PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Amintiri despre N. Steinhardt Text postat de Veronica Pavel Presa literară din România sărbătoreşte anul acesta centenarul naşterii lui Nicu Steinhardt. S-a născut pe 12 iulie 1912 şi era cu trei ani mai mare decât mama. Prietenia dintre părinţii mei şi Nicu a fost foarte strânsă şi aşa am avut ocazia de a-l cunoaşte de când eram copil. Uneori era invitat la noi la masă. De cum intra, pătrundea în casă bucurie şi exuberanţă. Avea întotdeauna o carte în mână. Odată l-am întrebat: “Nicule, de ce ai mereu cărţi cu tine?” “Ca să citesc în tramvai”, mi-a răspuns. “Cum, tu nu te uiţi pe geam”? m-am mirat eu. “Mă uit şi pe geam, dar îmi place să şi citesc!” Pe mama, Nicu o striga “Juna”, iar pe mine, “Cântăreaţa”. La prânz, tata stătea în capul mesei, iar Nicu, atunci când venea, avea locul lânga Toma, fratele meu. Eu, cea mai mică, nu mă băgam în conversaţie. Fratele meu, pasionat de literatură, intervenea, discuţiile fiind de obicei despre cărţi. Mama spunea : “Nicu e livresc”. “Ce înseamnă livresc?”, am întrebat. “Livresc e cineva care trăieţte în universul cărţilor”, mi-a explicat mama. Poate că de asta Nicu nu se uita pe geam când mergea cu tramvaiul, m-am gândit eu. Cu o zi înainte de a fi fost arestat, mi-aduc aminte că a venit la noi la masă, tata fiind avocatul lui, dar noi, copiii, nu ştiam nimica despre procesul în care era implicat şi, după ce s-a terminat masa, tata cu Nicu s-au retras să discute. Am aflat despre chinurile îndurate de Nicu mult mai târziu. Când a ieşit din închisoare, m-am întâlnit odată cu el într-un parc. Era palid şi obosit, dar la fel de exlatat ca întotdeauna. Lucra la o fabrică de cartoane, unde, mi-a explicat, trebuia să facă ghiozdane pentru copii, ceea ce îl amuza. Nu se plângea, spunea tot timpul “Sunt fericit şi recunoscător lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat”. Fiul meu s-a născut în 1977 şi, la câteva luni după naştere, Nicu a venit să vadă copilul. A apărut cu nelipsita lui barbă şi cu o beretă pe cap. Era tot numai zâmbet. L-am condus la camera copilului şi fiul meu, un bebelus de obicei vesel şi liniştit, când l-a văzut pe Nicu a izbucnit în urlete. L-a speriat barba lui, nu mai văzuse aşa ceva. Nicu s-a îndepărtat de copil şi i-a spus de la distanţă: “Mamă dragă, ce băiat frumos eşti! Ai văzut? Numai pe copii reuşesc eu să-i speriu, pe securişti n-am reuşit niciodată”. În 1981, când mă pregăteam de plecarea din ţară, i-am dus acasă, ca amintire, discul cu cantata “Magnificat” de Bach. Era bolnav şi avea o femeie care-l îngrijea. Bea ceaiuri. “Ce ai Nicule?” l-am întrebat. “Sufăr cu maţele care nu-mi dau pace”, mi-a spus el zâmbind. “Noroc că am aşa o femeie minunată care are grijă de păcătosul de mine”, a adăugat. Suferea de stomac iar boala lui s-a agravat după anii de închisoare. Am aflat, după ce a murit şi cineva i-a lichidat garsoniera, că discul meu a fost găsit cu un bileţel ataşat pe care scria: “De la Cântăreaţa”. Avea o mare pasiune pentru pisici. Spunea foarte mândru: “Iubesc mâţele”. Nu avea nicio pisică, în schimb eram trei prietene ale lui, verişoara mea, Sanda Şora şi eu, care ne ocupam de “aprovizionarea” lui cu poze şi calendare cu pisici. Până în 1982, când am părăsit România, l-am avut pe Nicu prieten apropiat, deşi era de vârsta părinţilor. Am ajuns mult mai târziu să citesc “Jurnalul fericirii”, volumul “Dumnezeu în care spui că nu crezi –scrisori către Virgil Ierunca” şi alte lucrări ale lui. Citindu-l, l-am recunoscut pe Nicu cel exaltat, pe care atâta l-am iubit! Am găsit în scrisorile lui referiri la părinţii mei, la fratele meu. A scris un pic şi despre mine, verişoara mea şi Sanda Şora, prietenele lui “întru mâţe”. Când am citit dosarele lui de la securitate am aflat lucruri dureroase, pe care nu le ştiusem. În 2009 a apărut la editura Humanitas o excelentă monografie “N. Steinhardt şi paradoxurile libertătii” scrisă de George Ardeleanu. Autorul, născut în 1961, nu l-a cunoscut personal pe Nicu Steinhardt, decedat în martie 1989, dar a făcut o lucrare de doctorat despre el. Cartea are peste 500 de pagini şi este o lucrare valoroasă, premiată în România şi despre care s-a vorbit mult anul acesta cu ocazia centenarului. L-am regăsit, în carte, pe Nicu, aşa cum l-am cunoscut şi iubit, dar l-am descoperit în ea şi pe Nicu criticul literar şi de artă pe care, copil fiind, nu l-am putut aprecia. Nicu a fost un om ieşit din comun, exuberanţa şi bucuria lui de a trăi erau molipsitoare, iar felul în care a rezistat anchetelor pentru a nu-şi trăda nici prietenii, nici convingerile lui morale, sunt de admirat. N-am reuşit să-l vizitez la mănăstirea Rohia, unde se retrăsese ca monah, dar ştiu că a fost iubit şi admirat de toti cei de acolo. Un gând pios în amintirea unui mare om de cultură, prietenul meu, Nicu. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Multumesc frumos, nene Genu!   Postat de catre Veronica Pavel la data de 2012-06-29 00:24:24               Vero, Excelenta pagina de memorii, daca mai ai si alte amintiri le asteptam cu nerabdare. Despre Nicu sau alte persoane care au trecut pragul casei tale parintesti. Fiindca eu sunt convins ca daca acest prag a fost trecut de Nicu Steinhardt a mai fost trecut si de altii cam de acelasi calibru. Fiindca din observatiile mele obiceiurile pragurilor sunt extrem de asemanatoare cu apucaturile stapanilor.   Postat de catre Dumitru Cioaca la data de 2012-06-28 21:48:22	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE