PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
POveste cu urşi Text postat de Tania Ramon De multe ori te trezeşti că ai vrea măcar din cuvinte să îţi materializezi faptele, gesturile, întreaga zi, de parcă ele ar fi cărămizile ce le foloseşti la o construcţie, şi chiar sunt dacă te gîndeşti cum îţi crapă ţeasta în două neînţeleseurile verbale cînd nici nu te aştepţi, la fel ca şi ţigla ce cade de pe casă. Vreau să prind în scris ziua de ieri, cu literele ce par a fi nişte pioneze, să-mi las apoi impresiile, înghiţind globule albe şi roşii, evadînd în laguna arterelor, să mă pot transforma apoi într-o formă aerata trecînd cu uşurinţă dintr-un secol în altul. Ce ar fi fost dacă prin camerele stucate, aurite, frezuite, îmbrăcate de jos şi pînă sus cu lemn prelucrat în atelierele nemţeşti după modele concepute chiar de regina Maria şi cîte şi mai cîte, nu mi-aş fi tras după mine şi eu crinolina, abia respirînd în corsetul ce trebuia să îmi contureze o talie de viespe ţinînd în mîinile frumos cremuite dantelaria din coşul de mătase preocupată de noi unghiuri în care să o asortez cu ambientul. Sau să beau ceaiul la etajul doi unde vesela e toată argintată, aşa ca pentru musafiri. Sau, de ce nu, să îl aştept pe rege suind pe scara de serviciu să intre în camera mea şi să îmi spună că are timp şi pentru mine, regina lui, o jumătate de ceas. Nu ar fi fost nimic rău numai că, dacă acum în secolul douăzeci şi unu, port aceşti papuci universali de stambă, aşa e regula, şi nu pot să fac măcar o poză fără să mă certe amazoanele ghid puse de gardă să speculeze orice intenţie de a fotografia, măcar în camera copiilor de rege, înseamnă că aşa trebuia să se întîmple. Nu cred că aş fi fost mai avantajată putînd aceste haine luxoase suferind ca şi acum că nu pot plăti un amărît de curs de bucătăreasă ca să ies şi eu de la spălătoria hotelului. Am preferat aici decît cameristă şi să tragă toţi de mine. Aşa am auzit, că trebuie să accepţi o grămadă de compromisuri. Acum e simplu, muncesc 12 ore şi dorm 12 ore. Desigur că ceea ce mi se întîmplă acum e un noroc chior de am ajuns să mă plimb prin sălile sau mă rog, pe holurile de unde se pot privi camerele palatulului Pelişor şi să îmi imaginez momente regale. Privind spre patul reginei ce pare mic de la intrare, de parcă regina ar fi fost miniona, mă gîndesc la patul meu de la mansardă, cum ar fi să fie vizitat de turişti peste o sută de ani. Mă umflă rîsul căci în mansarda mea, care de fapt nu e a mea, au mai fost încă vreo cinşpe chiriaşi înainte de a veni eu. Nici o întîmplare memorabilă, nici o vizită memorabilă. Au plecat care cum în treaba lor. Şi apoi patul meu care nu e din lemn valoros, nici nu va rezista o sută de ani după felul fuşerit în care a fost conceput dar bine gîndit pentru concepţia de marketing. La doi ani cumperi altul. Şi mai e ceva, patul meu, care l-am mai şi cărat prin vreo cinci locaţii pînă să mă stabilesc aici, ce valoare ar putea avea? Poate dacă aş fi născut un fiu de rege. Ce idei îmi mai vin! Cobor scările înguste şi uşor spiralate, atît cît le permite palierul să se rotească, trăgînd după mine o trenă paietată în care se reflectă, din candelabre, strălucirea cristalelor de Bohemia. Şi intru sau mă rog, intru doar cu privirea în sala mare unde se dădeau recepţiile. Ce vorbeşti! Atîta vreme cît eu nici nu ştiu cum arată tacîmul pentru servit peştele, pentru că nu îmi pasă la o adică, şi nici generaţiei mele ce se îndoapa eficient şi rapid din chestii de masă plastică nu-i pasă, toata această somptuozitate de pe mese e doar pentru regi. Asta e clar. Însă nu aş fi găsit nimic aici dacă aceasta familie regală nu ar fi respectat o anume educaţie privind festinul. Privesc încăperea cu o anume fascinaţie pe care ochii mei nu o reflectă la fel atunci cînd intru să servesc masa în diferite localuri care nu îmi spun decît că sunt proaspăt construite. Şi mereu în schimbare. Obositor. Sala aceasta cu masa imensă e sala cea mai răcoroasă din tot palatul dar galbenul tacîmurilor şi al veselei de argint dau un anume confort privirii. Nu pot face poză, evident. Aud din spatele meu cum vine atenţionarea exact cînd să bag mîna în buzunar după aparat. Îmi amintesc o clipă de cofetaria tapiţată în roşu, cu oglinzi înrămate în loc de tablouri, de acelaşi scaun, aceeaşi masă , acelaşi fel de prăji şi de suc ieftin şi de fiecare zi ce ne consemna prezenţa acolo, acum se vinde încălţăminte, şi realizez că aici lipesc regii şi invitaţii. Bizar, nu? Mai dau o tură cu caleaşca trasă de roibii negrii şi personali ai reginei în jurul castelului prin parcul tomnatec si suflat cu bruma, tocmai ne-a spus ghidul că regina avea o slăbiciune pentru cai. Într-un tremur uşor şi eu şi caleaşca de la macadamul aleii, caut un loc unde să mă prefac că îmi cade batista la vederea curtezanlui uimit de lărgimea decolteului mascat puţin de gulerul de blăniţă de vulpe şi de pelerină. Peleşul, casa regală unde nu avem deloc voie să intrăm, se zăreşte printre vîrfurile de plopi ca o umbră înşelătoare. E destul de întuneric. Un grup de vocale legate tînguios în ceva neînţeles sparge tăcerea serii lovind parcă într-un talger. La doi metri în faţa mea, legănîndu-şi capul uşor, încoace şi încolo, mă priveşte o ursoaică. Rămîn fixata pe ochii ei mari şi sclipitori ca nasturii de la geaca mea, căutînd instantaneu o soluţie. Se aud de peste tot sunetele scurte de la bliz însoţite de flashuri luminoase. Nu par să o deranjeze de parcă ar fi la o şedinţă foto. Puiul ei însa e ceva mai neliniştit neobişnuit cu atmosfera de studio. Deodată amîndoi, parcă înţeleşi, se aşează pe labe, apoi îşi pun cu grijă botul pe ele şi rămîn aşa. Nemişcaţi. De parcă ar fi ascultat de comanda unui dresor. Poze se fac încontinuu, maşinile cu farurile aprinse se aglomerează în parcare căutînd poziţii bune atît pentru fotografiat cît şi pentru o fugă sănătoasă. Însă privirea ursoaicei parcă ne spune: hai fie, mai faceţi cîteva poze, azi sunt ceva mai îngăduitoare cu voi, dar daţi-mi ceva de mîncare, ce mama naibii. I-aş fi dat cu drag, privirea, mai ales a puiului de urs, mă înduioşa, dar uitasem la hotel punga cu cornuleţe. Fix pix cu panourile. Cine îşi mai aminteşte că scrie cu roşu să nu le dăm de mîncare! Fiecare mişcare a celor două animale este pentru mine la fel cu primul pas pe lună căci îmi par două animale de casă aşteptînd cuminţi pe labe atenţia stăpînului. Puiul se ridică brusc şi vine, de parcă îl fulgerase un gînd, exact spre locul unde mă aflu. Chiar nu îmi arde de făcut poze. Nu ştiu ce vrea. Doar i-am zis că nu am la mine cornuleţele. Uşa la maşină e foarte aproape de mine dar nu mai văd sistemul de deschidere. De parcă nici nu ştiu cum arată o maşină. Şi în momentul acela chiar nu ştiam. O zguduitură, venind de undeva din spate, îmi opreşte pentru o secundă inima. Un al treilea urs? Nu. Căzuse cineva de pe capota maşinii unde se suise să faca poze. Ursoaica se ridică sprintenă aruncînd scurt o privire în direcţia zgomotului întinzîndu-se pe labele din faţă şi mîrîie scurt. Asta e prea de tot, să fie sănătos dacă a căzut. Puiul, uitînd de mine, se întoarce lîngă ea şi se lipeşte de abdomenul ei. de parcă s-ar alinta. Ah, da, acum îmi amintesc că în camera reginei, cea în care îşi primea musafirii, se afla o blană imensa de urs printre vasele ornamentale alese cu grijă şi puse pe măsuţele de salon. Se pare că şi ei îi plăceau simbolurile orientale. Cu siguranţă era un deliciu să treacă cu faldurile rochiei peste blana întinsă şi moale, mai ceva ca şi un covor persan, cu mersul acela cu spatele drept, aproape perfect, îndreptat, daca nu era, de corseturi foarte scumpe. Da. Văzusem la televizor cum erau făcute acestea şi chiar în emisiunea aceea vorbiseră şi despre chiloţii reginei Elisabeta, una din primele femei care începuse să poarte aşa ceva. Priveam cu jenă pînă unde mergea crăcuirea intimităţii să zic aşa, dar relizatorii erau prea prinşi cu siguranţă de partea istorică a lucrurilor. Deh englezii! În camera reginei nu era pusă la vedere nici măcar o eşarfă. Tresar. Aud nişte paşi venind spre maşină. Îi recunosc. Portiera se deschide şi intră lîngă mine zgribulit de frig. - Ai văzut urşii? îl întreb dintr-o suflare. Erau aşa de aproape de maşină. Să-i fi văzut pe toţi, care mai de care, cum fotografiau dar niciunul nu s-a nimerit aşa de aproape ca mine. Au aprins şi farurile de la maşini ca să-i surprindă cît mai bine... - Ce urşi iubito? mă întrupe calm aranjîndu-şi geaca pe el. Vin din cameră. Mă iartă că am întîrziat dar am vorbit şi la telefon. Unde zici că au fost? Aici în parcare? Rotesc ochii în jurul meu. Parcarea e aproape goală. Cîteva maşini îngheţate deja de frigul serii de noiembrie stau ghemuite una în alta într-un colţ. Doar în buzunarul meu simt cum stă cuminte aparatul de fotografiat. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   In mare, au fost rezolvate, atat introducerea cat si finalul. Dar sa stii ca termenul `stucat` este folosit chiar in limbajul ghidului de la palatul Pelisor.   Postat de catre Tania Ramon la data de 2008-11-13 06:19:06               O atmosferă izbutită în întregul ei, dar: 1. Introducerea(2-3 paragrafe e încîlcită) 2.e Bohemia nu Boehmia 3.aş înlocui unele cuvinte, de pildă: stucate, frezate şi mai ales extracaliflagelistic... Finalul e cam neverosimil sau scurt, grăbit...dincolo de momentul de "magie"!   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2008-11-12 19:37:41	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE