După mai mult de opt luni de la apariție am avut ocazia să vizionez pe DVD filmul românesc După dealuri de Cristian Mungiu. Filmul a fost premiat la Cannes în mai 2012 pentru cel mai bun scenariu și pentru rolul principal feminin, împărțit între cele două actrițe, Cosmina Stratan în rolul Vochitei și Cristina Flutur în cel al Alinei, personajele principale ale filmului.
Filmul durează două ore și jumatate, dar nu trenează. Dimpotrivă. Iar tristețea lui nu este acută și momentană, ci, dimpotrivă, ea trimite cu gândul la filmele tragice ale marelui Ingmar Bergman, unde personajele sunt neputincioase în fața unui destin mai puternic decât posibilitatea lor de a acționa.
Subiectul tratează tema iubirii dintre două prietene din copilărie. Voichița și Alina au fost colege de cămin și apoi viața le-a despărțit, Voichița călungărindu-se, iar Alina găsind de lucru în Germania.
Filmul descrie revenirea Alinei la mănăstirea unde era Voichița pentru a o lua cu ea în Germania.
Mănăstirea e situată printre dealuri și graiul moldovenesc al maicilor și preotului îndulcesc asprimea condițiilor de viață într-o iarnă prelungită aproape până-n Paște.
Nu m-aș fi încumetat să scriu despre film dacă nu m-ar fi impresionat puternic. Nu sunt critic de film și, gândesc eu, dacă voi împărtăși cititorilor câteva din gândurile mele după vizionarea filmului, voi fi iertată de comentatorii specialiști în ale cinematografiei.
Alina vine la Voichița cu sufletul plin de dragostea din copilărie. Știu din proprie experiență că fetițele se atașează între ele când sunt mici și dragostea lor rămâne nealterată de-alungul vieții. În mod normal, o prietenie continuă chiar dacă spațiul fizic se mărește, iar o reîntâlnire reînnoadă totul ca și când n-ar fi fost nicio despărțire. Dar aici e altfel. Alina a rămas fidelă prieteniei dintre cele două fetițe, Voichița însă, deși n-a încetat să-și iubească prietena, a devenit călugăriță, devotamentul ei fiind îndreptat acuma spre Dumnezeu.
Am vibrat foarte puternic la această dezbatere sufletească pe care ne-a propus-o Cristian Mungiu și în care toate personajele au dreptatea lor, au blândețe și căldură, răbdare și dragoste de aproape. Alina, care a revenit la Voichița, se așteaptă ca și Voichița să fie cea din copilărie, așa cum era ea și nu vrea nimic altceva decât ca prietenia lor să continue așa cum a fost. Voichița, care tine mult la Alina, e angrenată însă în constrângerile monahale și nicio clipă nu se îndoiește de faptul că dragostea ei pentru Dumnezeu trebuie să primeze. Alina dorește prietenia imediată și fără intermediar, Voichița se dăruiește lui Dumnezeu și, numai prin el, Alinei. Faptul că Alina vede în asta o trădare e explicabil, ea vrea reciprocitate directă, de la om la om. Și totuși, Alina nu e lipsită de bunăvointă, ar vrea să o înțeleagă pe Voichița, ar vrea să intre și ea în rândul celor care iubesc prin intermediul lui Dumnezeu. Numai că temperamentul ei e diferit. Pentru ea realitatea concretă e vitală. Încearcă din toate puterile să se apropie spiritual de Voichița, dar nu poate. Tragedia ei este că nici în lumea oamenilor obișnuiti nu-si găsește locul, deși ar dori. Nicăieri nu este iubită, nu are un acasă, se simte gonită de peste tot. După o încercare eșuată de a se întoarce la fosta familie care o găzduise o vreme, ea revine la mănăstire, cu speranța de a se putea adapta cerințelor impuse. Dar sufletul ei zbuciumat nu poate accepta schimbarea Voichiței pe care o interpreta ca pe o trădare personală. În fond nu suntem toți asa? Nu acceptăm smeriți dipariția unui prieten, dar ne revoltă trădarea lui? Suntem neputincioși în ambele cazuri, dar ne doare mai mult pierderea locului din sufletul unui prieten decât însăși dispariția lui. Așa e natura umana, iar regizorul a ilustrat inteligent această slăbiciune omenească.
Filmul are momente în care pătrundem și în lumea obișnuită, cea a spitalelor sau a birourilor administrative, unde fiecare își vede de treaba lui. Dar lumea în care se desfășoară drama Alinei e dincolo de deal, acolo unde, la mănăstire, maicile și preotul au alte adevăruri, alte reguli de viață, alte credințe.
Am recunoscut în noul film al lui Mungiu elemente comune cu cele din Moartea domnului Lăzărescu: aceeași neputință a oamenilor de a ajuta, deși absolut toți sunt bine intentionați, aceeași blândețe cu care regizorul își respectă caracterele personajelor, dându-le tuturor dreptate și neacuzând pe nimeni.
Filmul După dealuri a fost propus pentru Oscar la secțiunea de filme de limbă străină. Nu sunt sigură că juriul îi va acorda premiul, dar filmul rămâne o realizare remarcabilă indiferent de premiile pe care le va lua.
Când pelicula s-a terminat, muzica unui superb cântec de leagăn de Mozart a acompaniat post-genericul, același cântat de Alina pentru Voichița în chilia mănăstirii și același pe care îl adoram și eu când eram mică și prietena mea (întâmplator tot Alina) îmi desena case și oameni de zăpadă.
O liniște s-a așternut apoi în casă și în sufletul meu. Acea altfel de liniște de care aveam atâta nevoie!
Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!
Comentariile
userilor
Văleu, fraților... Dăștept mai e și tăntărnetul ăsta.
Postat
de catre
Florentin Sorescu la data de
2013-02-06 00:11:00
Merci, Radu!
Tea
Postat
de catre
Tea Nicolescu la data de
2013-02-05 21:59:10
si restul
Postat
de catre
Radu Stefanescu la data de
2013-02-05 21:32:37
e si pe youtube
Postat
de catre
Radu Stefanescu la data de
2013-02-05 21:28:24
Va rog mult, explicati-mi si mie cum sa-l deschid, ca la mine nu merge...Aveti adresa mea de email, explicati-mi ca sunt tamaie la chestiiile astea electronice...
Postat
de catre
Veronica Pavel la data de
2013-02-05 21:12:13
M-ați făcut să stau în genunchi, domnule Kosta, dar a meritat. Acum ascult concertul în celebra interpretare a lui Michelangeli, asta după ce am cotrobăit prin maldărul de discuri. Nu mai știam că dirijorul a fost Celibidache. Esre vorba de o înregistrare din 1975, cu ocazia unei aniversări a Orchestrei Naționale a Radioteleviziunii Franceze, apărută la Electrocord în 1977.
Într-adevăr, fantastică interpretarea, o adevărată demonstrație de forță.
Mai ales când sunetul vine de pe disc de vinil...
Postat
de catre
Florentin Sorescu la data de
2013-02-05 21:02:12
Confirm, e vb de Michelangeli dirijat de Celibidache
Postat
de catre
sters sters la data de
2013-02-05 20:22:52
exact acum am inceput sa urc din nou un fisier arhivat cu cele trei parti ale concertului. fii atenta la mail-uri
Postat
de catre
sters sters la data de
2013-02-05 20:22:04
transfer.ro este un site pe care se urca fisiere cu destinatar unic, adica posesorul unei adrese de mail
deja trebuia sa ai un e-mail de instiintare ca fisierul ti-a fost trimis. Cauta-l si da-mi de stire daca nu l-ai primit, ca sa repet.
Postat
de catre
sters sters la data de
2013-02-05 20:13:47
Ai dreptate,m Tea, Walter Gieseking e genial, uitasem de el. Imi pare bine ca nu discutam de Alfred Brendel, el merge la "cantitate" nu neparat la "calitate"...
Postat
de catre
Veronica Pavel la data de
2013-02-05 17:28:38
Da, dar parca Walter Giseking a lasat o "urma' greu de egalat...
Postat
de catre
Tea Nicolescu la data de
2013-02-05 17:12:43
Multumesc, Kosta, am incercat sa deschid linkul, dar deocamdata n-am reusit. O sa mai incerc.
Dan Grigore canta bine, am fost prietena cu el in tinerete. El avea o mare admiratie pentru Michelangeli, era idolul lui.
Edwin Fihse e fantastic, mie-mi place mult, iar in Mozart e aproape inegalabi (cu exceptia lui Mitzuko Ushida). In cencertul 5 nici Emil Ghilels nu e rau. Li Min Cean de asemenea e foarte bun. Imperialul e in sine un concert superb, iar partea de pian de la sfarsitul partii a-ntaia, unde pianul merge din ce in ce mai sus pentru a se "prabusi" apoi ca o cascada aquatica pe mine ma emotioneaza in mod deosebit.
Iata ca acest "off topic" s-a prelungit un pic...de fapt si eu am ascultat prima oara Imperialul pe un patefon cu manivela, inregistrare pe un disc de ceara, cu Edwin Fisher...
Abea astept sa pot deschide linkul oferit de Kosta, pentru care ii multumesc mult.
Postat
de catre
Veronica Pavel la data de
2013-02-05 16:51:56
De fapt, tocmai asta e șmecheria: să-ți placă. Într-un mod cinsit. Nu importă alte amănunte... Sau prea puțin.
Eu, când aud de Imperialul, casc imediat urechile. Este primul concert de muzică clasică pe care l-am ascultat. Și care mi-a deschis drumul/inima către muzică.
Drept care am ajuns să am vreo șapte interpretări, dacă nu mai mult, din această partitură.
Bunăoară, relativ la interpretarea lui Dan Grigore, Celibidache spune că nu trebuie să o comparăm cu a lui Michelangeli, el fiind Dan Grigore Întâiu. Numai în termeni de excelență vorbește despre acest domn al muzicii romànești...
Și pe bună dreptate.
Scuze de băgare în seamă. Nu m-am putut abține.
Postat
de catre
Florentin Sorescu la data de
2013-02-05 16:23:02
Vedeti? Am spus de la inceput ca eu sunt in muzica fix ca un elefant nimerit din greseala in magazinul de bibelouri. Nu cunosc amanunte. Mie aceasta interpretare mi-a spus, dintr-odata, mai mult decat altele. Si atat. Tocmai de aceea... Capisci?
Postat
de catre
sters sters la data de
2013-02-05 14:59:30
Dar interpretarea lui Dan Grigore cum vă pare? Sau a lui Fisher (de care se spune că ar fi cea mai bună)?
Nici eu nu am ascultat-o pe cea cu Celibidache la pupitru, sunt chiar curios. Pianistul fiind cine?
Postat
de catre
Florentin Sorescu la data de
2013-02-05 11:42:54
e usor de dezarhivat si de ascultat, sunt 3 fisiere wma pe care le recunoaste orice player.
Cu simpatie, kosta
Postat
de catre
sters sters la data de
2013-02-05 08:54:18
Postat
de catre
sters sters la data de
2013-02-05 08:53:28
Kosta, raspund cu placere la frumosul tau mesaj tau off topic.
E posibil sa ai dreptate! Am ascultat multe interpretari ale Concertul 5 (Imperialul) de Beethoven, dar nu pe cea a lui Celibidache ca dirijor. Sunt curioasa sa o ascult. Efectul sonor depinde mult si de solist, dar e apreoape sigur ca ce ai auzit tu e real. Daca ai putea sa-mi trimiti inregistrarea ti-as fi foarte recunoscatoare. Putem lua legatura prin email, [email protected]
Multumesc pentru atentia si delicatetea ta.
Multumesc aici si celor care au atasat luminite textului meu.
Postat
de catre
Veronica Pavel la data de
2013-02-04 15:50:04
Daca vrei, varianta dirijata de maestrul roman arhivata, ea iti poate fi trimisa spre auditie, dar cred ca ai ascultat-o deja, altfel, nu indrazneam.
Kosta.
Postat
de catre
sters sters la data de
2013-02-04 10:54:09
Veronica,
Altfel de mesaj.
Cu scuzele de rigoare (pentru ca nu are legatura cu textul) iti cer sa ma asculti un pic: habar nu am de muzica, dar am avut ocazia sa constat un lucru legat de Concerto no 5 de Beethoven, interpretat sub baghete dirijorale diferite. Am acasa o inregistrare rara, a acestui concert, sub bagheta lui Celibidache. Am ascultat si pe net, diverse interpretari. Constat, cu bucurie romaneasca nealterata ca varianta dirijata de Celibidache suna dumnezeieste, parca auzi ritmuri de dans popular, de toaca manastireasca, de spatii mioritice unde pajisti imense zac neatinse sub soarele verii. As vrea sa-mi spui daca e numai o impresie a mea sau si tu simti acelasi lucru. Cu drag, Kosta.
Sa te aiba Dumnezeu in sfanta Sa paza.
Postat
de catre
sters sters la data de
2013-02-04 10:52:06
Multumesc Tea. Sigur, cum bine spui, prietenia e un subiect inepuizabil nu numai in scris, dar chiar si (mai ales) in viata de zi cu zi!
Postat
de catre
Veronica Pavel la data de
2013-02-03 16:51:34
Hi Vero!
N-am vazut filmul asa incat nu ma pot pronunta asupra lui, dar pot sa-ti spun ca "impresia" ta mi-a permis "intrarea" in problematica lui.
Ce-mi place la textul tau este nota personala, incarcatura emotionala care ii da substanta, prietenia fiind un subiect extrem de complex mai ales atunci cand strabate o viata.
Tea*
Postat
de catre
Tea Nicolescu la data de
2013-02-03 16:41:45