PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
NOAPTEA FOCURILOR Text postat de Liviu S. Bordas NOAPTEA FOCURILOR Era pentru prima oară, după ani şi ani de zile, cînd avea un tovarăş de călătorie în căruţa fără coviltir, singura fără coviltir din tot şirul acela care unduia asemeni unui şarpe prin colbul gros al drumului. Îi simţea mirosul reavăn din păr, noul venit mirosea a muşchi verde şi a cetină, dar el nu ştia ce sunt acele mirosuri, nu mai ştia ce e cetina, nu-şi mai putea închipui moliciunea muşchiului ascuns luminii soarelui de brădişul des... Simţea doar că miroase altfel decît iarba arsă a întinselor cîmpii pe care le străbătea caravana, decît bălegarul uscat şi frămîntat în copitele cailor pînă ajungea o pulbere fină pe care aceleaşi copite o ridicau în norii înecăcioşi care-i tăiau răsuflarea... Veni apoi seara, căruţele se opriră, făcînd un cerc în mijlocul căruia începură să se adune puradeii. Caii dezhămaţi îşi găsiră tihna lîngă nişte arbuşti piperniciţi printre care creşteau smocuri de iarbă argintie şi rară. Se auzea de pretutindeni zdrăngănitul ceaunelor de aramă, în aer sui mirosul iute al ierburilor arse iar apoi fumul lemnelor aprinse şi ştiu că în curînd avea să capete şi el castronul cu fiertura aceea fără gust în care pluteau bucăţi mari de mămăligă. La vremea nopţii văzu în mijlocul acelui ocol grămezile mari de lemne din care limbi uriaşe de foc lingeau înaltul cerului spuzit de stele. În jur prinseră a suna dairelele, acoperite din cînd în cînd de pocnetele harapnicelor. Ceaţa adîncă ce-i cuprinsese pînă atunci amintirile păru a se ridica dintrodată. Un puhoi de mirosuri, sunete şi imagini năboi din străfunduri, rupînd băierile uitării... * * * Alerga pe poteca îngustă dintre brazi, înspăimîntat de moarte de lătratul cîinilor şi de hăuliturile hăitaşilor. A auzit apoi o bubuitură grozavă, pe care pereţii de stîncă păreau a o repeta mereu şi mereu… Mamă-sa păru să se împleticească, paşii îi deveniră tot mai rari, privirile mai apoase, pînă s-a prăbuşit lîngă tulpina unui brad. Ascultă cîinii care băteau tot mai aproape, ascultă cu spaimă cum se rup crengile uscate sub paşii grei ai urmăritorilor… Apoi nu mai ştiu nimic… S-a trezit într-o legănare ciudată, într-un nor de praf cum nu mai pomenise pînă atunci. Primul gînd fu să fugă. Săltă din cap şi se aruncă orbeşte înainte. O zmucitură dureroasă îl culcă la podea. Lanţul din jurul gîtului zdrăngăni lovindu-se de scîndurile groase. Zări în celălalt capăt al căruţei o siluetă întunecată. Primul gînd fu să se repeadă lîngă ea, să caute adăpost. Aducea cu mamă-sa, dar parcă era altfel. Părul nu era atît de lucios, nici atît de des… Avea pielea plină de bube uscate şi de răni abia închise, iar blana din jurul gîtului era roasă de lanţul gros pe care-l avea în jur. Şi privirea era alta, parcă nici nu-l vedea, deşi privea drept înspre el… Urdori groase i se prelingeau din colţurile ochilor, iar balele scurse din gură aveau o duhoare aparte… Seara l-au dat jos din căruţă. L-au tîrît cu lanţurile către un loc dinspre care venea o dogoare cumplită. În jur au prins a suna dairelele, făcînd un zgomot asurzitor. Cînd a ajuns lîngă grămada de jăratec a simţit că tălpile îi iau foc. Pămîntul de sub el ardea, săgetîndu-l pînă în creştet. Ar fi vrut să fugă, dar lanţurile cu care era tras de o parte şi de cealaltă îl ţintuiau deasupra acelui pojar. Ţopăia de pe un picior pe celălalt, înnebunit de arsură şi de zdrăngănitul scos de dairelele mănuite de tinerele ţigănci. Undeva pocniră cîteva harapnice, iar şfichiul unuia îi fripse spinarea în hohotele de rîs ale celor din jur. Cînd au simţit că nu mai are vlagă, l-au tîrît cu lanţurile înapoi în căruţă. A scîncit de durere şi spaimă pînă tîrziu către dimineaţă… L-au chinuit aşa căteva zile la rînd. Apoi, într-o seară ploioasă, a rămas singur în căruţă. Pe bătrînul lui tovarăş l-au tras cu greu pînă în spatele căruţei. Un foc de armă a spart tăcerea nopţii. Dimineaţa a rămas în urma lor un hoit fără formă, într-o baltă de sînge deasupra căreia roiau deja muştele mari, albastre. Aşa au început lungile lui drumuri alături de şatra de ursari. Răbda arşiţa, frigul, foamea, în căruţa lui descoperită, umblînd dintr-un loc într-altul, fie iarnă, fie vară… Tresălta la pocnetul harapnicului, gata să sară din căruţă, şi juca pe zdrăngănitul dairelelor, cu groaza acelei prime nopţi deasupra infernului de jăratec în minte. Cu vremea a uitat toate acele întîmplări de început. A uitat mirosul pădurii, gustul rădăcinilor de tot felul dezgropate cu ghearele de mamă-sa, groaza acelor clipe în care îl înconjuraseră cîinii… Ştia un singur lucru. Să ţopăie cînd auzea daireaua… * * * Toate acestea îi veniră în minte la vederea acelor grozave limbi de foc. Auzi apoi pocnetele harapnicelor şi văzu mogîldeaţa aceea de urs, noul lui tovarăş de călătorie, cuprinsă de spaimă. Se zmuci cu putere, iar inelul de fier al lanţului, subţiat de atîta purtat, pocni scurt. Se aruncă peste marginea căruţei şi porni să alerge spre pîlcul de copaci care se ghicea pe dealul albit de lumina lunii. Simţea că-l lasă puterile, nu mai alergase niciodată de cînd fusese prins. Mirosul reavăn îi umplu nările, şi se lăsă moale lîngă primul trunchi de copac, închizînd ochii... De lîngă mormanul de jar din vale prinse a urca înspre el zdrăngănit de lanţuri şi sunetul dairelelor... Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   "Răbda arşiţa, frigul, foamea, în căruţa lui descoperită, umblînd dintr-un loc într-altul, fie iarnă, fie vară…" câtă sensibilitate în textul tău, Liviu Bordaş. Şi îţi face cinste înfrăţirea cu cel oprimat, fie el şi animal. Înţelegerea suferinţei de acest fel nu stă la îndemâna oricui. Tabloul zugrăvit este atât de viu că doare. Poate fi pus pe peliculă cu tot succesul de vreme ce şi în mintea noastră se derulează la o simplă citire ca şi cum ar fi viu. Felicitări. Încântată, Maria   Postat de catre Maria Grosu la data de 2007-09-10 15:45:49               Textul poate fi privit ca o parabolă. Puiul de urs poate fi puiul de om, băietanul de 12-14 ani dat de părinţi la stăpîn, cum am văzut într-un recent reportaj cutremurător. Sau fata de 14-15 ani, scoasă la produs. La fel de cutremurător. Barbarii trăiesc printre noi, Elena. Şi prosperă. Mariana, dacă cunoşti vreun regizor doritor să pună textul pe peliculă... :) Mulţumesc pentru citire. Liviu   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2007-09-10 12:50:18               Aşadar se poate empatiza şi cu aceia care nu cuvântă. Cutremurător. Iar "imaginea" glonţului poate da puteri nebănuite. Oare astfel de barbarii vor mai fi existând? Ştiu că din ce în ce mai multe gloanţe se fabrică. Şi se folosesc. Cele mai multe pe oameni.   Postat de catre Elena Stefan la data de 2007-09-10 03:25:53               Nu ştiu pe câtă realitate se bazează scrierile acestea ale tale, dar chiar de-ar fi doar creaţii ale imaginarului tot ar merita ecranizarea şi-ar atrage mii de oameni. Votez. O noapte bună.   Postat de catre Mariana Fulger la data de 2007-09-09 22:38:37	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE