PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Evoluţia impertinenţei Text postat de Corneliu Traian Atanasiu Kynismul antic ca întrupare a învăţăturii Ca prim materialism şi existenţialism, kynismul antic constituie un stil de argumentare care derutează şi astăzi gîndirea serioasă – joc satiric vesel, murdar, ordinar, impertinent. De fapt, rostul învăţăturilor filosofice este să se întrupeze, să devină viaţă conştientă, viaţă pătrunsă şi formată de stări de spirit. Contrar idealismului rău înţeles care pune oamenii să urmeze idealuri de neatins, terorizîndu-i cu o moralitate imposibilă şi devitalizantă, kynismul mărturiseşte prin persoană, prin comportament, prin învăţătura încorporată a vieţii: dă frîu liber vieţii emancipate de teroarea abstracţiunilor radicale şi neviabile, unei învăţături care este simptomatică şi manifestă – energie descătuşată. Teoria superioară, care taie irevocabil legăturile cu întruparea materială, este provocată de teoria implicită şi subversivă de jos, apogeu şi pantomimă grotescă a întrupării practice. Rezistenţa vesel-dezamăgită împotriva jocului măsluit al discursului, a înşelăciunii abstracţiilor idealiste şi a insipidităţii schizoide a gîndirii autocentrate loveşte cu forţa ucigătoare a satirei minciunile aflate acolo unde se cred în siguranţă, în spatele măştilor autorităţii. Dacă filosofia simulează doar că trăieşte ce spune, a spune chiar ce trăieşti este de domeniul impertinenţei. Idealismul rigidizat al minciunii ca mod de viaţă nu poate fi zdruncinat decît de agresivitatea bufonă şi neruşinarea sfruntată a celor suficient de liberi să trăiască fără să facă apel. Calitatea impertinenţei, dincolo de acuzele unei lungi liste sinonimice, este îndrăzneala provocării, iniţiativa, curajul, înfierbîntarea. Reacţia. Reflexul spirtual. A vorbi şi a trăi Argumentaţia kynică este cel mai adesea aceea a gesturilor – fizionomică, pantomimică, înscenare, farsă, clovnerie. Reflecţie esenţial plebee, impertinenţă combativă. Rostirea adevărului devine o chestiune de curaj şi risc public, sfidarea capătă astfel tensiune morală. Satira aduce un climat de relaxare a raporturilor cu adevărul, de distanţare afectivă, chiar dacă idealismul îi va răspunde camuflat în indignare (care va merge pînă la debarsarea de impertinent). Kynicul nu vorbeşte împotriva idealismului aristocrat, ci trăieşte împotriva lui. Polemica teoretică este înlocuită de dispreţ. Dialogul minţilor este depăşit înspre unul total în care materialismul existenţial poate veni cu argumentele vieţii. Spirit suveran, kynicul trăieşte o hazlie constienţă de sine, buna dispoziţie a unei religiozităţi ironice. Nu contrazicerea îl ambiţionează, ci ingenioasa afirmare de sine. Adevărul se poate spune şi implicit, prin comportament, prin ceea ce pare bizar, comic, ingenios ieşit din rutină. Pentru ca asistenţa să fie nevoită să se întrebe: şi ce înseamnă asta, ce vrea să spună cu asta? Materia vie (doar o urmă, umbră, întinare a ideii, care de undeva de sus, strălucind, justifică ordinea socială) se revoltă şi încearcă să-şi ia revanşa, să se impună dincolo de discursul academic ca trup treaz şi suveran, ca reflecţie senină, veselă, vitală, încîntată de efectele derutante pe care le produce nuditatea trăitului. Provocarea impertinentă în spaţiul public, singurul loc unde depăşirea aroganaţei idealiste poate fi inteligent înfăptuită, răspunde unui idealism al puterii fără acoperire care subestimează drepturile (şi puterile) concretului. O totală angajare dialectică înseamnă aici a urina împotriva vîntului idealist (şovăitor şi fîsîit). Revoluţia culturală kynică este subversivă, ea scoate la vedere şi valorizează inferiorul, ascunsul, privatul. Dă pe faţă naturalul şi senzorialitatea reprimate pînă atunci. Ca o contrapondere la sferele înalte şi abstracte ale alienării politice, sociale, economice. Schizofrenia intelectuală Distrugerea principiului întrupării este un produs al schizofreniei creştino-burghezo-capitaliste. Dacă valabile sunt doar plăsmuirile spirituale şi purtătorul lor e totdeauna deplorabil, intelectualul penitent nu face decît să se manifeste ca un animal cerebral schizoid, sfîşiat existenţial, ca o inteligenţă bună doar să facă mercenar orice corvoadă socială. Artele sînt cele ce păstrează impulsul spre întrupare sensibilă creînd omul ca fiinţă întreagă, care rîde şi plînge, gustă viaţa şi se bucură de ea. Care sfidează zeii şi legea. Ele îşi trag sevele din marele amoralism al naturii. Arta trage mereu cu coada ochiului la viaţă, la secretul ei pulsatil, la întregul extremelor, la echilibrul dinamic. Verismul sensibil, negaţia, realismul, expresionismul sunt stiluri ale nudităţii, ţipătului, latenţelor. Societatea cultivă o relaţie ambivalentă cu arta folosind-o, dar limitînd-o, printr-un amestec de politică premeditată şi reglare spontană, la a nu deveni dăunătoare membrilor utili ai societăţii umane. Doar o mică minoritate reuşeşte să facă transfuzii salvatoare între viaţă şi artă (pe un fel de model al boemei). O regulă a dispersiei artei şi spiritualităţii este aceea că autenticul, viul îşi propagă impulsul de la elitele receptivităţii către mase din ce în ce mai slăbit, mai deteriorat, mai vlăguit, mai puţin virulent. La nivelul consumului de masă totul devine imitaţie ieftină, kitsch. Nesupunerea şi zîmbetul echivoc al ordinii Energia negaţiei este una vitală rezumată în sfidarea formulelor simple: ei şi! şi ce dacă!? de ce nu? – formule care tind să arunce în aer orice false pretenţii. Ceea ce are putere poate să-şi permită libertatea, trebuie să fie mereu pregătit să spună, la momentul potrivit, nu. Miezul energetic al impertinenţei kynismului este nesupunerea. Manifestă, frustă sau subversiv-ascunsă, a jumătăţilor de măsură, a abaterilor microscopice de la normă. Practică îndărătnică, perseverenţă de sine, mică artă de a trăi prin rezistenţe, descărcări, uneltiri. Impertinenţa puternicilor tinde să-şi exercite privilegiile şi libertăţile senioriale mai degrabă fără ostentaţie, cu un anume tact. Idealismul este simultan ideologie şi mascaradă. Masca e ridicată parţial, cu eleganţă, cu un zîmbet echivoc: asta-i viaţa, trebuie să fie ordine şi disciplină! Nobleţea obligă la o avertizare binevoitor-ameninţătoare. Cinismul e în serviciul public, practică un pic de iluminare şi se deconspiră în chiar exerciţiul cinic al puterii. Valorile fundamentale şi pretextele se întrepătrund voios şi monstruos în discursul cinic al puterii. Cinicii serioşi îşi ironizează propriile legitimări. Birocraţia funcţionărească, integraţii luminaţi, conformiştii inteligenţi şi instinctivi sînt ilustrarea superlativă a conştiinţei schizoide care amestecă fără nici un scrupul motive de neconciliat – lumini şi reacţiune – ale cinismului funcţional şi ale vieţii private. Deriva conştiinţei comune Conştiinţa comună începe să fie bîntuită de sindromul agentului secret, ba chiar al agentului dublu. Între loialităţile şi convingerile celor angajaţi, salarizaţi sînt fisuri de netrecut. Ei joacă o mulţime de roluri ireconciliabile în care nu cred decît funcţional. Cred şi se cred pe moment orice fără să mai ştie la modul serios dacă persoana lor este mai mult decît un mozaic friabil, fără chip şi consistenţă. Istoric, impulsul kynic, impertinenţa, se păstrează în carnaval, universitate, boemă, factori ai veselei recalcitranţe. Îndrăzneala, obrăznicia, turbulenţa, suspendarea sau amînarea seriozităţii îşi găsesc înăuntru lor spaţiul unei perpetuări cu lungă şi veche tradiţie. Este spaţiul unui moratoriu psihosocial în care se pot descărca şi exprima crizele de adaptare – loc de tranzit, oază provizorie a descătuşării unde încăpăţînarea, devierea, critica şi satira sînt permise. Astăzi societatea a intrat într-un stadiu al seriozităţii organizate, în care spaţiile de manevră pentru trăirea luminilor kynice s-au redus considerabil. Se trăieşte un realism morocănos, suspicios, cochetînd cu cinismul indiferenţei. Nu mai au căutare provocările şi bizareriile, inteligenţa e obosită, schizoidă şi laşă, masca publică e împietrirea, obsedată de şi închisă asupra realităţilor dure. (acest text este urmarea articolelor: Cît de des te întrebi dacă nu eşti la fel de cinic ca toţi ceilalţi? Cît de lesne devine raţiunea cinică Kynismul antic. Diogene din Sinope Cinismul seniorial. Lucian din Samosata Cunoaştere ştiinţifică şi realism. Experienţă a vieţii şi îndrăcire Cinismul seniorial la Marele Inchizitor al lui Dostoievski Lecţia existenţialismului heideggerian Psihosomatica spiritului vremii Zorii cinismului modern Tristul bilanţ al inoculării cinice la zi ) Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Nu intră, nici la blînd îndemn, Nici la poruncă de satrap, Chiar orice cui în orice lemn, Chiar orice gînd în orice cap! Îmi cer scuze autorului epigramei, căci nu am reuşit să-mi reamintesc numele şi nici nu ştiu pe unde am citit excelenta epigramă, dar am reprodus-o, totuşi, pentru că ilustrează perfect laconica situaţia de mai jos!...   Postat de catre ioan peia la data de 2008-08-09 12:51:01               O pildă pentru cei cu dizsbilităţi mintale (de pricepere) Masturbîndu-se în piaţa publică, Diogene spunea: - Ce bine ar fi dacă te-ai putea freca pe burtă ca să-ţi treacă foamea!   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2008-08-09 08:37:01               Asa si??? chiar nu pricep...   Postat de catre ecsintescu virtual la data de 2008-08-08 10:41:03               Domnule Atanasiu, Elegantă zicere şi... pertinentă analiză! Citit cu reală plăcere.   Postat de catre ioan peia la data de 2008-08-08 09:47:15	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23946 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE