PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Negare si diversitate* Text postat de Elena Stefan Negare si diversitate* Negarea operei ca şi negarea receptării ei sunt fapte curente însă, în plan cognitiv, amandouă direcţiile suferă de limitări de abordare. Raportarea quasiprimejdioasa doar la "eu" ca sumum, fie şi sinergetic, de fapte, cunoştinţe şi experienţe personale, doar personale, se înscrie pe linia unui exclusivism atavic, ţinând de domeniul darwinismului social, în care nu exista nuanţare şi totul se subsumează unui principiu de tip selectiv exclusivist "care pe care" principiu operaţional doar în zone de natură strict existenţială. Adică, nespiritualizate. Literatura, ca fapt artistic, se caracterizează prin diversitate de creaţie şi receptare de la hiperrealism şi până la abstarcţionism trecand fireste prin toate formele de textualisme. Sigur, este esenţial să ajungi la marea artă însă voi spune ceva care poate pe unii îi va şoca: arta, ca şi fericirea, nu poate fi percepută decât antitetic şi cuantificat. Să ne imaginăm cum ar fi peisajul literar dacă tot ceea ce s-ar fi scris ori se va scrie ar fi numai capodopere! Capodopera însăşi s-ar banaliza. Existenţa manelelor face să strălucească şi mai mult muzica lui Caruso. Şi, fiecare dintre aceste "manifestări existenţiale", beneficiază de un corpus de aderenţi iar criteriile axiologice ale ficarui grup dau şi ierarhizarile lor valorice. Arta presupune în primul rand plăcere şi orice incercare de "impunere" a ei se soldează cu eşecuri. Dreptul la "arta" pe care şi-o merită fiecare este un drept elementar. Expunerea pe spaţiul public fără restricţii a oricărui fapt de creaţie dă dreptul oricui să se exprime de la elogios până la negaţionist. Aceasta nu înseamnă că actul artistic, în sine, poate fi anulat. Dacă autorul are conştiinţa valorii sale el va rezista. Dacă nu, fie se va perfecţiona, fie nu va mai fi. Ca autor, se înţelege. Dacă acceptăm că arta poate fi şi trăire nu numai plăcere ori joc al intelectului, sau numai tehnică, atunci "arta trebuie să ne înveţe locuirea în preajma lucrurilor, pentru ca (doar) prin acesta să ajungem la "restabilirea" relaţiei cu fiinta " ( Pentru cei interesati pot mentiona sursa citatului; nu am făcut-o să nu pară că aduc în discuţie argumente de autoritate). Accept ideea potrivit căreia esenţa creaţiei artistice este mai aproape de tehnică decât de dimensiunea trăirii însă trăirea nu este exclusă din actul artistic. Pentru trăire, şi nu numai, am acordat, steluţă acestui text, trecând peste anumite imperfecţiuni stilistice, usor observabile şi pe care am preferat să le ignor. Dacă subiectul va fi escaladat poate voi reveni. Pentru negaţionişti mai adaug: acest text este creat în jurul unui personaj fictiv, verosimil, care pare a monologa interior în spaţiu şi timp realizând o intertextualitate ipotetică, asadar tehnică, în accepţiunea oricărei critici literare, care-i conferă ,dacă nu unicitate, cel puţin autonomie. Ceea ce nu-i puţin, fie şi dacă ne descoperim, mutatis mutandis, un filon borgesian. Mărturisesc faptul că nu sunt atrasă de către nici una dintre extremele care consacră, fie preeminenţa eticului fie a esteticului. Pentru că " în epoca noastră există nu numai pericolul de a gândi prea puţin, ci şi de a hiperintelectualiza receptarea unui poem (de multe ori am căzut în acest pacat. N,A.) blocând, prin aceasta, trăirea estetică genuina" cum ne avertiza cândva Heidegger. Orice i se poate reproşa textului de mai jos mai putin "trăire estetica genuină". Aceasta din punctul meu de vedere. Subiectiv, se înţelege. Postat de catre Elena Stefan la data de 2005-01-15 13:41:39 *Dragă tată,** Nu ştiu de ce mi-e azi sufletul atât de greu. Poate pentru că mi-am amintit noroiul în care mă afundam cu pantofi de lux şi pantaloni suflecaţi, unic pedestru în urma căruţei ce te purta pe cel mai scurt dintre drumuri. Erai atât de singur, tată! Cum singur muriseşi şi trăiseşi aproape toată viaţa, deşi ai crescut trei bărbaţi. Noroiul îmi mângâia gleznele, în timp ce lacrimile mele-l atingeau. Iar mângâierea aceea, nu ştiu de ce, îmi părea aproape voluptuoasă. Şi îmi doream atingerea ei, poate deoarece mă făcea să uit noroiul din mine, cleios şi negru, care mă strângea din toate părţile. Zadarnic încercam să-l alung prin lacrimi şi gânduri către tine. Mă stăpânea şi-mi aducea aminte de ceaţa în care trăisem şi-n care aveam să mai trăiesc o vreme. Acum ştiu, tată, că nu ceaţa a fost de vină, cum nimeni nu e vinovat că eu uitasem să mai trec pe la tine. Doar eu sunt cel care nu şi-a rupt lanţul acela infernal. E-adevărat...e-adevărat că, deşi m-ai iubit mult, nu mi-ai oferit nimic înafară de dragostea ta. Dar eu? Eu ce ţi-am oferit? În timp ce dăruiam în stânga şi-n dreapta celor care n-au meritat, pe tine păream să te fi uitat cu totul. Deşi tu existai în mine, cum există sâmburele în măr. Şi, Doamne, aveai nevoie de atât de puţin! La nimic nu ţi-a folosit tot ce te-nconjura, câtă vreme te lipsisem de mine. Înclin să cred că m-ai iubit cel mai mult dintre cei trei, poate pentru că eram cel mai mic. Nu ţi-am înţeles atunci dragostea, nici sacrificiile. Nu pricepusem că faptul de a nu mă fi dat la orfelinat după ce mama murise, tu rămânând cu toate şi cu noi de crescut, a însemnat că mă iubeşti. Dar nici n-am fost ajutat. Nimeni nu m-a făcut să-nţeleg că locul unui om e alături de părinţii lui, câtă vreme îi are... N-am înţeles nici de ce te luaseşi de băut şi nu renunţai nici măcar cât să-mi trimiţi bani de drum de la Bucureşti, când eram în Academie. Ştii tu ce greu îi strângeam uneori? Lasă...toate astea le-am uitat, acum nu mai au nici o însemnătate. Acum am bani, tată, sunt bogat, dar cine mi-ar putea spune la ce-mi folosesc? Şi eu voi pleca la fel ca şi tine, poate nu chiar într-o căruţă, dar ce mai contează? Şi cine va merge pe jos în urma mea? Să mai fi trăit o zi, tată! Iar ceaţa mea să se fi ridicat ca prin minune în ziua aceea. Câte nu ţi-aş fi spus! Ţi le-aş fi spus atunci când am venit ultima dată, mânat de-un dor nebun şi poate de-un presentiment. Dar cui era să le mai spun? Tu mă-ntrebai de zor de mine, crezând că sunt Ionel. Am încercat să-ţi explic, dar după o vreme iar m-ai întrebat: "Ce-o mai fi făcând?". Eu! Eu eram acolo! Atât de mult ai dorit să mă uiţi, ori poate atât de convins erai că n-o să mai vin? De ce-ai aruncat imaginea mea în sacul cu vechituri din podul fără scară? Ţi-aş fi spus, tată, că te iubesc, însă voiam să ştii că eu sunt cel care vorbeşte...Şi ai plecat nemângâiat, cu dorul de mine în suflet. Da, ceilalţi se urcaseră în maşini, poate pentru că de ei nu-ţi fusese atât de dor. Dar eu trebuia să merg aproape de tine, afundându-mă în noroiul care-mi amintea de mine. Mă-ntreb - ţie, însă, la ce ţi-a folosit? Ţi-aş spune multe, dar nu-şi mai au rostul acum. Nu cred să-mi fi imaginat că eşti veşnic. Atunci ce-am aşteptat? Hidoasa plecare spre nicăieri, ca să-mi aduc aminte că exişti, că te iubesc? De ce aşteptăm mereu acel mâine? Şi caii sunt atât de negri! Măcar ei să fi fost albi! ** Text postat de Lori Marian Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   critica pertinenta, textul remarcabil. frumos recital.   Postat de catre I BG la data de 2013-02-26 20:27:42	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE