PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Locatarii (partea a doua) Text postat de Tania Ramon Acum nu se mai grăbeşte nicăieri. Zace de cîteva zile, şi nu ştie cîte vor mai fi dacă nu scapă de operaţie, zile care au adus nopţile de insomnie ca pe nişte aripi grele de ulii înfometaţi ce abia aşteaptă să iasă de sub dunga casei puii şi cloşca. Ăştia micii, puii, nici nu apucau să piuie că erau deja luaţi în gheare pe sus de prădători. Doar capul cocoşului tăiat într-o duminică de bunicu-său, nu voise să se desprindă cu totul de corp şi atîrnat de o ultimă coardă, blestema parcă, uitînd să strige cucurigu. Bunăstarea este eliminarea oricărui balast. Bunăstarea este necîrcotaşă. Bunăstarea este un ajutor pentru a te putea simţi mai liber. Bunăstarea este este acel prilej de aţi face timpul prieten. Bunăstarea este familie. Şi din nou respiraţia îi opreşte înşiruirea. Îşi simte orbitele tot mai largi aşa cum sunt ferestrele ovale făcute la gura podului pe unde să poată intra porumbeii să se odihnească. Un joc de-a uitatul pe gaura cheii? Nu ştiu cum e să îţi rupi oasele şi să te pună în gips dar ştiu cum e să ţi se rupă sufletul în două şi să nu ai unde pune gipsul. Să simţi doar oasele cum sunt ca nişte ziduri de care suflul firav de neputinţă nu poate trece. Să nu ajungi nici măcar la fereastra ochilor tăi? Să stai acolo în interior, pe întuneric cu gîndul doar la răzbunare? O privea pe biata vecină cum încerca să-i descrie starea propriilor dimineţi sorbind din cafea întinzîndu-se să ajungă la orificiul gurii de care îşi lipea ceaşca pe exterior. Se topise în ea fără să bage de seamă şi acum tot interiorul i se părea imens, la fel cu un castel, slefuit cu mişcări de fitness, cu regimuri alimentare severe, ridicat pentru recepţii somptuase care însă nu mai aveau loc. O revedea pe bătrîna ce confundase picăturile de urechi cu cele ce trebuiau înghiţite, de dormise la baie două nopţi ca să nu facă în pat ravagii, cum îşi repeta gesturile între noptieră şi pat: acum să mănînc, acum să fac insulina, acum glicemia, acum iar insulina. Un fel de dans al braţelor. Nu uit domnule doctor, cum să uit. Doi paşi la stînga şi doi la dreapta. Doar să mă învîrt nu mai pot. Ameţesc. Se smuceşte din fotoliu, mama ei de viaţă, urăsc acest cartier, urăsc toti aceşti vecini ce rîd şi cred că viata e doar atît: un spălat pe dinţi înainte să mergi la dentist, un duş înainte să mergi la doctor, o parfumare doar înainte de prima întîlnire şi acelasi costum pentru biserică. O pansase pe evreică pînă simţise că îşi vomită maţele, ochiul operat se infecta tot mai tare săpînd o gaură imensă sub arcadă. Faţa căpăta în felul acesta o altă geometrie. Săpase şi ea, dar nu aşa, ci cu un betigaş de alun în figura umană ce o începuse cîndva în peretele nisipos al izvorului din livada unde mergea să ia apă în bidoanele de plastic, gîndind că aşa o va găsi ca semn al trecerii ei şi peste mulţi ani. O găsise, cu linii roase şi deviate de firele de apă ale ploii dar ciudat cum semăna de bine cu faţa bătrînei. Lipsea doar trăirea ei, zîmbetul ei care devenea tot mai frumos, tot mai larg exact în timpul orelor de somn cînd ciocănea cu degetele marginea pereţilor de pe hol imaginîndu-şi trupurile celor întîlniţi pe scară: aha tu eşti cel de la doi, tu eşti de lînga mine. Şi hîşîitul degetelor, asemenea unei pagini de carte mutată de pe o parte pe alta pătrundea prin var şi prin măruntaie ca nişte şoareci. Pe toţi vă ştiu, fac exerciţii în fiecare zi urmărindu-vă cum vă treziţi, cum deschideţi geamul, cum vi se aude prăjitorul de pîine sau filtrul de cafea. Tot, tot. Aţi văzut că niciodată nu vă încurc. Ce fel de bucurie o mai fi şi asta, nu înţelegea. Ştia doar că nu mai găsea rostul alergărilor ei de fiecare zi ca să nu întîrzie, ca să nu piardă tramvaiul, ca să nu uite de facturi cînd boala de fapt o aştepta la uşă. Se ridică cu greu spre fereastra cuminte şi căptuşită de nori posomorîţi. Nu poate merge decît foarte îndoită de mijlocul ce nu mai suportă să stea decît legat cu un fular de lînă. De la fereatra de la doi, de peste drum, rotocoale mici de fum se joacă iar de-a formele printre crengile smucite de ploaia de azinoapte. E tot acolo în fereastră şi o clipă îl priveşte cu atenţie. Şi în clipa următoare îl vede în cadrul uşii de la intrare întrebînd –aveţi un foc? Pentru că în fiecare zi de alergătura nu făcea decît să îl pleznească cu privirea. Ar fi culmea să se simta vinovată cînd la fel o plezneau şi pe ea alte priviri ce treceau pe trotuar. Ar fi chiar culmea. Şi totusi culmea groazei fusese vecinul ce niciodată nu dormea pînă nu o bătea pe o ea. Cică ar fi fost nevastă-sa dar mare mirare să fi fost aşa. Pentru ce să stai sa înduri atît? Numai pentru sex? Cam rar soţii din astea. Acum e linişte, l-au închis, nu mai e nimic de el dar nici de cei trei copii rămaşi orfani de mamă. Păi ce făcuse nebunul, parcă îi şi auzea intonaţia artistei nelansate la timp ce venea la ea cu ştirile de dimineaţă o dată cu evreica oarbă, a vrut să arunce un cuţit în ştoarfa aia, că altfel eu nu-i spun, şi cuţitul a zburat taman pe fereastră. Şi acum tu ştii unde dă fereastra, în aleea principală unde tocmai trecea femeia asta, numărate i-au fost zilele de bunătate doamne, şi a lovit-o exact în gît, pe la spate. Ce să mai! Şi ţine cont că tatăl fetelor era plecat în cursă pentru cîteva zile. Cuţitul ca şi cuţitul dar să vrei să scoţi maşina din curte cînd tu dai în marşalier cu maşina lăsată în viteză, asta da belea. „Dar cum era pusă maşina? „O lovise din plin pe cea care stătea la măsuţa de lîngă peretele casei să îşi bea cafeaua. „Păi bine şi soţul unde era? ” Acolo, unde să fie!” Şi asta o făcuse tocmai prietenul ei de o viaţă. Venise moartea cu aşa priviri nedumerite de parcă nici nu trebuia să se întîmple tot ce a urmat. „L-a bătut soţul ei pe medicul ăla?” „Şi-au mai vorbit?” El a renunţat la cariera de medic, nu, nu mai întreba, evident că nici nu a fost închis dacă a fost un medic cu renume, soţia lui l-a părăsit însă, pentru că nu se mai puteau privi în ochi, iar soţul moartei...devenise umbră, copiii care au plîns săptămîni întregi nu se mai regăseau în nimic. „Dar nu au mai mers la şcoală?” Îi venise atunci să urle: afară, afară din casa mea! Doar se moare, doar chinuială se citeşte pe toate chipurile? Dar le privise mai departe, stînd cuminte în fotoliu, zîmbind condescendent. Le-a spus de fiecare dată să nu sune la uşa sufletului. Nu se aude soneria şi apoi să tot coboare din mansarda pentru fleacuri... Da. Fleacuri. Aşa, aici la mansardă, puteau bîrfi în linişte, nu avea cum să se implice emoţional şi toate vieţile altora le puteau roti prin cuvinte, prin impresii, ciocnindu-se unele de altele ca nişte bile de biliard, amuzate fiind de asocieri, de coincidenţe, de descoperiri, căci într-adevăr doar discutînd puteau înţelege efectul de bumerang şi acele mii de de-ce-uri ce veneau ca nişte seminţe sălbatice plantate de vînt prin grădinile în care se pun doar trandafiri. Şi apoi, stupid, să crească buruieni ca nişte lanţuri întregi de oameni, cu priviri crîncene, plînse şi decolorate. Înşirate pe nişte coame de munţi în jocul de lumini ale dimineţii ce le făcea şi mai hidoase îi umpleau orele de meditaţii. Pentru ce nu mai găsea nici dumnezei nici sfinţi? O apă mare şi tulbure spăla picioarele ciuntite ale celor înşiraţi într-o spirală ce se turtise în cercuri concentrice formate din şerpi din care unul venise spre ea cu mişcări de tîrîtoare desfăşurate prin aer. Îi prinse privirea hipnotic şi cu cît ea ceda mai mult spaimei gîndindu-se la ce s-ar putea întîmpla el se apropia tot mai mult. Dar nu. Se dezmeticise la timp, trase storul la fereastră şi acum ea era cea care îl ţintuia şi îl obliga să se aşeze înfrînt. Şarpele se ridicase iar în momentul cînd ea crezuse că bătălia e cîştigată. Se relaxase. Viaţa se poate aranja şi de la sine fără să se mai frămînte să caute soluţii sau să faca depresii. De prea puţine ori gîndul s-a cristalizat şi a luat forma care o dorea şi chiar şi atunci părea să fie deformat de parcă nu fusese bun proiectul. Cum i-ar fi fost viaţa fără să se mai tot învinuiască că doar ştie să ceară? Şi ce dacă cerea? Cerea doar ceea ce merita. Nu poti duce mai mult decît poţi. Afară cu tine şarpe blestemat. Deschise usa îndîrjită, îl scoase afara din camera şi apoi o trîntise în urma lui. Să simtă fizic gestul lovindu-i dureros timpanul. Stupefiată, îl văzu cum se strecoară pe sub uşă ca o foaie de hîrtie venind direct spre ea. Nu ai voie să ceri, trebuie sa tragi la fiare şi să munceşti dacă nu ai avut norocul să fii bogat. Să suferi. Să-i blestemi pe cei care par să aiba totul din nimic. Tu ştii că sărăcia te face orgolios atunci cînd nu-ţi iubeşti nici măcar umbra? Acum e convinsă că doar privirea ei, sau ce era dincolo de ea mai poate ucide şarpele. Îmi iubesc umbra. Chiar mi-o iubesc. De ce umbra mă întrebi? Nu se mai dezlipi de ochii şarpelui concentrîndu-se să îl plimbe prin cameră. De ce nu? Începea chiar să o amuze cum o ascultă aşezîndu-se pe lampă sau pe noptiera cu bibeloul fluture sau pe galeria cu nuanţe de oranj. Chiar se asortau bine culorile. Îl aşeză într-un final in borcanul ce îl ţinea doar pentru el pe birou şi îl închise pur şi simplu punîndu-i capacul. Şi totul se scufundă în întuneric. Şerpii continuau să se încolăcească de picioare şi grumaze, îi simţea plesnind în vene precum păpurişul răscopt de pe malul lacului unde i se înecase prietena de la grădiniţă, dar acum devenise încecăcios, aproape pastă înaintînd ca o magmă albă, lascivă, spre ochi. Să nu mai vadă. Dar vreau să văd, începu să ţipe trezindu-se din somn. Transpirase. Junghiul din spate nu-i cedase nici cu tableta. Va muri. Şi pe lîngă junghiul ăla fizic o mai săgetase încă o dată şi gîndul. Rămîne nemişcată cîteva minute în tăcerea de gheaţă a mansardei auzindu-se cum respiră de parcă ar fi mers tremurînd pe corzi de chitară. Nici măcar jucăriile nu sunt aici cu ea. Toate erau închise prin cutii în colţurile din suflet. Dă să sară din pat dar nici un muşchi nu-i reacţionează. De parcă nu mai sunt ai ei. Bătrînul de peste drum, stă în pervazul ei şi o priveşte pufăind un trabuc. Parcă nu fuma aşa ceva gîndeşte ea fulger încruntînd sprîncenele. Ce dracu` vrei!? Cine te crezi de intri aşa în camera mea? Credeam că eu sunt cea obsedată să tot îşi privesc geamul ăla nenorocit care nici cu vopsea nu eşti în stare să îl dai, dar de fapt tu nu mă laşi în pace. Nu eşti în stare nici să saluţi, mă ignori pufăind din nenorocita aia de ţigară. Nici la şedinţele de scară nu eşti în stare să vii, să putem discuta cum să arate şi parcul nostru mai bine. Să punem bani să aşezăm gărduleţele vii în jurul parcelelor de bloc. Ai fost în stare să iubeşti la viaţa ta? Să laşi o mîngăiere pe obrazul cu bucle al cuiva? Cred că nici să mergi nu ştii, măcar eu am o scuză că nu mă pot îndrepta şi vezi bine că nu cer milă pentru asta, nu fac conturi la televizor si apeluri disperate în direct, aşa cum o face privirea ta ce o agăţi în fereastră ca pe o pălărie în cui şi priveşti să vezi cui i se va face milă de tine. Pune mîna şi fă şi tu ceva pentru viaţa ta. E uşor să te furişezi pe ferestrele altora şi să le spionezi clişeele de fericire. Să vezi doar partea rea din ei. Ce dacă mă sinucid sau pur şi simplu junghiul mă taie definitiv ca pe un fruct? Nu sunt fericită şi tu tocmai vii să mă vezi cum agonizez şi vorbesc de moarte pentru că presimt că nu mai pot să alerg, că nu mai pot să merg, că un scaun îmi va roti voinţa printre spiţe, că nu voi putea nici măcar să mă aşez la o margine de drum şi să îmi leagăn mîinile ca şi cînd nu ar fi ale mele? Că dacă pînă acum nu mi-am gasit afurisita aia de pereche, nu te uita ca şi cînd vorbesc de bărbaţi, vorbesc de perechea de pantofi ce o visez de cînd sunt mică şi acea pereche de palme ce ştiu să facă acel căuş special pentru obrazul meu, apoi de aici încolo nici atît nu le voi mai gasi. Şi tu? Care ai încă norocul să fii întreg nu eşti în stare nici să spui o vorbă bună? Te pui în pervazul meu de parcă ai fi un ghiveci de flori şi aştepţi să te ud. Ce dacă locuiesc doar la mansardă şi critic pe toată lumea? Tu nu faci la fel? Tot eu, tot femeia din mine să vină şi să îţi spună că nu eşti nimic fără ea şi tu să înfloreşti ca un cactus la zece ani doar pentru că te-a băgat în seamă. Stai şi priveşte. Aşa. Stai. Frontul nu înseamnă doar tranşee din care se trage în inamicul ce îl intuieşti. Dar ce e frontul? O clipă se opreşte să-l privească. Vorbise numai ea, urlase numai ea, dar privirea i se loveşte de sticla oglinzii ce reflecta doar imaginea ei. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   La multi ani Gina. Traiesc experiente unice prin acest scris cu bataie lunga. Una e sa scrii emotional momentul asa cum vine sau cum il percepi si alta e sa il constientizezi si apoi sa il lucrezi. Acesta e lucrat intr-adevar. Multumesc de vot. Tania   Postat de catre Tania Ramon la data de 2009-01-07 13:44:19               p.s cineva ma trage de brat... cica vine dimineata. in fine... era musai sa-ti specific: cand am spus 'ultimul fragment' - ma refeream asa, de aici incepand: 'Credeam că eu sunt cea obsedată să tot îşi privesc geamul ăla nenorocit care nici cu vopsea nu eşti în stare... samd' ok. atat doream sa adaug. g.   Postat de catre nula nada la data de 2009-01-07 04:16:08               o scriere la care ai muncit. mi-a placut teribil cum ai adus trairi si ideologii - ori poate ideea de viata traita si neasteptat ajunsa intr-un punct de 'junghi'. ok. sunt detalii peste care se poate reveni. daca ai pe cineva aproape care impartaseste 'scrisul', organizati o seara intima la un ceai ori ceva de baut si discutati 'intim' pe text. merita mi-a placut pana aici: 'Parcă nu fuma aşa ceva gîndeşte ea fulger încruntînd sprîncenele. Ce dracu` vrei!? Cine te crezi de intri aşa în camera mea? ' the end. # ultimul fragment l-am gasit mult mai 'subtire'. Tania-Ro, exista o vreme, doua vremi, ori mai mult de atat de cand ne citim... tare mi-a placut acest text. trebuie ca si altora, spun. un 'An nou fericit! si multa putere in tot ceea ce patimas speri, gand bun de pe insula, regards, goia   Postat de catre nula nada la data de 2009-01-07 02:43:47	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE