici că?...   Postat de catre ioan peia la data de 2013-03-17 23:15:48               Aveam, pe vremuri, mai mulţi rotari în sat. Doi dintre ei se distingeau prin caracteristicile lor complet opuse. Unul era cam taciturn. Se duceau oamenii la el cu o roată deteriorată, cu un jug rupt, cu o loitră spartă, cu axul lemnos uzat etc. Omul le măsura din priviri şi, dintr-o dată, se pronunţa scurt, fără prea multe parlamentări: „Asta se mai poate meşteri, asta nu. Alta, nouă.” Şi cînd punea mîna pe lucrul cu pricina îl refăcea fără cusur. Sau meştera altul, de la capăt, mai cochet şi mai zdravăn făcut, in evri taim. Celălalt privea, cu o căutătură de mare specialist, către lucrurile aduse de către săteni, spre a fi recondiţionate, şi punea, pe loc, de-o teorie laborioasă, încît credeai că e cel puţin tata al meseriei. Iar cînd, după o îndelungată vreme de pălăvrăgeală savantă, trebuia să-şi dovedească abilităţile mult teoretizate, ori îi ieşea din mînă o strîmbătate de rîdeau şi curcile de făcătura lui – asta în cel mai bun caz – ori îl strica definitiv. Clienţi, la el, veneau fie dintre cei pentru care filozofia de viaţă era „merge şi aşa”; fie dintre cei care, împinşi de urgenţă, nu mai îşi puteau aştepta rîndul la meşterul celălalt, mai puţin rafinat şi doritor de a elabora teorii savante; fie dintre cei care nu prea aveau ce face şi chibiţau pe lîngă teoretician, ascultîndu-i, distraţi, bazaconiile-i răsuflate. Şi care, ăv cors, nu scăpa prilejul de a-l critica pe meşterul celălalt pentru că e un ageamiu: habar n-are să explice anume ce şi cum. Sigur, nu există timp şi spaţiu care să nu conţină astfel de tipologii umane. Bunăoară, domna hermenăută, care ne-a încîntat privirea cu alcătuirea de mai sus, este foarte asemănătoare cu rotarul cel bogat la gură. Cînd începe să teoretizeze şi să-nvîrtă vorbili ca ciorbili, ai crede că a descoperti cel puţin gaura de la macaroană şi că a patenta-o la Oxford School. Doar că shcoolele dumneaei sunt nişte sunete de chimvale, menite a trezi cîinii urbei, în toiul nopţii. Iaca, după ce aluat la puricat nu-ş’ cîte zeci de texte, descoperind în ele Indiile Noi, intertextualizîndu-le şi telkelindu-le în fel şi chip, acuş veni să ne-arate cam cum se fac obezile roţilor, jugurile, loitrele şi alte cele. Asemeni rotarului palavragiu din povestirea de mai sus. Păi, să analizăm... ’Ce, doamna-doamna, într-o strofă genialmente hazlie: „Cuvinte moţăind de la începutul lumii Aşteaptă nemirate şi cuminţi Soarele să le umezească Somnul şi respiraţia Cum orice femeie gata să nască.” „Cuvinte moţăind de la începutul lumii”?!... Există un film, al lui Mel Brooks, „Istoria lumii” numit, o bijuterie comică, în care ni se arată cum a luat fiinţă muzichia: un troglodit scapă o piatră babană peste priciorul unui alt troglodit, iar ăsta scoate un geamăt indescriptibil, dar care-i sugerează manipulantului de cataroi că ăla ar putea fi primul sunet... muzical. Acu, ce să zicem?... un pietroi zdravăn, scăpat pe un picior, ar genera un sunet, mai degrabă treaz de-a binele, iar nu „moţăit”. Fapt ce ne-a cam pus în încurcătură intertextualistă, de ordin primordial, dar, forţînd lucrurile, am putea spune că vorba aia „moţăită”, de care ne pomeneşte doamna-doamna, ar putea fi geamătul, la fel de primordial, al unui troglodit aflat în stare de siestă: „Hhhmmmm, kel plezir”!, ar cuvînta moţăitul, răstignit în şezlongul lui cioplit în piatră, în timp ce-şi mîngîie paternal burdihanul proaspăt umplut cu tocătură de orătanie vie. Şi ce face, în acelaşi timp, ipochimenu? Ce să facă? „Aşteaptă nemirat şi cuminte” să repete operaţiunea! Căci nicio mirare nu-i brăzdează cutele frunţii. De ce s-ar mira? Nu e frămîntat nici de barteşii & derizii hermeneuţi, nici de kristevele telkeliste, nici de viaţa de apoi! Stă cuminţel, în şezlong, şi aşteaptă, eventual, şi o pară mălăiaţă căzătoare, ca desert. Deci, credem că am intertextualizat corect, pînă la urmă. Din păcate, ne cam împiedicăm în „Soarele” care „stă să le umezească/Somnul şi respiraţia/Cum orice femeie gata să nască.” De cînd lumea şi pămîntul, soarelui nici că-i trece prin cap să „umezească”. Ba, chiar dimpotrivă: usucă al dracului! Vezi deşerturile de pe Terra, ca exemplu absolut. Acu, ce să mai zicem? Poate că omuuu, cînd doarmeee, stă cu bucala largă desfăcută. Iar fotonii dreacului, atîta aşteaptă: se-apucă să gîghile omuşoru. Omuşoruuu, carele, ca orice jucărie biologică, transpireazzzăăă, iote că se umezeşte. Acu, ce treabă mai are omuşoru cu „femeia” născătoare... mde! parcă-parcă n-ar mai fi nicio legătură, în afara de aia că, o femeie, gata să se esprime obstretico-genital, hop, că scoate pe obectu larg desfăcut, ca gura unui adormit, un... omuşoooor! Ai cam scos-o la capăt şi cu asta! Este? Doamna-doamna le spune adînc, tre să recunoaştem! Îţi trebuie ceva cultură ca să descifrezi sintagmatica semnificantă a contrapuncticului antitetic şi cuantificat! Rezon! Dar să purcedem mai departeee, în adînciturile profund de absconse ale demersului hermenăuuutiiic: „Pagini de priviri, stane de orizont, Căzute peste iarba care ne paşte puţin câte puţin Adormite chinuit în clipe cât o eră Pleoape amuţite Peste ziua absurdă şi atât de stingheră.” Eccssstraordinaaar! Aci e rupere dă neuroni, blootere dă utere, ce mai! Deci, „pagini de priviri”!! Adică, paginili alea are ochi, da’ ce fel dă ochi, că e ficşi. Ca un fel dă stăunănheigiuri, „căzute” şi risipite piste tot, pîn „iarbă”, da’ nu orice fel dă iarbă: pasămite e Iarba-Fiarelor, că prea e carnivoră. Cică „ne paşte”, şi nu oricum: „puţin câte puţin”, adică sadic! Ne depilează cu incisivii ei hrăpăreţi, ere dupe ere, care ca clipili treceră. Iar noi, troglodiţii dreacului, stăăăm, în fotoliile noastre dîn pluşuri sintetice, şî moţăiiim – vezi cum se repetă istoria lumii?! – cu pleoapili trase piste ziua, na, appsurdă, surdă, şi... stinghieră! Că e toată podită numai cu stinghii, dupe cum privim noi, cu gurilii căscate, înspre bagdadie. Verică, multe poezici am recitat eu, la viaţa me, da’ aiasta, a doamnei hărmănăute, m-a lăsat cu gura-căscată, ce mai. Adecă, vezi, reprodusei taman atmosfera sugerată dîn tecxst, complet inconştient. Căci m-apucase sforăitu, cugetînd la toate cele tecxstuale şi intertecxstuale ale doamnei. //RECLAMĂ: Doriţi un somn liniştitor după cină? Consumaţi cu încredere poezicile somnambulante ale doamnei-doamnei!// Mai dăparteee: „Rămân asfinţită în izvor precum ploia Îşi trage curăţenia din amintiri păroase Zăpezi putrezite tot mai adesea ne cheamă Rădăcini întoarse în seminţe Spre rana din toate cu lumea de-o seamă.” Oppservăm că discursul e la persoana întîia. Deci „domna-doamna”, rămîne „asfinţită”. Unde? În „izvor”! Aouleu! Aci s-au cam încurcat iţele!... Deci „ploia” – care, probabil, e un fel de ploaie mai stilizată, mai intertextualizată, se trage din – staţi să mai citesc o dată: „amintiri păroase”????. Ei bine, ori cît mi-aş pune mintea la contribuţie, „amintirile” alea „păroase” n-aş şti de un’ să le scoţ! Poate pentru că doamna-i tel-keală, doar în aparenţă, căci îi creşte părul pe dinlăuntru şi o gîghilă pă creieri? De aici şi stimulentul menmotehnic, care incită la amintiri? Ar fi o interpertare, da’ cînd ajung la „Zăpezi putrezite”, mă declar învins! Am văzut lemne putrezite, frunze putrezite, oameni putreziţi, da’ de zăpezi ajunse în stadiul de putrefacţie, nici că. Ba, mai mult, putrede fiind, să mai şi glăsuiască, asta-i piste puterea mea de penetraţie hermenăută! Nu mă mai ajută nici barteşşş contrucţionistu, nici derrida deconstrucţionistu, nici kristeva telkelista. Sunt varză, ce mai! Să mă mai uit, oare, la rădăcinile alea contorsioniste, care au intart în marşarier, dîn seminţii? La „rana din toate cu lumea de-o seamă”?... care e întortocheată rrrău? Apăi, înseamnă să mă condamn la scrînteală înainte de vreme. Aşa că o las pe doamna-domna să tel/kelească în continuare, căci tel-keleala, fictivă fiind, se oppservă că gîdilitul pe creier este fefe creativ. Dixtinge asta chestiune ochiul stană, dă stăunenheigi fiind.   Postat de catre ioan peia la data de 2013-03-17 14:30:43               mi se pare puțin neglijent abordată tehnica versificației. poate ar trebui să marșați doar pe vers alb.mi-au plăcut imaginile,ideea delimitării de nostalgii dureroase și mesajul mirabil, tandru, direct spre desprinderea de rănile sufletului... mai puțin amintirile păroase” așa cum au spus și ceilalți lectori.   Postat de catre sandulescu domnica la data de 2013-03-17 10:49:43               "m-au enervat mai multe (cel mai tare, amintiri păroase" (Radu Stefanescu) Doamna Elena Mie mi-a placut poezia cu amintirile paroase cu tot. Radu Stefanescu probabil ca a uitat ca dumneavoastra sunteti de genul feminin. Si genului feminin tot timpul vrea sa aiba numai amintiri paroase. Pe cand genul masculin nici nu vrea sa stea de vorba cu amintirile pana nu se depileaza.   Postat de catre Dumitru Cioaca la data de 2013-03-17 09:11:50               waw waw... îmi rezerv plăcerea sadică a motanului care stă cu şoricelul în faţă şi face pe niznaiul, lăsîndu-l pe bietul animăluş să spere că poate, printr-un gest rapid, să scape de sub mustaţa vînătorului cu gheare de bronz. he, he, he... mîine am de mursicat o capodoperetă semnată de hărmănăută! îmi voi prelungi momentul execuţiei finale cît mai mult. abi acum înţeleg plăcerea gîdelui care amînă clipa execuţiei, afectînd perfid mici inexactităţi tehnice!   Postat de catre ioan peia la data de 2013-03-17 01:29:26               cetit cu interes poezeaua. daa. cetit si comentariul doamnei ES - dar sambata noaptea nu e cazul sa te enervezi...   Postat de catre iulia ralia la data de 2013-03-17 00:12:25               Uimirea ar fi să nu se reproducă. Pentru că numai contrapunctic "antitetic şi cuantificat", spun eu, se poate percepe, bucuria, fericirea, valoarea!   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-03-16 23:40:58               votai, doamna, desi am, asa, o vaga si sumbra presimtire, ca urmati pe lista prietenului nostru comun :) mi-au placut mai multe (cel mai tare, iarba care ne paşte puţin câte puţin), m-au enervat mai multe (cel mai tare, amintiri păroase, dar nici "nemirate" nu e de lepadat), plus typo "ploia.   Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2013-03-16 23:38:17	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE