Am ales un vers

Un text scurt este totdeauna mai apt să aibă densitate poetică. Lungimea devine inevitabil prozaică precizînd şi explicitînd treptat semnificaţiile cuvintelor, aşezîndu-le în banca lor numerotată ca sens bine delimitat de dicţionar. Valoarea estetică a versurilor este însă determinată mai curînd de echivocul, vagul, jocul potenţial între mai multe înţelesuri pe care felul premeditat în care au fost plăsmuite îl permite cuvintelor polisemantice. Scurtimea formulării, părînd doar o improvizaţie, prin echivocul ei, convoacă multitudinea de sensuri ale cuvintelor, în timp ce formularea prea lungă le reduce amplitudinea semantică, amputîndu-le, cu fiecare adaos, polisemantismul.

Uneori, poetul profită abil de o omonimie. Cînd spune: „crud fabulînd, închipuirea ţi-o încerc” (Arheologie), autorul ştie bine că vrea să lase liber jocul dintre cele două înţelesuri, doar omonime, ale cuvîntului crud. Închipuirea e încercată ca o provocare, într-un mod imprecis, dar extrem de ferm şi de acut: cu o oarecare cruzime pentru a-i ispiti şi a-i dovedi prospeţimea, frăgezimea.

La fel, în versul: „port pe gură cruda aromă-a gurii tale” (Basm lîngă focul de stînă), aromă cea crudă, este una de o infinită delicateţe şi gingăşie, atît de lesne şi de iute pieritoare... şi totuşi una cumplită, de neuitat, a unei feroce, veşnic sîngerînde muşcături erotice. Amprentă inefabilă, ca „pe-un ulcior mort o urmă de gură” (Lumina de ieri), prospeţimea înfiorată a iubirii, odată instalată în suflet, devine un stigmat etern al neuitării, o reuşită care înfruntă glorios schimbarea apocaliptică a cosmosului fără să piară: „ploi de stele curgînd n-o spală” ((Basm lîngă focul de stînă).

Versul: „toate îşi răspund prin linişti” (Noapte de mai) mi se pare unul care poate ilustra superlativ această potenţă a expresiei lirice, atunci cînd rămîne în liniştita ei izolare. Dacă tăcerea poate fi considerată uneori un răspuns şi verbul a tăcea un gen de ripostă verbală zero, versul amintit este departe de a se raporta la un asemenea dialog, limbut chiar în muţenia lui. „Liniştile” sînt o stare depăşind condiţia dialogării mărunte, un fel de dispoziţie cosmică potolind orice predispoziţie la flecăreală inutilă.

„Liniştile” sînt într-un fel răspunsul, unicul, acela final şi definitiv, nu mulţimea colcăitoare, rumoarea şuşotelilor fără de sfîrşit. Liniştea e de fapt starea ontologică în care se (re)găsesc topite toate răspunsurile la întrebările ce s-au pus şi se vor pune de acum încolo. Este starea în care “toate” se află pe sine, „îşi răspund” sieşi, se reîntorc în/la sinele lor împăcat miraculos, în consens cu „toate” ale firii.

“Prin linişti”, în economia poemului din care am extras versul de mai sus, ar putea sugera o mulţime de răspunsuri cu accent erotic, o grămadă de linişti mititele şi specializate, aşa cum spun, ca un contrapunct ironic, şi versurile următoare: „pitpalac îşi spune vrerea / pitpalacului din inişti”. Dar asta ar limita sugestiile lui „prin”. Căci „prin” insinuează cu precădere faptul că e vorba de un mediu, de o ambianţă a comunicării, de un fel de tehnologie (cu sau fără fir), de o modalitate (scris, sunet, imagine) sau chiar, şi poate cu atît mai mult, de un cod desăvîrşit al ei care o transferă mai curînd în orizontul cuminecării. „Toate îşi răspund prin linişti” pentru că, de fapt, se împărtăşesc din substanţa sacră a liniştilor.

Asta ne îndeamnă să nu trecem cu vederea nici potenţele, deloc de neglijat, ale lui „răspund”. A răspunde aduce aici o bogăţie de sensuri care sporesc anvergura comunicării. El face aluzie la o anume gravitate, la răspunderea comunicării, la exigenţa ei superioară, dar şi la dificultatea, la abilitatea şi surprinzătoarea ei penetranţă. Cele ce “îşi răspund prin linişti” realizează inegalabila performanţă a străbaterii unui interval greu de străpuns, cel mai adesea opac, a răzbaterii prin zidul ostil al neînţelegerii.

„Toate îşi răspund” pentru că răspunderea este uriaşă, îşi răspund lor înşile, răspunzînd tuturor şi fiecăruia în parte, pentru că resimt fiecare chemare şi îi răspund generos pe măsură. Şi este, în acelaşi timp, saturată de reciprocitate: toate chemările află răspuns şi alinare împărtăşindu-se simbolic din pacea linştilor. Şi reîntorcîndu-se în ea ca s-o îmbogăţească cu recunoştinţa lor.

Citit în contextul poemului, versul se diluează iremediabil, se integrează unui univers al nopţii intens erotizate de mai în care “toate cîntă pentru semeni”, căutîndu-şi perechea. Ultimele versuri însă salvează această închidere:

“Orice glas ascultă glas,

numai greierul prin ceas

stă de vorbă cu tăcerea.

Parcă n-are-n lume semeni,

doar în inişti cele linişti.”