PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Călător prin ţara mea Text postat de Florentin Maftei Cu moartea spre viaţă călcând Tazlău (partea a II a) Aşadar, actuala mănăstire Tazlău este o continuatoare, la alte dimensiuni şi cu altă deschidere, a celeia care a fost ctitorită de Alexandru cel Bun şi care probabil a fost distrusă în perioada 1493-1495 de un pojar accidental. Urmele-i sunt însemnate astăzi cu o cruce înfiptă în locul altarului, pe „Dealul Chetronea”. De la acea mănăstire, măritul Ştefan a strămutat noului lăcaş doar hramul bisericii şi proprietăţile dăruite ei, pe care le-a înnădit apoi cu danii noi, pentru veşnica lui pomenire dimpreună cu ai săi coconi. Şi timp de aproape doi ani (4 iulie 1496 – 8 noiembrie 1497), meşterii timpului au ridicat la rang de măiestrie strădania zorului lor în zidirea şi împodobirea acestei Porţi către Înalt. Este ridicată în stilul specific moldovenesc, dar şi cu elemente ale stilurilor baroc şi gotic; mai ales după ce ginerele lui Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu (căsătorit cu Ruxanda) întregeşte mănăstirea şi cu pridvor. Acest pridvor s-a ridicat din zelul şi porunca Lăpuşneanului, dar şi prin meritul soaţei sale Ruxanda, folosindu-se pentru zidirea lui doar marmoră şlefuită. Timp de mai mult de cinci veacuri (aproape 513 ani, acum), această mănăstire a fost, pentru fiecare domnie, odor de credinţă şi-adesea loc euharistiei domneşti şi girul proniei în luptele de apărare ale neamului, sau oricărei alte cumpeni. Dar şi pentru orice creştin care-i trecea poarta către altar însemna speranţă şi alin. Pentru prima dată, am auzit acum, de la modestul cuvios ghid, despre nădejdea ce şi-o punea Ştefan în rugile adresate Cerului din acest loc, înaintea fiecărei lupte. Şi că, tot aici, începând cu ctitorul mănăstirii, domnii obişnuiau să-şi ascută paloşul, ei înşişi, pe câte o piatră special aleasă din zidul temeliei, în exteriorul altarului. Această trudă devenită ca un ritual totemic a însemnat în fiecare gresie ce a servit drept tocilă, o şănţuire, o cavitate mai mult ori mai puţin adâncă, după cât de mult a fost folosită de domnitorul respectiv . Biserica a fost înconjurată, tot din poruncă ştefaniană, cu un zid de apărare gros cât cel de cetate, care, în partea vestică, îngloba trapeza, locuinţe şi alte utilităţi. Iar sub acestea, s-au meşterit măiestrit beciuri solide cum doar fiul lui Ştefan, Rareş, la Probota, a mai îndrăznit şi a reuşit să facă altele asemenea. Şi, tot ca la Probota, mai bine-zis şi la Probota ca la Tazlău, după cum ne-a mărturisit blândul călugăr, tovarăş de caldă cislă, de sub mănăstire plecau două tuneluri căptuşite cu piatră, unul spre vest, altul spre est, de mare trebuinţă şi folos la vreme de absolută nevoie. Cel cu plecarea spre vest se spune că trece pe sub covata de piatră a apei Tazlăului şi ar avea ieşirea în Măgura Tazlăului, în locul cu stânci numit „masa lui Ştefan”. Cel care pleacă spre est a fost adeseori găsit de gropaşii care pregăteau loc de veci vreunui muritor şi erau obligaţi să ocolească locul boltei zidite. Legendele care încă vorbesc despre aceste ieşiri de nevoie se regăsesc în povestirile oamenilor locului şi curg într-un grai curat, molcom, cu savoare auditivă pentru orice ascultător. Nu putem vorbi despre aceste locuri fără a pomeni şi de monahul Chiriac, „sfântul de la Tazlău”, alăturat cuvioşilor Onofrei, Iov, Serafim, Agaton şi Silvestru, asceţi ce au trăit rugători în peşterile din apropiere şi care, prin ruga lor, au fost pildă de au menţinut evlavia, au întărit credinţa strămoşească, împletindu-le cu dragul de neam şi ţară. Pictura bisericii este cea refăcută în anul 1842, perioada în care mănăstirea era încă închinată grecilor, având şi stareţi din acea naţie. De neînţeles este şi acum fapta pictorilor sau a acelora care răspundeau de această primenire: ei nu au respectat înţelegerea de a se picta în ulei, fapt ce a dus la o slabă calitate a picturii murale şi, mai ales, a cauzat ştergerea rapidă sau deprecierea podoabei iconografice interioare. Excepţie sunt câteva icoane care au fost lucrate în ulei, drept dovadă a calităţii meşterului, o păcăleală pentru angajatori. Legată de acea perioadă, a „închinării”, se potriveşte şi-aici, mănuşă, vorba lui Ion Neculce, cronicarul: „Oleoleou, săracă ţară a Moldovei, ferească-te Dumnezeu de greci!” Doar că la noi, ei, grecii, nu au venit cu daruri, ca în vechea Troie, dar tot cu gânduri necreştine au făptuit. Şi circulă în Tazlău o poveste care-l pomeneşte şi-acum pe Al. I. Cuza. Acesta, Domnul Principatelor Unite, auzind de purtarea drăcească a monahilor greci, ştiind că averile mănăstireşti administrate de ei s-au subţiat mult, mare parte a lor ajungând în Grecia, aşa cum avea năravul, s-a deghizat în simplu pălmaş, apoi s-a angajat la stareţul grec al mănăstirii, care nu l-a recunoscut. Anonim fiind, protestează din cauza condiţiilor şi metodelor de lucru „milostive” („în butuc”, zis „călădău”), agitându-i şi pe ceilalţi servi; ca urmare, este închis în beciul-închisoare de sub turnul lui Rareş. Ce au păţit grecii altoiţi ca un „rac”(cancer-pop.), în sfânta mănăstire Tazlău, când s-a arătat Domnul în locul pălmaşului... nu vă pot spune; dar s-a împământenit părerea că „secularizarea” şi de aici a pornit. Şi ideea de învăţământ obligatoriu, poate, tot de la Tazlău se trage. Fiindcă aici, pe lângă mănăstire, în acele vremuri, îşi sporeau lumina ştiinţei de carte, (aprinsă încă din 1852, într-o clădire separată special, ce-avea trei săli de clasă), puii de răzeşi. Dovada fiind primarul Eremia Honcu şi secretarul Vasile Jireghie, care la 1864 erau deja mânuitori aleşi de slovă caligrafică. De multă ispravă ca om al şcolii a fost preotul Grigore Stupcanu, cel care a predat aici începând din anul 1864 şi până a murit (1913). Despre tangenţa fulgerată a mănăstirii cu domnul ministru Răzvan Teodorescu (ce-şi are rădăcinile neamului său aici, la mine, pe Siret), nu pot vorbi. Şi cred că ştiţi de ce! Îl amintesc, fiindcă bieţii călugări au crezut dumnezeieşte în vorba domniei sale. Şi nu e singurul care doar a promis! De ce oare?! Poate, profesorul academician Răzvan Teodorescu altfel ar fi procedat; omul politic însă… Fiindcă în politica de la noi cred că cel ce câştigă este învinsul. Învins ca om. („Vae victis!”) Mănăstirea, după „măreţul deranjament naţional din 1989”, a revenit la statutul şi rostul său monahal. Însă de mare suferinţă au parte zidirile sale de oricare fel: clădirile, zidurile înconjurătoare, beciurile şi însăşi mănăstirea. Dar cred că cea mai cruntă suferinţă se vede în prăbuşirea umană a celora care ajung în funcţiile de decizie. Altfel, un asemenea monument ar fi înfloritor. Aceştia, politicienii ciolănari, doar promit de toate, chiar şi pentru mănăstire, dar uită rapid ce-au cuvântat şi-şi împlinesc prioritar meschinele interese. Îmbrăţişând parcă la nesfârşit păcătoşeniile şi tehnicile greceşti, după ce au frustrat mănăstirea de mijloacele proprii de existenţă, ai noştri diriguitori uită că Domnul Cuza a lăsat, ca precedent, şi cele două ocale. Spre aducere-aminte. Şi nu e imposibil ca din moarte el să se recunoască iarăşi, prin viaţă călcând, şi prin speranţa muritorului de rând că „nimeni nu e mai presus de lege”. Pentru asta să ne rugăm Proniei şi la Mănăstirea Tazlău. Şi să nu uităm că bunii noştri, pentru dreptate şi neam, s-au încrezut în două lucruri: în umbra şi speranţa crucii, dar mai ales în puterea paloşului. Noi avem, deocamdată, speranţa crucii. Dar şi... o vorbă despre mămăliga ce explodează! Cu care om răzbi oare? Că vom răzbi „ ...şi-om fi iarăşi ce-am fost şi mai mult de-atât!” Din moarte spre viaţă călcând! Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23949 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE