PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Povara Text postat de Teo Teofil Traven - Hai că revin cu întrebarea. Nu ai de gând să scrii poezii din nou? - Deocamdată nu, o vreme încă nu mai scriu. Crede-mă că acum nu am nici o dispoziţie pentru poezie. - De ce? Îţi lipseşte vreo muză? - Nu vorbi copilării. Nici vorbă, nu eşti tu prezentă zi şi noapte? - Tocmai, acum duci o viaţă liniştită, aşa cum îţi place şi aşa cum ţi-ai dorit întotdeauna. Cel puţin acasă, eu am făcut totul ca acasă să fii ferit de orice ar putea să te neliniştească. Îţi ajung problemele şi balamucul din şantiere. - Da aşa e, nu pot decât să îţi mulţumesc şi să îţi fiu îndatorat. De când eşti aici mă grăbesc întotdeauna să vin acasă şi o fac întotdeauna cu mult drag. - Mă faci să înroşesc, nimeni nu mi-a mai vorbit ca tine şi nici nu a mai fost nimeni aşa de atent cu mine. - Mă bucur că te simţi bine cu mine şi sincer mi-aş dori să nu mai pleci niciodată. - Asta îmi doresc şi eu, să rămân toată viaţa aici cu tine, să îmbătrânim împreună. - Eşti o drăguţă şi pentru asta fug acum să îţi aduc un buchet de trandafiri. - Bine Teo, până te întorci îmi fac o cafea. Am fugit repede până în centru la Piaţa 700 şi am ales un buchet mare de trandafiri roşii. Apoi am intrat la o cofetărie şi am luat două savarine şi două indiene. Nu am mai oprit nicăieri şi m-am întors acasă. Pe drum m-am gândit cu plăcere că într-adevăr mă simt tare bine de când s-a mutat la mine. Toate astea s-au petrecut firesc, fără nici o curte de paradă sau alte mondenităţi. Între noi există o bună înţelegere şi ceea ce e mai important e că există multă bunăvoinţă de a fi unul celuilalt cât mai plăcut, cât mai de folos. - Draga mea am adus şi câteva prăjituri care ştiu că îţi plac. Zic eu odată ajuns sus în timp ce puneam florile într-o vază. - Ca de fiecare dată eşti tare drăguţ şi îţi mulţumesc pentru ele. - Spune-mi ce vrei să facem azi, ţi-ar place să ieşim undeva? - Şi da şi nu. Parcă totuşi mi-ar place să stăm acasă. Ne mai ne odihnim şi după aceea mai stăm de vorbă. Ne-am întins pe pat, eu cel puţin ştiu că am dormit vreo două ore. Nu ştiu exact cât am dormit, dar mi-a căzut bine somnul, eram tare obosit. - Să ştii că mă simt ca un nou născut, odihnit şi parcă cu alt chef de viaţă. Hai să ciugulim câte ceva că parcă îmi e foame. - Ce vrei să pregătesc? - Parcă ceva rece, ce zici? Tu vrei altceva? - Nu, mănânc la fel ca tine. Zis şi făcut, am mâncat amândoi câteva felii de caşcaval cu şuncă şi bineînţeles prăjiturile aduse de mine ceva mai devreme. Chiar mă simţeam bine. - Să ştii că fără să glumesc, dar m-am săturat ca la Paşti. - Mă bucur şi eu la fel. - Ce propui să facem în continuare? - Ce vrei tu şi apoi mâncăm. - Iar mâncare? Hai să sărim peste ea că mi-a fost destul. - Auzi Teo, de mult am vrut să te întreb, dar nu am îndrăznit. - Tu? Cum să nu îndrăzneşti? Te-am rugat să te simţi acasă, nu ca acasă. Aşa că te rog întreabă. - De mult tot am vrut să ştiu de la tine ce te apasă. Au circulat şi circulă şi acum tot felul de zvonuri - unele verosimile, altele nu - despre o întâmplare din viaţa ta care te-a impresionat mai mult şi care ţi-a schimbat felul de a trăi, toată atitudinea faţă de ce e în jurul tău. Vrei să îmi spui tu acum care şi cum s-au desfăşurat acele evenimente? - Hm, sincer e un subiect cam delicat şi nu îmi place să îmi amintesc de acele timpuri, dar e mult mai bine să nu mai amân, să îţi povestesc eu totul şi să nu mai asculţi ştiu şi eu ce zvonuri. Oricum mai devreme sau mai târziu tot va trebui să îţi spun. În toamna trecută au fost doisprezece ani de atunci. Eram tare îndrăgostit de o doamnă cu care eram împreună de trei ani şi jumătate. Eu am cunoscut-o, imediat după ce ea a divorţat, era cu cinci ani mai tânără ca mine şi avea un băieţel. Sincer nici nu mai ştiu împrejurările in care ne-am cunoscut. Era pe jumătate nemţoaică şi o chema Hedwig, Hedy cum îi spuneam eu şi cei din familie. Nu era o frumuseţe în sensul strict al cuvântului, dar m-am simţit imediat atras de ea, de ochii ei şi pe nesimţite a intrat în viaţa mea. Cu fiecare zi ce trecea m-am simţit tot mai îndrăgostit. Mi se părea cea mai frumoasă din lume şi de ce să te mint, la fel o văd şi acum. Încă din primele zile ne-am înţeles foarte bine, de parcă întreaga viaţă am fi petrecut-o împreună. Era pictoriţă, lucra foarte mult şi cu pasiune. A avut câteva expoziţii prin oraş, expoziţii care i-au atras un număr mare de comenzi. Mai mult vara mergea câte o lună doua prin Austria şi Germania, unde făcea, la comandă, tot felul de fresce pe vile şi cabane. Aveam o dubiţă amenajată cu loc de dormit în spate, aşa ca avea asigurat un minimum de confort pentru a nu-şi deranja clienţii cu cazarea. Din cauza şantierelor nu puteam să stau cu ea decât foarte puţin prin străinătate. Ce să îţi spun, câştigam amândoi împreună mult mai mult decât aveam nevoie. Din cauză că amândoi eram foarte ocupaţi copilul stătea mai mult la părinţii ei. Nu le dădea o sumă fixă lunar, dar nu s-au plâns niciodată că ar fi neglijaţi. Ba din contră mereu auzeam cuvinte de laudă la adresa ei. Nu ştiu pe ce motiv părinţii ei nu mă agreau de loc, mă priveau mereu cu un aer de reproş, uneori parcă cu ură. Am încercat în câteva rânduri o conciliere cu ei fără nici un rezultat. Nu am făcut nici un caz pentru asta, în fond nu alături de ei aveam de gând să îmi duc viaţa în continuare. Ei cu ei şi noi cu noi. În toamna de care vorbesc aveam de gând să ne căsătorim, apoi să trec şi băieţelul pe numele meu. Mă gândeam că dacă va creşte, îi va fi mai uşor la şcoală şi în viaţă. Am făcut certificatele medicale şi ne-am planificat la Biroul stării civile al Consiliului Popular Municipal pentru căsătorie, înfierea copilului urma să o fac imediat după căsătorie. Cu vreo două săptămâni înaintea datei planificate, am plecat pe trei zile pentru nişte contracte de ciment. În aceste zile urma să stea la părinţii ei, împreună cu băieţelul, dar că la întoarcere mă va aştepta acasă. Mi-am rezolvat toate contractele foarte repede şi am ajuns acasă cam pe la prânz. Nu am intrat bine şi aud sunând telefonul. Nu ştiu, dar parcă nu aveam chef să vorbesc cu nimeni, lăsându-l să sune de multe ori. Totuşi într-un târziu am ridicat receptorul. Am împietrit, era mama ei care cu o voce stridentă mi-a spus ca Hedi a murit, s-a sinucis. Am crezut că e vreo glumă proastă şi am zburat până acolo. Am fost primit cu multă ostilitate. Nu am luat seama şi am intrat înăuntru. Cele spuse la telefon erau adevărate. Multă vreme am rămas plângând lângă trupul ei. La un moment dat o aud pe mama ei spunând că eu port toată vina, că dacă nu m-ar fi cunoscut nu ar fi murit. Am tăcut, ce era să zic. Parcă s-a rupt ceva în mine. Ştiam că viaţa mea se va schimba cu totul. În gândul meu am vrut să fac ceva şi atunci la căpătâiul ei am hotărât că niciodată nu voi mai bea, nu voi mai fuma, nu voi mai juca nici un fel de joc de societate. Legământ care îl respect şi acum. Voiam atunci şi vreau şi acum ca de acolo de unde este să fie mândră că o iubesc şi o voi iubi numai pe ea cât voi mai trăi. Că zi de zi mă trezesc cu imaginea ei în faţa ochilor, mă trezesc cu ea în gând. Am întrebat dacă a lăsat vreo scrisoare, vreun bilet. Foarte tăios mi s-a răspuns ca nu. După înmormântare nu am mai fost primit la ei în casă. Ce era să mai fac, m-am supus. La vreo două sau trei săptămâni am fost citat de procuratură. Mi s-a spus că există o reclamaţie, cum că eu aş fi provocat sinuciderea lui Hedi. Mi-au pus multe întrebări despre relaţiile dintre noi. Am răspuns cu amănunţime la toate. În final procurorul mi-a spus că toţi cei care au fost interogaţi: vecinii, cunoscuţi inclusiv sectoristul prin declaraţiile lor au infirmat acuzaţiile ce mi-au fost aduse. La întrebarea mea şi procurorul a spus că nu există nici o scrisoare sau bilet de adio. Am renunţat de a mai căuta motivul acestui gest. Dacă ea a vrut atunci să fie secretul ei, aşa să fie şi acum. Poate că atunci când Dumnezeu mă va chema la El şi ne vom întâlni, tot ea îmi va spune. Vezi tu cu toţi aceşti ani care au trecut nu am putut să o uit. Nu trece zi să nu mă gândesc la ea. De multe ori noaptea o simt lângă mine şi mă trezesc căutând-o. - Da Teo şi eu te-am auzit de foarte multe ori spunându-i numele, de foarte multe ori chemând-o. Am tăcut vreme îndelungată, fiecare cu gândurile lui. - Of! Şi totuşi te invidiez pentru fericire, pentru cei trei ani de fericire. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE