PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
LOSTRIŢA Text postat de Liviu S. Bordas LOSTRIŢA Tunetul apei era năucitor. Şuvoiul neîntrerupt se prăvălea de undeva din înălţimile ameţitoare, dintre colţii de stîncă ce se iveau sus, departe, prin pîcla fină născută din împreunarea apelor în învolburarea nebună din bulboana de dedesubt. Urlătoarea. Mă făcea să mă simt mărunt pe întinderea de ape, pierdut în barca fragilă pe care curenţii o trăgeau necontenit spre puhoiul acela înspăimîntător, spre acea dezlănţuire de forţă brută capabilă să sfărîme totul în cale. Era acolo. O simţeam cu fiecare fibră. Pîndea în vreun cotlon întunecat, gata să ţîşnească săgetînd adîncul cu zvîcnirea ei argintie, semănînd spaima morţii printre păstrăvii mai lungi de-o palmă ce răzbăteau prin spumegarea de ape în căutare de pradă. Era acolo, ştia că-i caut fiece mişcare, cuprins de o patimă care-mi transfigura chipul, care mă făcea să uit de primejdia acelui loc în care sfîrşitul se putea ivi într-o clipă în vîltoarea aceea care sugea totul spre hăul fără fund. Ochii mei arzînd de patimă ca de o boală de nevindecat căutau ochii reci, sticloşi, ai nemaipomenitei fiare despre care poveştile ţesute în taina serilor din jurul focului spuneau că ar putea trage la fund o barcă cu pescar cu tot la fel de uşor cum apele Urlătoarei purtau spre adîncurile negre trunchiurile umflate ale brazilor purtaţi de torenţii înspumaţi ce coborau din munte în zilele de furtună. Era acolo parcă de o viaţă întreagă, şi tot de o viaţă întreagă îmi bîntuia visele din scurtele nopţi ale verilor şi toamnelor petrecute pe malurile lacului, în acele locuri în care nu mai ştiai ce e vis şi ce e realitate, în care sălbăticia şi frumuseţea îţi tăiau respiraţia într-un suspin de uimire la fiecare pas. O visam noapte de noapte, între noi se ducea o luptă neostenită, ne pîndeam fără încetare, fiecare cu armele lui. Eu cu nălucile pe care le făceam să lunece printre ape, cu sclipiri înşelătoare, cu cîrligele ascuţite cu răbdarea celui care nu are alt ţel în viaţă, ocnaş condamnat să trudească la zăbrelele care închid o fereastră care duce spre nicăieri, căci odată ajuns dincolo de zăbrele se deschid alte geamuri prinse în drugii groşi de fier, iar cazna trebuie luată de la capăt... Ea, cu şiretenia căpătată de-a lungul timpului, cu iuţeala cu care spinteca adîncurile negre, cu acel simţ care o făcea să-şi încoarde brusc spinarea înainte de a apuca înşelătoarea nălucă şi, deschizîndu-şi înotătoarele de sub branhii asemeni unor evantaie, să se oprească la un lat de palmă de ceea ce părea a fi o pradă ameţită de curenţi, pentru ca apoi să dispară în adînc cu o bătaie scurtă a cozii... Veneau în cele din urmă zorii zilei, întîi o lumină palidă, mai palidă decît lumina stelelor care sclipeau pe boltă... Era semnul că trebuie să pornesc. Era ziua cea mare, ziua în care trebuia să se sfîrşească totul, ziua în care urma să răzbun toată aşteptarea de pînă atunci, cînd, cu varga tremurînd în mînă aveam să scot la lumină acel monstru al adîncurilor, bestia care îmi umplea nopţile de nelinişti şi insomnii, fiara depre care poveştile spuneau că e fără de moarte... Era ziua mea, trebuia să fie ziua mea, trebuia să vină odată acel ceas al descătuşării... Mintea lucra febrilă, trupul îmi era cuprins de acea nerăbdare care face să vibreze fiecare fibră, începea căutare prin cotloanele cele mai ascunse, căutare plină de emoţia cea dintîi... Nimic nu era ca altădată, totul era nou şi necunoscut, chiar dacă barca mă purta prin aceleaşi şi aceleaşi locuri pline de primejdie din jurul bulboanelor Urlătorii... Iar cînd soarele se ridica deasupra coamelor muntelui, toată acea aşteptare plină de nebănuită taină se transforma încet, încet, într-o nouă dezamăgire... Şi venea din nou seara, cu aceleaşi poveşti în jurul focului, şi apoi noaptea, plină de coşmarul întîlnirii cu nemaipomenita fiinţă a apelor acelui loc de taină, şi iar speranţele dimineţii, şi căutarea febrilă în lumina crudă a începutului de zi, cu nălucile înşelătoare jucate cînd deasupra, cînd în adînc, fără odihnă... Apoi, cînd gîndul că totul e în zadar s-a înfipt în minte, cînd poveştile din jurul focului au început să-şi piardă farmecul, cînd căutările pe întinderea de apă au devenit povară, a venit clipa... Oglinda de apă sub care plimbam năluca s-a prefăcut în ţăndări, varga s-a încordat în mîna asudată şi o spaimă bruscă mi-a cuprins mintea... Aveam un singur gînd, să nu-mi scape, şi m-am luptat cu ea cu răbdarea îmbîcsită în mine în zilele lungi de aşteptare... Am lăsat-o să coboare în adîncuri, să-şi caute cotloanele cunoscute, să-şi făurească speranţa că poate să scape. Era în mine adunată toată neliniştea atîtor nopţi şi zile, şi acea nelinişte s-a transformat în exaltarea victoriei... Era a mea, nu era doar o poveste, nu mai era un vis care să-mi umple trupul de sudoare... Încet, încet, au început să o părăsească puterile... Şiretenia nu-i mai folosea la nimic, fusese deajuns o clipă în care, crezîndu-se de neînfrînt, sau poate prea sigură de prada care-i ieşise în cale, s-a avîntat fără grijă... Acum venea spre barcă, trasă de firul nevăzut, de o frumuseţe ireală, cu toate culorile strălucindu-i pe trup... Era a mea... Fiorul bucuriei n-a ţinut mult. Ca un fulger m-a lovit gîndul... Ce va fi mîine? Ce vor fi de acum încolo nopţile fără drogul acelor vise? Ce vor fi de acum încolo zilele pe apele învolburate de sub Urlătoare decât ceasuri aride? Şi cee vor fi de acum încolo acele ape decît un adînc pustiu? Am mai privit odată trupul acela ca un fus, plin de toate culorile curcubeului, ochii aceia sticloşi şi reci care îmi pîndiseră mişcările, gura imensă în care năluca stătea agăţată în cîrligul de atîtea ori ascuţit în timp ce poveştile din jurul focului îşi depănau farmecul... Nu îmi aparţinea. Nu era drept să îmi aparţină. Era a acelor adîncuri, era de fapt una cu acele adîncuri, cu Urlătoarea care mă năucea cu tunetul apelor ei, cu frumuseţea acelor tainice locuri... O mai caut cîteodată, în dimineţile răcoroase de vară, în dimineţile pline de neguri ale toamnelor lungi... O învolburare scurtă, o zvîcnire de argint sub apele învolburate sau goana înspăimîntată a păstrăvilor îmi spun că e acolo... Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   O visam noapte de noapte, între noi se ducea o luptă neostenită, ne pîndeam fără încetare, fiecare cu armele lui. Eu cu nălucile pe care le făceam să lunece printre ape, cu sclipiri înşelătoare, cu cîrligele ascuţite cu răbdarea celui care nu are alt ţel în viaţă, ocnaş condamnat să trudească la zăbrelele care închid o fereastră care duce spre nicăieri, căci odată ajuns dincolo de zăbrele se deschid alte geamuri prinse în drugii groşi de fier, iar cazna trebuie luată de la capăt... Ea, cu şiretenia căpătată de-a lungul timpului, cu iuţeala cu care spinteca adîncurile negre, cu acel simţ care o făcea să-şi încoarde brusc spinarea înainte de a apuca înşelătoarea nălucă şi, deschizîndu-şi înotătoarele de sub branhii asemeni unor evantaie, să se oprească la un lat de palmă de ceea ce părea a fi o pradă ameţită de curenţi, pentru ca apoi să dispară în adînc cu o bătaie scurtă a cozii... Veneau în cele din urmă zorii zilei, întîi o lumină palidă, mai palidă decît lumina stelelor care sclipeau pe boltă... Era semnul că trebuie să pornesc. strategia dintre vanator si vant dusa inspre perfectionare aduce de multe ori un alt sens - cel al habitatului ca un intreg - indiferent de cine este - cine...un fel de respect mutual ca finalitate inlaturand patima... bine ai revenit Liviu, aprecierile mele...ca intotdeauna, goia   Postat de catre nula nada la data de 2007-07-18 22:30:10               :) De unde se vede că cei din urmă vor fi cei dintîi: Daniel, ai dreptate! Suflet de copil… Uneori mă întreb şi eu cînd am să mă maturizez. Deşi nu ştiu dacă merită... Petre, n-am trăit pe viu... Poveşti pescăreşti... În final, ai dreptate. Fiecare cu lostriţa lui. Dacă reuşeşti s-o vezi, nici nu mai e nevoie să o prinzi... Veronica, mulţumesc! Elia, nu te lua după Radu. Ca orice pescar, e ros de invidie. Bineînţeles că erau lostriţe! Mai mititele, mai una după alta, dar lostriţe! Iar lostriţa ta cea mare e pe aproape. Şi ştie cine e la capătul vergii! Radu, mulţumesc! Ca de la pescar la pescar! Dar cu Elia ai fost rău! Erau lostriţe, nu regine! Chiar dacă erau la Histria! :) Dane, nu-l cunosc pe cp.Ahab din Moby Dick. Îl ştiu în schimb pe col.Soare, din Ciulniţa! :) Adriana, nici nu ştiu la care comentariu să-ţi răspund! :) Mai bine te felicit pentru volum! Vă mulţumesc tuturor. Încerc din răsputeri să mai trec...   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2007-07-18 18:02:34               motivul prazii - tinta de neatins - aici caprioara printului intra sub ape in tonuri argintii, potecile din munti se unduiesc, urcusul gafait al urmaririi e in plin de barca spumegand linistit, aflata in catarea pustii aproape sau in carligul mincinos, prada ilumineaza si arde instinctul, la fel suflet de copil, vibrant si duios, cu nuante empatice si sensibilitate, autorul, departe de semetia informa a lui Melville, imi pare ca tulbura liric istoria prozei romanesti, facandu-si loc, pieptis, intre scrierile unui Emil Garleanu (Grivei, Calul, Gandacelul) sau Bratescu Voinesti (Puiul, Privighetoarea, Trandafirul) bine revenisi, Liviu, felicitari!   Postat de catre Daniel Bratu la data de 2007-07-18 16:01:06               Liviu, am aprins eu a treia stea pentru un text fascinant, care m-a dus cu gandul la Voiculesc reusind sa ma surprinda in acelasi timp prin prospetime. E mare emotia, se vede ca ai trait pe viu asta. Felicitari pentru cum ai reusit sa redai o stare in cuvinte. Exista o lostrita pentru fiecare dintre noi, trebuie doar sa o gasim. petre   Postat de catre Andrei Petre la data de 2007-07-18 02:18:44               Text de mare fortza si superb scris!! * cu admiratie, Veronica   Postat de catre Veronica Pavel la data de 2007-07-18 00:51:02               Radu (Stafanescu), 'regine' or fi fost. Eu nici acum nu prea stiu ce prind, cand se intampla sa prind ceva. :) O sa mai citesc despre asta. :)   Postat de catre elia david la data de 2007-07-18 00:34:10               Liviu, aprecierile mele pentru text si gest, de la un pescar ''catch and release''. Elia David, la Histria nu ai prins lostrite, ci poate ''regine''. Lostrite nu stiu daca mai sunt acum in apele noastre. Radu*   Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2007-07-17 23:54:17               Ia te uită, nu sunt singurul care s-a gândit la Moby Dick. :) M-am întors pentru că uitasem să votez.   Postat de catre Dan Norea la data de 2007-07-17 23:37:11               Înverşunarea pescarului, legendele, lupta îndârjită, totul aminteşte de căpitanul Ahab din Moby Dick. Doar tenta e mai mult lirică decât epică. Iar finalul surprinde tocmai prin renunţarea la final. Mi se pare superb. Vin şi eu cu un vot.   Postat de catre Dan Norea la data de 2007-07-17 23:35:14               erata: de apa dulce. (scuze...)   Postat de catre Adriana Lisandru la data de 2007-07-17 23:30:16               Moby Dick e apa dulce...:) frumos text.   Postat de catre Adriana Lisandru la data de 2007-07-17 23:29:52               Un text ce te tine in tensiune. Mai ales daca esti pescar amator de povesti si de prazi fabuloase. Eu, pe la Histria, prinsesem niste lostrite mici, una dupa alta. Dar tind sa te cred, acelea mari sunt mai destepte, nu se lasa agatate cu una cu doua, iar, daca se intampla, probabil ca stiu ele care e scriitor si care nu la capat de undita. As zice ca revenirea ta de scurta durata merita un vot. Repede, pana nu dispari iar. :)   Postat de catre elia david la data de 2007-07-17 22:58:32	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE