PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Singurătate şi cunoaştere* (Exerciţiu de lectură) Text postat de Elena Stefan Singurătate şi cunoaştere* Un frumos poem în proză dedicat artistului şi artei sale. Şi temerilor sale. Şi tehnicilor sale. Un poem care depăşeşte picturalul devenind un fel de epistemologie a cunoasterii picturale. Şi nu numai. Pentru că "nu se poate picta un chip fără chipul lumii, nu se poate aşterne sau puncta o culoare, o impresie, un abstract, o renaştere fără un chip al lumii". Iar lumea însăşi privindu-se în oglindă, devenită un imens autoportret metafizic, are ca determinari fundamentale adevărul, certitudinea şi îndoiala. Cu care, ca părţi componente, cu sau fara oglindă, cu sau fără talent pictural, fiecare dintre noi ne identificăm în încercarea noastră permanentă de a cunoaşte şi a ne cunoaşte. Prin reflecţie şi autoreflecţie. Astfel încat, chiar şi atunci când părem a fi singuri, aparţinem acestui "autoportret" crezând, doar crezând cum spune autoarea că suntem singuri. Postat de catre Elena Stefan la data de 2005-02-07 17:21:10 *Portrete** Credem că suntem doar doi atunci când privim un autoportret. El, pictorul, tu, privitorul. Pentru a-şi picta chipul, el are o oglindă, indispensabilă, nici măcar o fotografie nu i-ar fi îndeajuns, cu atât mai puţin amintirea propriului chip din ochii deformaţi ai minţii. Întâi îşi priveşte oglindirea, care frânge într-un fel portretul în imagini descompuse, desfăşurând un joc de ape dinspre trecut înspre ce ar mai putea fi. În jocul desfăşurării chipului se întrepătrund oglindiri de alte chipuri aşternute pe un gând, pe o simţire: un chip al mamei, prima oglindire, un chip al unui tată necesar să fie, un chip al primilor copii jucăuşi, un chip al iubitei… chipurile trecătorilor oameni sau chipuri nicicând trecute. Nesfârşită înlănţuire reflectată poate nu doar de expresiile privirii, cât mai ales de cum îşi conturează buzele în cuvinte rostind fiece chip întâlnit pe propriul chip. Însă oglindirile devin din ce în ce mai ambigue. Cum să poată trasa până şi cea mai definitorie linie, cum să poată găsi acea nuanţă care să surprindă intensitatea vie a atâtor priviri care i-au copt privirea? Cum să alunece pe o pânză surâsul său sau încruntarea, când în faţa oglinzii, privindu-se, el străvede fiecare afirmaţie, fiecare interogaţie, fiecare pieritoare clipă, fiece prăbuşire… În faţa oglinzii, chipul se vede pe sine însuşi, acel sine recompus cu fiecare secundă trăită, din experienţa vieţii sale, a celorlalţi. În ce moment al luminii sau întunericului să privească oglinda, oare? Când îi este chipul mai viu, mai aproape de autenticul său sine-însuşi, ca să poată spune: „Acesta sunt eu”, pe o pânză. Căci în faţa oglinzii apare neîncetata îndoială: acesta sunt eu? Acesta? Care eu? Ce întrepătrundere, ce armonie, ce fină legătură s-ar ţese între această reflectare de chip în oglindă şi Eu? În faţa oglinzii, uneori identităţile se pierd, se sparg limitele corporale, se fac ţăndări imagini din tine, de tine. Cum să surprinzi în autoportret această cădere de tine în sine şi reîntoarcerea înspre alt eu? Un autoportret fără oglindă sau o oglindă fără autoportret, dincolo de orice reflectare. Sau poate doar o reflectare de sine în sine, schiţând pe pânză mişcarea liniilor îmbibate de culori din adâncuri, numai culorile tale, distilate de culorile lumii… Nu, nu se poate picta un chip fără chipul lumii, nu se poate aşterne sau puncta o culoare, o impresie, un abstract, o renaştere fără un chip al lumii. Oglinda este alta, de fiecare dată este o oglindă, un caleidoscop de oglinzi în care pictorul se pierde la început pentru a-şi desprinde propriul portret şi a-l aşterne pe o altă oglindă de pânză în care privitorul îi va regăsi chipul. Îi va surprinde chinurile desprinderii de chipurile lumii. Credem că suntem doi atunci când privim un autoportret. Tu, privitorule, te desprinzi de lume, încercând să descoperi portretele de dincolo de chipul pictorului de pe pânză. Şi de aici se deschide o lume. Privirea ta se cufundă în privirea lui, pierzându-se în alte lumi. Şi aşa mai departe. Credem că suntem singuri. Doar credem… ** Text postat de Ela Victoria Luca Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Doamna, doamna, În sfîrşit, nişte consideraţii limpezi, coerente, fără fiţe criticiste. Mă refer la prefaţa matale. Deci, cam aşa. Cît priveşte textul comentat, aş avea cîte ceva de zis, da' nu am vreme deocamdată.   Postat de catre ioan peia la data de 2013-02-09 11:14:45	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE