PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Solidaritatea reinventată complicitar Text postat de Corneliu Traian Atanasiu (publicat în Dilema Nr. 324, 23 - 29 aprilie 1999) Acest secol (cel trecut, articolul este scris înainte de începerea acestui incalificabil mileniu) al emancipării comunitare promitea solidarităţii un destin de-a dreptul sublim. Legătură temeinică între membrii unei colectivităţi, împărtăşire a unor idealuri, credinţe şi simţăminte comune, participare responsabilă la acţiunile grupului, ea se bucura de o îndreptăţită şi incontestabilă reputaţie a coeziunii morale. Capacitatea ei de a uni organic şi spontan, printr-o spiritualitate exigentă şi subtilă mădularele corpului social n-avea de ce şi cum să fie suspectată de rele intenţii. Şi totuşi, veacul - zorit, vulgar, ostentativ - a reuşit să o atragă în curse compromiţătoare. Tot mai mult, cei interesaţi au ţinut să extindă solidaritatea dincolo de marginile sale decente, lăbărţînd-o peste aglomerări tot mai mari - bresle şi clase, popoare şi confesiuni - în tentativa de a aglutina mulţimile amorfe. Cheagul cleios (strîns uniţi în jurul) al conducătorilor iubiţi, comandamentele acide stropşite din megafoane doctrinare, vîscozitatea ridicată a feluritelor oportunisme, teroarea tot mai apăsătoare a istoriei sînt doar unii din factorii şi constituenţii noului adeziv - grosolan şi soios -, substitut neizbutit al subtilului liant spiritual. Coeziune delicată şi suplă, provenită din şi întreţinută de umoarea sufletească a celor uniţi, adevărul figurat, metaforic al unirii solidare a fost înlocuit de o aderenţă exterioară rezultată din îmbîcsire, care produce în cele din urmă coxarea articulaţiilor mobile, reducînd solidaritatea la semnificaţia primară şi anchilozată a solidarităţii corpului fizic: duritate şi rezistenţă, masivitate şi opacitate ce convin de minune solidarităţii gregare de corp. Ceea ce era doar adunătură şi aglomerare (sedimente ale viiturilor istorice) e cimentat astfel în conglomerat, ca apoi, sub acţiunea chimismelor corosive ale ideologiilor şi sub presiunea de nesuportat a evenimentelor, să se metamorfeze într-o masă mono-litică (în care indivizii nu se mai recunosc) - adevărat calcul social de rinocerită. Indestructibilitatea bolovănoasă a acestor solidarisme invadează ţesutul social şi îi împiedică funcţionarea sănătoasă, compromiţînd înţelesul autentic al solidarităţii. Ea sufocă însă şi viaţa liberă şi demnă a indivizilor care, dacă nu au devenit doar simple urme şi reziduuri înglobate în substanţa densă a promiscuităţii şi colaboraţionismului, se simt prinşi (încarceraţi) într-o crustă de tartru, izolaţi de viaţa potenţial liberă a celorlalţi - alăturaţi, înghesuiţi, striviţi, dar nu uniţi prin aspiraţii libere şi responsabile. E normal ca ei să caute contactul viu şi relaţia flexibilă cu fiinţa celorlalţi, pentru ca, indivizi fiind, să nu rămînă singuri, zidiţi în izolarea solidară. Şi această încercare nu poate fi decît una subversivă, care subminează ingenios rînduiala împietririi. Rezoluţiei frivole şi expeditive, dar cvasiunanime, a încremenirii în proiectul solidarist ea îi opune tendinţa dizolvantă, disociativă - disoluţia complicităţii. Ceea ce era reprobabil în accepţia proprie a complicităţii, asocierea secretă la rău, se emancipează, se transfigurează sugestiv şi devine nu doar dezirabil, ci de-a dreptul necesar pentru a desface o solidaritate degenerată şi a încerca refacerea ei pornind de la o sămînţă generoasă, de la o celulă sănătoasă. Conotaţiile cuvîntului, remarcate cu precădere în modalitatea adverbială a lui complice, acced la rolul de a ghida şi legitima demnitatea fragilă a unei proaspete şi exigente coeziuni. "Singurătatea noastră - nu se sfia să spună Camus - e laşitatea celorlalţi." El resimţea sisific absurditatea fatală, strivitoare a deşertului de piatră şi, în chiar clipa răzvrătirii, îşi modula strigătul într-un apel şi o deviză ale complicităţii sacre: "Mă revolt, deci sîntem". Recuperarea statutului de individ liber să se confrunte neîmpăcat cu duritatea destinului său era simultană cu şansa salutară de a restabili o relaţie decentă, de la suflet la suflet, cu celălalt la fel de apăsat, relaţie responsabilă, întemeiată pe afinităţi reale şi delicate. Complicitatea este deci acţiunea subversivă de sus-ţinere reciprocă în tentativa de desprindere din smîrcul promiscuităţii solidariste. Misticii solidarităţii ea îi propune doar discretul semn de recunoaştere al celui ce face cu ochiul - asumarea predispoziţiei grave la o erezie pentru doi. Complicii au vocaţia să se complice, ei riscă împreună împotriva dreptăţii convenţionale, fade, reacţionare un pariu metafizic: exişti pentru mine, exist pentru tine, mizăm unul pe altul pentru a inventa un "noi" fără compromisuri. Complice un jour... complice toujours... Brutalităţii şi ostentaţiei atotştiutoare, cu care solidarismul ţine să-şi impună pseudovalorile, complicitatea îi contrapune doar căutarea unei exigenţe abia presimţite, a unei făgăduinţe întru orizontul căreia cheamă, care se constituie însă în demnitate de autentic blazon. Căci ea vesteşte dobîndirea unei patrii: o oază reavănă-n pustiul de piatră. Gravităţii fanfarone, vulgare şi ipocrite a unităţii indestructibile în jurul marilor cuvinte, complicitatea îi substituie numai înclinarea jucăuşă de a tatona o taină, bănuiala prevestitoare a unei virtuale iniţieri. Ea a învăţat să nu declare pentru a se feri de veleitarisme, pentru a păzi de făţărnicia cuvintelor ferme ceea ce se înfiinţează şi sporeşte doar în vagul nenumit al aspiraţiilor hrănite la flacăra sufletelor unite candid. Complicitatea ar putea fi o fondantă pe coliva solidarismului. E posibil ca solidaritatea unui alt mileniu să fie fundată pe complicităţi. Armată şi mlădiată, drenată şi nutrită de o reţea fină de complicităţi. Aşa o văd eu. Sau n-o văd deloc. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Să fiu sincer, mă bucur mai mult că l-ai citit (chiar intrigată) pe Camus. Eu l-am citit complice (într-o perioadă cînd criza mea existenţială avea nevoie de el). Am la îndemînă cîteva citate, ecouri din Mitul lui Sisif - un manual pentru innobilarea deznadejdii. Cred că sînt interesante şi în izolarea lor. Nu ştiu dacă sînt sentinţe, mie mi se par mai curînd strigăte, patetice, e adevărat, dar încercînd un anume echilibru între luciditate şi lirism. Iată-le: "Numai echilibrul intre evidenta si lirism ne poate ingadui sa avem acces in acelasi timp la emotie si la claritate. Fiind vorba de un subiect atit de umil si totodata atit de patetic, dialectica savanta si clasica trebuie asadar sa cedeze locul, fapt de la sine inteles, unei atitudini de spirit mai modeste, care sa purceada in acelasi timp din bun simt si din simpatie. Adevarata generozitate fata de viitor consta in a da totul prezentului. Nu descoperi absurdul fara a fi ispitit sa scrii un manual despre fericire. O anumita continuitate in disperare sfirseste prin a zamisli bucuria. Ideea ca o gindire pesimista este in mod necesar o gindire descurajata e o idee puerila. Sa dam un sens suferintei fie si numai spunind ca e inadmisibila. Ei bine, voi spune ca, pesimist in ceea ce priveste destinul omenirii, sint optimist in ceea ce priveste omul. Trebuie sa ni-l inchipuim pe Sisif fericit. Nu ne vom mira niciodata indeajuns de faptul ca toata lumea traieste ca si cum 'n-ar sti'. Pentru om, a intelege lumea inseamna a o reduce la uman, a o insemna cu pecetea sa. Daca omul ar cunoaste ca si universul poate sa iubeasca si sa sufere, ar fi impacat. Aceasta nostalgie dupa unitate, aceasta sete de absolut ilustreaza miscarea esentiala a dramei umane. Dar faptul ca aceasta nostalgie exista nu-l implica si pe acela ca ea trebuie de indata potolita. Mireasma de iarba si stele, noaptea, acele seri cind inima isi afla pacea - cum as pute nega lumea aceasta, a carei putere si tarie o simt? O singura certitudine ii este de ajuns celui ce cauta. Important e doar sa traga din ea toate consecintele. Daca consider ca un lucru e adevarat trebuie sa-l pastrez. Omul este totdeauna prada propriilor sale adevaruri. A trai inseamna a face sa traiasca absurdul. A saraci o realitate a carei inumanitate face maretia omului inseamna a-l saraci si pe acesta. Privatiunea de speranta si de viitor inseamna o crestere a disponibilitatii omului. Divina disponibilitate a condamnatului la moarte. In faptul de a te pierde in aceasta certitudine fara margini, de a te simti indeauns de strain de propria ta viata ca s-o poti spori si strabate fara miopia amantului, exista principiul unei eliberari. Trebuie sa fim absurzi, dar nu trebuie sa ne lasam inselati. A nu sti sa-ti bucuri inima inseamna a o fi si vindut. Nu viata vesnica e importanta, spune Nietzsche, ci vesnica insufletire. Nu exista destin care sa nu poata fi depasit prin dispret. (Oedip)... orb si deznadajduit, cunoaste ca singura sa legatura cu lumea e mina frageda a unei fecioare. Atunci rasuna cuvintele uriase: 'In pofida atitor incercari, virsta mea inaintata si maretia sufletului ma fac sa judec ca totul e bine."   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2008-09-01 22:14:49               Typo : solidarismului.....sentintelor...a facut-o...scuze, Calvar   Postat de catre Tea Nicolescu la data de 2008-09-01 21:46:40               Ideea complicitatii ca raspuns (sa zicem, pozitiv) "solidatismului" (perfect spus) este interesanta si , cum era de asteptat, pertinent expusa si poate ca este chiar viabila....cine stie?!? Ceea ce m-a intrigat totdeauna la Camus ( la el m-au intrigat multe) este siguranta emiterii sentintelot definitorii, chiar (sau mai ales) atunci cand lasa loc interpretarilor adverse; ca afacut-o cu buna stiinta sau nu ramane la nivelul intrebarii?! Zice, el:"Singuratatea noastra e lasitatea celorlalti" si imediata traducere ar fi acel chin sisific in care finalizarea este expresia absurdului : tendinta fara sansa concretizarii....ne inchide astfel sisificul in tarcul nostru din care nu putem iesi decat cu mana intunsa a celuilalt..... Si atunci imi permit sa zic, este responsabilitatea "celuilalt" sa-mi dea o sansa, sa NE dea o sansa? Lasitatea ne apartine.... Camus, stiut sau nu, deschide poarta "predarii" a renuntarii , a tintuirii "la zid" a ceea ce inseamna -fundamental- a fi oameni: individualism structurat a se modela grupului fara a se pierde. Ma bucur ca am ocazia sa te citesc CTA. Calvar...si n-ai nevoie de steaua mea, evident!   Postat de catre Tea Nicolescu la data de 2008-09-01 21:40:35               "Ai zice chiar ca veacul face imposibila o altfel de uniune decat in complicitate." Îmi dau seama că, într-adevăr, solidaritatea este doar o mascaradă (demagocică), în timp ce "complicităţile" sînt fundalul nevăzut a ceea ce se întîmplă. Totuşi, cred că există şi o complicitate delicată şi înaltă, aşa cum, simbolic, poate fi zărită în imaginea de mai sua. "cine, ce mai poate zice?!" Cred că subestimezi unele personaje!   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2008-09-01 20:55:27               La modul cum reuşiţi a vă elabora eseurile, cine, ce mai poate zice?!   Postat de catre ioan peia la data de 2008-09-01 17:53:56               Ai zice chiar ca veacul face imposibila o altfel de uniune decat in complicitate. Nimic nu ne mai leaga unii de altii, in afara de complicitate, vinovatie comuna, interese sordide, cupiditate, dupa ce o jumatate de veac ne-a unit frica. Iar peste toate astea troneaza, invariabil, meschinaria, vulgaritatea si violentza stupida, toate trei la fel de indecente. Felicitari pentru acest mini-studiu pertinent, percutant, la obiect. Cu stima, K   Postat de catre sters sters la data de 2008-09-01 16:26:08	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE