PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
ZIUA CÎND BAT CLOPOTELE Text postat de Liviu S. Bordas ZIUA CÎND BAT CLOPOTELE Cocoşii cîntară pentru a doua oară în dimineaţa rece de noiembrie. O aripă sură de lumină răzbătea dinspre Dealul Negru, semn că soarele se străduia să înfrîngă întunericul nopţii. Prin geamul murdar, Gheorghe privea umbra mărului chircit cum zgîrie cerul cu crengile descărnate. Gemu adînc, încercînd să se ridice dintre perne. Nu mai ştia a cîta noapte trecuse de cînd nu mai pusese geană pe geană. De dincolo, din încăperea scundă în care dormea cu cei doi copii, se ivi Ana, ca o umbră. Auzise geamătul surd al bărbatului şi veni să-l ajute să se ridice. La cei patruzeci de ani ai ei, purta pe chip toată durerea lumii. Avea privirea stinsă, de om care nu mai aşteaptă nimic de la viaţă. Doamne, şi cîtă lumină avea în ochi pînă mai ieri, gîndi Gheorghe... Parcă o vedea în faţa popii Vichentie, cînd i-a cununat. Strălucea precum soarele dimineţii... Nu i-a pierit lumina nici după ce i-a adus pe lume doi băieţi pe care abia de apucau să-i îmbrace şi să-i hrănească. Parcă sărăcia şi necazurile nu aveau nicio putere asupra ei, oricît ar fi fost de mari. Pînă l-a văzut pe Gheorghe la pat. Cînd doctorul i-a spus că nu mai are mult, s-a prăbuşit deodată în ea, s-a împuţinat la trup iar faţa i s-a vrîstat precum prunele uscate, şi toată lumina s-a stins din ochii ei mari şi negri, lăsînd loc unui gol întunecat... De n-ar fi pruncii... gîndi Gheorghe... O durere seacă i se ridică în coşul pieptului, iar tusea îi năvăli în gîtlej. Scuipă cu greu resturi de sînge închegat în năframa pe care o ţinea în mîinile tremurînde... Apoi parcă se linişti, închise ochii şi adormi în sunetul tălăngilor turmei de vite care trecea pe uliţă spre păşunea de la poalele dealului... * * * De la păzitul turmei de vite i se trăgea. Păzea vitele satului de cînd se ştia. Întîi la ceapeu, unde-l trimisese mamă-sa de mic copil, după ce i se prăpădise bărbatul. Abia de apucase să-şi cunoască tatăl. Pleca dimineaţa devreme, cu trenul de cinci, la mină, şi se întorcea noaptea tîrziu, negru şi ostenit, mirosind a fum şi a cărbune. Apoi, într-o seară, nu s-a mai întors. Gheorghe a simţit foiala din casă, a auzit bocetul surd al mă-si, îmbrăcată în negru, dar n-a aflat decît tîrziu ce se întîmplase. Mina care-i hrănise pînă atunci pe toţi ai casei i-a lăsat muritori de foame. Orfani. Şi nu numai pe ei. Era plin satul de orfani şi de văduve... Şi de prapori negri la porţi... Aşa a ajuns la vite. L-a luat un unchi de-al doilea, văr cu taică-său. Era brigadier la ceape, om cu stare pe vremea aia... Gheorghe avea abia nouă ani. A lăsat şcoala, a lăsat bucuriile copilăriei... Se scula dis de dimineaţă şi se înfăţişa la grajduri. Treaba lui începea după ce vitele erau mulse şi trebuiau mînate la păşune. Se întorcea seara, flămînd, după o zi de arşiţă, de ploaie, de frig, iar a doua zi o lua de la capăt... Bucuria lui cea mare era cînd venea iarna şi vitele nu mai puteau fi scoase la cîmp... Atunci dormea în voie şi visa mereu o casă mare şi îndestulată, cu o curte întinsă în care putea învîrti ziua întreagă căruţul cu roţile făcute din dovleac... Ajunsese aproape fecior şi visul îl mai bîntuia încă. A venit apoi revoluţia, îi auzea pe toţi vorbind de schimbare, de pămînt, de bogăţia ce avea să urmeze după ce vitele şi pămînturile ceapeului vor fi fost împărţite... O vreme n-a priceput nimic. Pentru el zilele erau aceleaşi, poate doar mai pline de teama de ce va fi mîine. Cum adică să împartă vitele ceapeului? Atunci el ce va mai păzi? Şi de unde îşi va mai lua bruma de simbrie? Pînă s-a lămurit că şi dacă vor fi ale oamenilor, vitele tot vor trebui mînate la păşune şi păzite. N-avea să rămînă muritor de foame. O vreme a sperat că din turma aia mare va căpăta şi el măcar vreo două capete. Doar o păzise atîta amar de ani. Mai apoi s-a dumirit. Avea să rămînă tot calic. Vitele au fost împărţite după cîte cornute adusese fiecare în ceape. Iar ai lui nu avuseseră vite. Trăiseră din salariul de adus de tatăl lor de la mină. Aşa că a rămas să păzească mai departe cireada care acum era a sătenilor. Simbria era aceeaşi, dar după doi ani banii nu mai făceau mare lucru. Abia de putea să-şi cumpere gazul de lampă şi carul de lemne pentru iarnă. Iar de mărit simbria, nici pomeneală. Cei care aveau vite o duceau la fel de greu ca şi el. După doi ani de aşteptări, a început să se împartă şi pămîntul. Acuma Gheorghe avea de ce să se bucure. Maică-sa primise cînd se măritase o bucată bună de pămînt în luncă, în Valea Seacă. Pe vremea colectivei acolo erau grădinile de zarzavat. Pămînt gras, negru, făcut să rodească... Au făcut cerere la primărie, ca toţi ceilalţi. Adică, le-a făcut-o Calistrat, bătrînul învăţător, că ei nu ştiau scrie. Şi au aşteptat, cu nădejdea în suflet. Zvonuri fel de fel umpleau satul, cum că nimeni n-are voie să se apropie de pămînturi pînă vine comisia de la judeţ să facă măsurătorile şi să pună lumea în posesie. Cum o fi aia, să-i pună în posesie, lumea pricepea mai puţin. Dar vorba a prins, şi o rosteau toţi cu evlavie, ca şi cum de acele cuvinte atîrna toată bunăstarea lor de-acum încolo. Primarul umbla plin de el pe hotar, socotind, măsurînd, cercetînd registrele, promiţînd în stînga şi dreapta... Se făceau prietenii peste noapte şi se desfăceau prietenii de-o viaţă, schimbate de foamea de pămînt în duşmănii de moarte... Pe urmă au început nemulţumirile. Că unii nu au primit pămîntul, că alţii au luat unde nu avuseseră niciodată... Ba chiar s-au şi tăiat unii cu sapele, pentru cîte o brazdă de hotar... Popa Vichentie nu mai contenea să predice împăcarea, să cheme lumea la linişte şi înţelegere. Slujbele de duminică deveniseră locul în care cei lăsaţi deoparte de la împărţire îşi strigau nemulţumirea şi căutau sprijinul părintelui. Aveau să afle nu peste multă vreme că se plîngeau la Iuda... Părintele îşi vînduse sufletul pentru o mînă de arginţi şi cîteva rînduri de vie, prostind lumea cu vorbe despre curăţenia sufletească, despre păcatul lăcomiei, încercînd să-i liniştească pe cei nemulţumiţi pentru ca primarul şi cei apropiaţi lui să poată fura în voie... Gheorghe şi mă-sa nu s-au băgat. Au aşteptat cu încredere ca primarul să cheme comisia, să se facă toate în bună rînduială. Încă mai credeau în puterea acelor vorbe rostite de nenumărate ori. Să-i pună în posesie... Pînă într-o primăvară cînd au prins de veste că ai lu’ Bică ridică un zăgaz pe firul Văii Seci, ca să-şi facă o crescătorie de peşte. Ca un fulger s-a răspîndit zvonul. Vuia satul... La început n-au crezut, deşi vedeau cu ochii lor cum scurmă buldozerele pămîntul, dezgolind lunca de huma neagră, grea ca o clisă şi scoţînd la iveală prundişul de dedesubt. Au dat din umeri, cum adică, ce să caute o baltă cu peşte pe pămîntul lor, cînd primarul doar ce le spusese că în primăvara aceea comisia avea să se oprească la ei în sat... Pe cînd s-au dumirit, balta era îngrădită şi cele patru-cinci hectare de apă sclipeau sub cerul de mai... Mihai a lu’ Bică, feciorul cel mare, plecat la oraş cu ani în urmă, cheltuise o avere cu balta. Pe malul apei răsăriseră nişte căsuţe cu acoperişuri de ţiglă verde şi strălucitoare, cu tărnaţ umbrit şi ferit de ploaie. Iar dincolo de gard, patru zdrahoni cu puştile la spinare, însoţiţi de cîinii negri şi mari cît viţeii, priveau încruntaţi la oricine îndrăznea să se apropie la mai puţin de o aruncătură de băţ de poteca ce înconjura locul. Gheorghe s-a plîns primarului, s-a plîns şefului de post, ba chiar şi popii Vichentie. Fără folos însă. A lu’ Bică era mare la partid, cine se punea cu el se punea cu puterea, şi cu puterea nu te pui, că te trînteşte cînd ţi-e lumea mai dragă, obişnuia să spună primarul. L-au sfătuit unii să meargă la judecată, să-şi tocmească un avocat. Cînd a aflat cît îl costă, s-a luat cu mîinile de cap. Socotise că din banii ăia şi-ar fi putut rostui o casă nouă... Aşa că s-a dus iar la bătrînul Calistrat, să-i scrie, cum o şti el, cartea către judecătorie. La judecată n-a priceput nimic. A bîiguit două vorbe despre pămîntul primit de mamă-sa de la părinţi, la măritiş, apoi a amuţit. Avocatul lui Bică vorbea parcă altă limbă, judecătorul la fel, aşa că, oricît l-au înghesuit cu întrebările, n-au mai scos de la el altceva decît că ăla era pămîntul lu’ mă-sa... Cînd a primit plicul de la poştaş, a zburat către casa lui Calistrat. Apoi şi-a înecat amarul la crîşmă, pînă noaptea tîrziu. Bătea din cînd în cînd cu pumnul în masă şi mugea adînc: ‘mnezău’ mamii lor!... După un an, s-a luat cu Ana. Să împartă sărăcia în doi. Ana era sufletul casei. Împrăştia lumină în jur, şi parcă toate erau mai uşor de răbdat... În doi ani i-a adus pe lume doi feciori. Două suflete la care ţinea ca la ochii din cap. A început să uite amărăciunea pierderii pămîntului... Pînă într-o zi cînd, mînînd cireada către deal pe lîngă pescăria lui Bică, a zărit pe malul apei un chip cunoscut. Judecătorul de la proces tocmai scotea din apă un crap cît damigeana, iar lîngă el a’ lu’ Bică, cu două sticle de bere în mîini... Gheorghe a văzut negru în faţa ochilor. S-ar fi repezit peste gard, să-i miruiască cu măciuca de care nu se despărţea niciodată. I-au răsărit în minte ochii Anei şi chipurile celor doi prunci, şi s-a strîns în el... Simţea că dacă trece gardul, face moarte de om. Şi-a înghiţit năduful, ca de atîtea ori, şi şi-a văzut de drum... A’ lu’ Bică i-a văzut privirea. S-a aplecat către judecător şoptindu-i cîteva vorbe, apoi şi-a semeţit capul către Gheorghe, să se vadă că el e stăpînul, şi l-a înjurat gros de dumnezei şi de născătoare, în timp ce judecătorul îl trăgea uşor de mînecă... La cîteva săptămîni, Gheorghe a aflat de pe la unii din sat că Bică îi caută pricină. Cică vaca lui cea mai scumpă, cumpărată în primăvară, vine seara de la cireadă cu tot mai puţin lapte. Şi că vinovat era văcarul, care-i mulgea vaca peste zi ca să-şi îndestuleze plozii. Gheorghe n-a băgat în seamă cele auzite. Nu luase, de cînd se ştia pe lume, nici măcar un capăt de aţă din ce nu era al lui, aşa că n-avea teamă. Se ştia cu sufletul curat. Din asta i s-a tras. Din încrederea că adevărul e mereu deasupra... Nu s-a ferit. Nici nu a încercat să se apere. Nu credea să i se întîmple ceva de la nişte vorbe nesăbuite. Ai lu’ Bică l-au aşteptat într-o seară pe drumul de lîngă viroagă. Doi dintre feciorii mai mici şi doi paznici de la pescărie, cu cîinii după ei. Gheorghe avea şi el cîine, un ciobănesc flocos şi aprig, care s-a repezit deîndată între namilele care lătrau făcînd spume la gură. L-au încolţit şi l-au dat gata, zmulgînd din el bucăţi de blană însîngerată. Pe Gheorghe l-au înconjurat pe tăcute şi tot pe tăcute l-au bătut mărunt, cu bîtele, cu pumnii, cu picioarele, pînă l-au fărîmat tot, lăsîndu-l aproape fără suflare în colbul gros al drumului. L-a găsit tîrziu în noapte un sătean care se întorcea din deal cu căruţa. Ana l-a spălat, l-a oblojit cum s-a priceput mai bine şi a doua zi a chemat doctorul, care a clătinat mărunt din cap... Doar Dumnezeu mai putea să-l întoarcă între vii... La vreo două zile a deschis ochii. L-a căutat şeful de post, l-a întrebat dacă-i ştie pe cei care l-au lăsat lat. Gheorghe a dat doar din cap că nu... * * * Era deja lumină plină cînd Gheorghe se trezi din somn. Îşi aruncă ochii împrejur şi o zări pe Ana, chircită pe laviţa de lîngă perete. Ţinea la gură, cu mîna tremurîndă, un colţ de broboadă, cu privirea pustiită aţintită în podea. Îl cuprinse o milă adîncă... Aerul se umplu apoi de dangănul clopotelor bisericii. Clopotele mîntuirii, suspină Gheorghe, închizînd uşor ochii. Simţi că-l învăluie o lumină albă, strălucitoare, prin care zări ca printr-un abur o curte întinsă, curată. Un prunc bălai, cu ochii strălucind de bucurie, dădea ocol, trăgînd după el un căruţ cu roţile tocmite din doi bostani aurii... Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Andrei, Iulia, vă mulţumesc.   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2007-09-03 08:06:04               ...Nu pot decat sa ma gandesc la Hemingway...nu doar pentru titlu !...Liviu Bordas, de ce ne faci sa ne amintim de cainii mari si negri din viata noastra, e prea multa durere...prea adevarata...!   Postat de catre iulia ralia la data de 2007-09-02 21:26:16               Liviu, un text foarte bun, plin de sentiment, un text care transmite emotii, facand apel la fondul cultural traditional romanesc. Povestea se termina rau si cu toate astea, speranta exista. Felicitari! ai un vot de la mine petre   Postat de catre Andrei Petre la data de 2007-09-02 20:33:25               Liviu e ok!...penultimul tau raspuns m-a linistit!...si da!...lucrez la o pagina 'Liviu Bordas' de ceva vreme...insa cred in rostirea: fiecare lucru la timpul lui... goia   Postat de catre nula nada la data de 2007-09-02 19:26:57               Ion si Gheorghe... :) Reamintesc un poezia lui Radu Gyr: Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Nu pentru-o lopată de rumenă pâine, nu pentru patule, nu pentru pogoane, ci pentru văzduhul tău liber de mâine, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri, pentru cântecul tău ţintuit în piroane, pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Nu pentru mania scrâşnită-n măsele, ci ca să aduni chiuind pe tapsane o claie de zări şi-o căciula de stele, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane şi zărzării ei peste tine să-i scuturi, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Şi ca să pui tot sărutul fierbinte pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane, pe toate ce slobode-ţi ies inainte, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii! Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane! Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Radu Gyr.   Postat de catre Cristian Vasiliu la data de 2007-09-02 19:25:33               Mulţumesc, Gina. Trebuie să fiu atent la comentariile tale. Şi mai ales să răspund. Altfel, iar mă trezesc în cronică! :)   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2007-09-02 19:14:33               implinita sa te citesc Liviu, realitatea scrierii justifica fiecare detaliu care inca pastreaza omul in forma lui naturala de existenta implicat si expus in acelasi timp sinelui si exteriorului ca un personaj al unei piese jucate 'live' pe scena pamantului...si cum 'poezia vine de la tara' asa si proza...o rasturnare de retina acest text sau 'ecoul copotelor' ca o readucere inspre 'geneza'... aprecierile mele, goia   Postat de catre nula nada la data de 2007-09-02 17:35:18               Tea, de aia scriu aşa... de felul meu sunt crud, freamăt la ideea că te apucă teama... :) E stilul pe care-l simt. Şi mie mi-e teamă să mă apropii de stilul altor autori. Mulţumesc pentru aprecieri. Radu, încearcă din punct de vedere stilistic! :) Cu clasicul în viaţă ai nimerit-o pe jumătate. Adică, încă trăiesc. Restul... Îţi mulţumesc şi ţie. Adriana, tendinţele douămiiste îmi sunt străine. Fac parte dintre cei născuţi cu mult, mult înainte. Şi ţie mulţumirile mele. Veronica, lumina ta o dedic tuturor celor care au nevoie de lumină. Oropsiţilor vieţii. Mulţumesc. Camelia, eşti binevenită oricînd. Cît priveşte succesul, eu unul nu-l caut. Dar dacă o fi să vină... Aceleaşi mulţumiri pentru lectur textului. Mariana, ce ai citit cu sufletul, cu sufletul a fost scris. Mulţumesc. Doru, mulţumirile mele pentru aprecieri. Cristi, nici tu n-ai nimerit-o! :) Al meu e Gheorghe.:) În cealaltă privinţă, hai să ne oprim la identitatea de prenume... Mulţumesc de lectură. Dane, tu simţi sfîşierea la sfîrşit, eu o port în mine mereu... Nu dispera, floreta mi-e încă pregătită. Doar să vină momentul. Da’ pe urmă să ne te vaieţi! :) Mulţumesc pentru cuvintele calde. Mulţumesc pentru aprecieri, Elena. Da, suntem ‘o adunătură’ de pasionaţi. Cu talentul nu mă laud. Cu pasiunea da. Pe de altă parte, cred că libertatea instituită aici e un bun cîştigat. Chiar dacă unii o folosesc în exces. Ar fi păcat să punem opiniilor zăvor. E preferabil să le combatem cu argumente. Unul ar fi scrisul. Ca dovadă a erorii în care se află cei care ne socot o turmă. Tavy, îţi mulţumesc şi ţie. Tuturor: Promit să încerc să recidivez. :)   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2007-09-02 12:22:23               scuze, felicitari.   Postat de catre Octavian Sergiu Ciurtin la data de 2007-09-02 12:04:52               am citit cu placere, mi-a placut. asta-i viata. uneori legea pumnului triumfa... feicitari Liviu. tavy   Postat de catre Octavian Sergiu Ciurtin la data de 2007-09-02 12:02:49               Proză în stil clasic, gravă, aplecată asupra durerilor lumii, asupra injustiţiilor de tot felul. Dramatism existenţial. Oameni simpli, ignoraţi parcă de istorie şi puterile lumeşti. Un alt fel de a spune "povesta-i a ciocanului ce cade pe ilău". Oare într-atât să fi decăzut specia umană încât să nu mai aibă "rezervă" de dreptate pentru fiinţa umană? Şi când te gândeşti că mai toţi merg în biserică (fără culoare doctrinară). Oare, pentru oamenii simpli, să nu mai existe dreptate pe pământ? Să nu mai fie speranţă? Suntem cu toţii vinovaţi cel puţin pentru pasivitate. Stil impecabil. PS. Şi când te gândeşti că un distins user poate, cu sinceritate, ne crede "o adunătură" pe acest site. Unde oare greşim? Că suntem prea democraţi? Că îl lăsăm să ne jignească? Sau chiar vom fi fiind "o adunătură" de oameni pasionaţi şi talentaţi?   Postat de catre Elena Stefan la data de 2007-09-02 11:47:23               Of, Liviu, nu mai scrie dom'le aşa de bine, că mă doare sufletul. În primul rând din cauza conţinutului, când termini de citit simţi ceva ca o sfâşiere, îţi vine să dai cu biciu-n Dumnezeu. În al doilea rând pentru că presimt că am pierdut un umorist valoros. Per total, literatura câştigă, dar eu cu cine mă mai duelez în epigrame ? Vin şi eu cu un vot umil.   Postat de catre Dan Norea la data de 2007-09-02 09:53:38               Ce coincidenta! Azi am scos din biblioteca Ion de un alt Liviu ...:) Primul vot imi apartine. Cristi   Postat de catre Cristian Vasiliu la data de 2007-09-02 01:02:36               Un text deosebit prin frumusetea stilului, fluiditatea , sensibilitate. M-a impresionat. Cu respect Doru Emanuel   Postat de catre Doru Iconar la data de 2007-09-01 22:30:54               Omul şi cuvântul lui. Am citit cu sufletul totul Mulţumesc. Modesta mea apreciere şi un vot. O noapte fericită.   Postat de catre Mariana Fulger la data de 2007-09-01 22:16:18               Un subiect bine structurat, mi-a placut cum l-ai prezentat.Ai reusit sa conturezi bine si personajul. Succes pe mai departe, sa auzim de bine, Cami   Postat de catre camelia silea la data de 2007-09-01 21:23:50               Textul e dureros de frumos, povestea, desi pare a se derula uniform, merge intr-un crescendo emotional puternic. Respectele mele si ultima lumina, V.   Postat de catre Veronica Pavel la data de 2007-09-01 21:00:07               impresionata de acuratetea limbajului, de simplitatea si tragismul personajului si de talentul care se dezvaluie firesc, zambind parca ingaduitor asa-ziselor 'tendinte douamiiste' ale literaturii. * Adriana   Postat de catre Adriana Lisandru la data de 2007-09-01 19:41:57               Liviu, nu am pregatirea necesara sa comentez din punct de vedere tehnic proza ta; pot doar sa-ti spun ca, dincolo de talent, m-a impresionat realismul si risipa ta de suflet. Cred ca am citit dintr-un clasic in viata... aprecieri, *Radu   Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2007-09-01 18:57:35               Liviu, tu scrii exact proza de care mie mi-e frica (?) sa ma apropii.....dezvaluirea aceasta directa ma inhiba....nu ca cititor ....ci ca prozator...intensitatea momentului prezentata atat de frust imi starneste admiratia....si (stiu eu?) poate , un pic invidia? Aprecieri, Calvar   Postat de catre Tea Nicolescu la data de 2007-09-01 17:40:57	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE