PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Versuri albe, slove albe (Exerciţiu de lectură) Text postat de Elena Stefan Exerciţiu de lectură* Repostare Postat de catre Elena Stefan la data de 2004-05-11 16:18:28 Versuri albe, slove albe, Un poem în "eu" si "tu" . Credem că poate fi lecturat ca un poem de dragoste . Unul frumos, care, prin construcţie şi limbaj, nu ni se oferă direct. Apropierea de acest poem presupune o înţelegere a limbajului poetic de ordin secund deoarece textul, ca atare, reprezintă un simplu vector purtator al adevăratului limbaj poetic, acela care, în fond, ne permite să luăm cunoştinţă de mesajul încifrat al poemului. Un fel de, să-i spunem, limbaj de o anume confidenţialitate şi care se relevă nu la prima lectură. Forţând un pic nota, parcă ne-am afla în faţa unui text cu o semnificaţie banală. Însă, printre rândurile acestui text, scris cu un fel de cerneală simpatică poetică, alt text, acela cu semnificaţiile de ordinul doi, se descoperă în urma unui efort de punere în evidenţă. ( tratarea, cu un fel de diverse substanţe hermeneutice, reuşeşte să pună in evidenţă textul scris cu cerneala simpatic-textuală.) Efortul de înţelegere şi multilectură pune în evidenţă "mesajul simpatic" ca mesaj conţinut în "textul la vedere". Multidimensionalitatea şi complexitatea "eu”-lui sunt denotate implicit şi mediat. După cum observăm, nu se face afirmativ şi direct ci, se face indirect. Nu se spune, de exemplu : „eu sunt o multime de culori” prin culori denominându-se stările, trăirile ipostazele, în fond „faţetele” unuia şi aceluiaşi „eu”, faţete care sugerează complexitatea spiritual-ontologică a acestui „eu”. Această complexitate ni se relevă deductiv-integrator. Şi devenim conştienţi de ea, lecturând întreg textul. Astfel, coroborând una dintre acţiunile „tu”-ului şi anume, aceea de „a rupe câte o culoare din mine”, ca o consecinţă logică, rezultă că „mine”-le este „alcătuit” din mai multe culori. Consecinţă obţinută la nivel de inferenţă logică şi validată, practic şi conştientizabil, prin aserţiunea „în clipa asta m-ai rupt violet-indigo-bleu-marin „ din ultima parte a poemului. Pe de altă parte „tu”-ul „acţionează” reitarativ „ nu te mai saturi”. Ceea ce vrea să sublinieze multitudinea de astfel de „ruperi”, pe de o parte, şi „bucuria” de a efectua astfel de „ruperi” pe de alta. Întelegem din această parte a poemului şi complicitatea „eu”-lui, acceptarea de catre „eu” a acestor „ruperi”, presupunem, a fi fiind plăcute, deoarece altfel s-ar simţi o undă, cel putin, de reacţie de împotrivire, de nemulţumire, etc. Un fel de „mă sperii dar imi place” cum se spune într-un celebru text!. Că este un poem de dragoste presupunem că este de domeniul evidenţei. Cred că nici un alt sentiment, exprimat transfigurat, poetic, nu poate fi perceput şi descris mai bine de cum o face „eul” în versurile acestui poem. Astfel, „tu”-ul „pipăie”, „adulmecă”, dă „cu ea de pământ” , spune autoarea, referindu-se la ce face acest „tu” cu acea ori acele culori rupte din „eu”. Culori percepute ori perceptibile atât de către eu cât şi de către „tu”, poate, ca fiind „un fel de balsam” ori „adiere peste creştet”. Afirmatii care ne intaresc, şi mai mult, convingerea că avem de-a face cu un poem de dragoste. Acţionalul dezlănţuit, al lui „tu” ajunge la nuanţe paroxistice, „mă împături” , „mă ascunzi între clipe” , frumos spus!, „mă arunci dincolo de tine” , „mă lansezi într-un hău imprecis sau mă depui / ca pe o floare suspendată / pe şine”. Iată câte percepţii ale trăirilor are „eu” ca reverberaţii ale acţiuniolor lui „tu”. Remarc şi eu, aici, că, din punct de vedere tehnic, „ mă împături în patru” nu pare o exprimare prea fericită. Nu că ar fi un pleonasm, a impături, în fond, însemnând a îndoi, în două, trei, patru, etc. „Împături in patru” este, uşor, nefericit estetic şi, mai precis, auditiv estetic (prea aproape “pături” de “patru” devenind astfel un fel de asonanţa poetica vecină cu un celebru test de dicţie „capra calcă piatra, piatra crapă-n patru…etc ) Finalul este apoteotic: „în clipa asta m-ai rupt violet-indigo-bleu-marin nu mai ştiu/câte culori ţi-au mai rămas” superbă, mai ales conotativ, expresie a unei posibile fantasme generatoare de fericire. De maximă fericire. Mai rămâne o uşoară doză de raţional existential rezidual, care mai are, doar, probabila forţă de a sorbi „plesnetul tău blestemat în slove albe / şi mersu-ţi tărăgănat / de orb ./” Spuneam mai sus, făcând trimitere la conotaţiile de rigoare, „mă sperii dar imi” place”. Asfel se poate explica şi întelege „atingerea” sugerată a fi un fel „plesnet blestemat”. Găsim aici şi un uşor regret metafizic exprimat prin „mersu-ţi tăraganat / de orb. Probabil, un fel de regret-reproş faţă de acţionalul nemanifest, ori insuficient manifest teleologic, al lui „tu”. *Slove albe Text postat de Adina Ungur tu nu te saturi niciodată să rupi cate o culoare din mine să o pipăi să o adulmeci să dai de pământ cu ea poate sunt un fel de balsam consumabil un fel de adiere pe creştetul tău o basma tu nu te mai saturi niciodată să mă împături în patru să mă ascunzi între clipe să mă arunci dincolo de tine mă lansezi într-un hău imprecis sau mă depui ca pe o floare suspendată pe şine în clipa asta m-ai rupt violet-indigo-bleu-marin nu mai ştiu câte culori ţi-au mai rămas să desprinzi cât să sorb plesnetul tău blestemat în slove albe şi mersu-ţi tărăgănat de orb Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE