PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
OAMENI ŞI LOCURI Text postat de Liviu S. Bordas OAMENI ŞI LOCURI Coamele rotunjite ale Apusenilor se întind pînă departe, spre orizontul înecat în lumina difuză a răsăritului, asemeni spinărilor unor zimbri uriaşi, vremelnic adormiţi de puterea unei vrăji necunoscute. Te-ai aştepta să se trezească din clipă în clipă, să ia pămîntul sub copite, duruind într-un tunet adînc, de început de lume... Din văile adînci se ridică alene fuioare de neguri argintii, de parcă uriaşii, cu greabănele bătînd în verde stins, şi-ar trimite aburul suflării spre tăriile cerului... În albia adîncă de dedesubt, săpată printre colţii de piatră, pîrîul firav, pe care l-ai putea opri în căuşul palmelor, îşi strecoară cristalinul, cînd în murmur mărunt, cînd în căderi tumultuoase, reverberate de pereţii săpaţi în miile de ani de curgere neîntreruptă. Mai sus, pe coastă, în inima pădurii, e o linişte adîncă. Atît de adîncă încît se aude cum picură ceara din trunchiurile brazilor, ca o ofrandă adusă dumnezeirii care veghează taina acelor locuri. De undeva din zarea îndepărtată vaierul unei drujbe aduce o undă de spaimă. Pădurea prinde a se umple de viaţă, un fior de vînt poartă cu el zgomote de departe, în timp ce tălăngile vitelor răsună dinspre satul risipit pe coastele golaşe de la răsărit. Sat uitat de Dumnezeu. Rupt de lume, mai ales în vreme de iarnă, cînd nămeţii de un stat de om troienesc singurul drum care îl leagă de civilizaţie. Aici, oamenii trăiesc după un ritm al lor, reluat mereu, între repere temporale neschimbate de veacuri: topirea zăpezilor, Paştele, vremea primei coase, apoi cositul otăvii sub bruma dimineţilor de septembrie, pe urmă Crăciunul, şi iar topirea zăpezilor... Nimic nu pare a-i scoate din această monotonie, nici trecerea în nefiinţă a cîte unui vecin, nici plecarea tinerilor spre alte meleaguri. Iar zilele au şi ele acelaşi ritm, fără grabă, fără neprevăzut, toate încep cu adăpatul vitelor, dimineaţa devreme, în lumina crudă, şi sfîrşesc la fel, cu o privire aruncată peste întreaga gospodărie, ca şi cum de acea privire ar depinde tihna nopţii, binemeritată după o zi de muncă... Oameni aspri, asemeni locurilor şi vremurilor pe care le trăiesc, pe care le-au trăit moşii şi strămoşii lor, dar plini de o căldură nebănuită, pe care sunt uimit să o descopăr mereu în zîmbetul care le luminează chipul şi în privirile cu care mă întîmpină de fiecare dată. Pe unul dintre ei l-am urmărit, an de an, de la începutul primăverii pînă tîrziu, la căderea primei ninsori din an. Şi asta de vreo şapte ani încoace, de cînd bat, din martie pînă aproape de Crăciun, acele locuri. N-am să-i dau numele, nu numele lui contează, ci faptul că pare a fi arhetipul locuitorilor din această parte de ţară. Nu mai poartă straiele străbunilor săi, poate cămeşoiul lui ţărănesc odihneşte undeva într-o laviţă, alături de straiele pe care le purta cîndva şi cea cu care împarte de ani bucuriile şi necazurile. Doar chimirul lat de piele, de care nu se desparte niciodată, mai aminteşte de portul din vremi trecute. Nici timpurile nu l-au schimbat, pare legat la un filon de cinste, hărnicie şi bunăcuviinţă ce vine din generaţii... Îl văd, ca în fiecare primăvară, sprijinit de gardul care-i mărgineşte fînaţa, cu privirea pierdută spre lacul crescut pe vechea albie a Someşului Cald. Apele nu s-au ridicat încă, va mai trece timp pînă zăpezile de pe vîrful Muntelui Mare se vor fi topit de tot. Pe malul lacului, încă neascunse de ape, se mai zăresc pietrele care alcătuiau fundaţia vechii case bătrîneşti. Privirea îi zăboveşte asupra lor, încărcată de o tristeţe neostoită de trecerea timpului. Ochii i se mută apoi pe iarba care stă să izbucnească, de un verde crud, abia ghicit sub movul brînduşelor care au înflorit peste noapte năpădind locul. E aceeaşi privire plină de linişte, de înţelegere, de aşteptare molcomă: toate la vremea rînduită de Cel de Sus. Fie că priveşte cerul care se întunecă a ploaie, sau norii grei de vară care-şi slobod uruitul tunetelor peste munte, sau primii fulgi de zăpadă, mult prea vremelnici pentru cîte un sfîrşit de octombrie... Lumea se schimbă în jurul lui, iar el se miră cum “domnii” de la oraş s-au înghesuit să-şi ridice “căbănile” pe malul lacului, în acele locuri uitate şi pline de taină, dar şi de trudă zilnică, din care copiii lui, ca şi ai altora dealtfel, nu ştiu cum să scape pentru a se stabili la oraş. Se întreabă cît va mai trece pînă cînd satul în care zac îngropate de ape şi oasele străbunilor, şi temeliile caselor, ba chiar şi biserica veche a satului de peste apă, va rămîne doar un loc de pelerinaj pentru cei veniţi sîmbăta de la oraş pentru a se îmbăta de frumuseţile locului. O umbră de tristeţe pare a-i întuneca pentru o clipă obrazul tras, iar privirile i se ridică peste coamele rotunjite ale Apusenilor, întinse pînă departe, spre orizontul înecat de lumină... Dealu Botii, 3 martie 2007 Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   O! Liviu, am vazut Apusenii, nu-i poate egala nimic, sentimentalismul ieftin nu are ce cauta aici.Poate repet candva calatoria .... M-ar ferici! Merci pentru bucuria regasirii lor. Calvar   Postat de catre Tea Nicolescu la data de 2007-03-04 18:19:05               Aşa e, Tea. Regretul că lumea asta, descrisă de mine, e pe ducă. Iar în locul ei, din păcate, nu creşte nimic. Pe de altă parte, merită să vezi Apusenii. Nu au măreţia Bucegilor, a Pietrei Craiului. E doar o curgere molcomă de coame împădurite, dar cîtă tihnă, cîtă vrajă...   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2007-03-04 17:50:31               Liviu, regret si nostalgica placere de a recapitula un timp care se duce? As vrea ca si tine sa am puterea de a crede ca ea va rezista cumva... Rareori un text atat de direct poate evalua viata la adevarata ei valoare. Si inca ceva, m-ai plimbat prin Apuseni cu forta vizualului....un tablou in miscare.... in care m-am inclus fara niciun efort. Aprecieri, Calvar   Postat de catre Tea Nicolescu la data de 2007-03-04 15:43:47               Toma, mă bucur că textul meu ţi-a atins sufletul. Să mă ierţi pentru tristeţea lui. Unii spun că aş fi umorist. Eu aş zice că nu există umorist mai încărcat de tristeţe decît mine. Cel mai trist dintre umorişti şi cel mai vesel dintre autorii de dramă! :) Josy, nu eşti departe de adevăr! :))   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2007-03-04 15:18:07               Toma Pot să anticipez eu remarca lor: Tulai, Ţie Doamne, caldă ţi-i lumina! Largă ţi-i răbdarea! Mare ţi-i grădina! Liviu poate să confirme:) sau să infirme:)   Postat de catre hhhhhhhhhhhhh hhhhhhh la data de 2007-03-04 15:07:57               Liviu, mă simt vinovat că, din cauza polemicii în care m-am implicat, n-am găsit răgazul să las un semn la textul tău, deşi l-am citit. Asta e şi din cauză că emană tristeţe şi resemnare, iar eu mă aflu zilele acestea într-o vervă pe care n-o am prea des şi pe care n-am vrut să o pierd. Talentul tău descriptiv m-a făcut să văd cu ochii minţii aceste meleaguri şi să mă întreb: oare ce-ar spune acei oameni despre agitaţia noastră meschină şi lipsită de substanţă ? Dacă ne-am raporta la existenţa lor, am ajunge la concluzia că civilizaţia, cu toate beneficiile ei iluzorii, ne îndepărtează brutal de liniştea interioară, de demnitate, aşa cum bine spui şi, până la urmă, de Dumnezeu.   Postat de catre Toma Nicolaevici la data de 2007-03-04 14:40:41               Andrei, cred că exagerezi. Magistrală? Nu e prea mult? Oricum, îţi mulţumesc pentru că te-ai aplecat asupra textului. Lory, simplitatea şi curăţenia despre care aminteşti sunt, din păcate, pe cale de dispariţie şi acolo. Efectele >civilizaţiei< se resimt deja. Mai sunt însă oameni care au înţeles să-şi trăiască viaţa în acea simplitate dezarmantă, oameni în ai căror ochi se mai poate citi demnitatea, cinstea, curăţenia sufletească. Tot mai puţini, din păcate... Constat, citind comentariile la alte texte, că pagina mea de jurnal, aici expusă, a căpătat o stea. Care apoi a fost invalidată. Şi care a apărut din nou. Prea multă patimă. Textul nu este decît un omagiu adus unui ţăran roman şi locurilor în care îşi duce traiul. Nicio stea, nici acordată, nici luată, nu mă va face să-l văd altfel decît ca pe un suflet curat. Nu am scris textul atît pentru aprecierile celor care-l citesc, cît pentru a face cunoscut tuturor că asemenea oameni mai trăiesc pe aceste meleaguri. Oameni simpli, pe nişte tărîmuri de vis...   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2007-03-04 14:20:10               Iti dau dreptate Liviu. Cu un singur mic amanunt nu sunt de acord, daca-mi permiti. Satele lor nu sunt uitate de Dumnezeu, dimpotriva, cred ca El mai mult pe-acolo isi mai face simtita prezenta, in curatenia simplitatii lor regasind cate ceva din ceea ce si-ar fi dorit sa pastram si noi, ceilalti, in ciuda lipsei de sens pe care o capata viata citadina dominata de modernism si progres stiintific. Lory   Postat de catre BBBB aaaaaa la data de 2007-03-04 10:03:10 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               Liviu, aceasta seria a ta este magistrala, stii atat de bine sa surprinzi viata, in infinitatea ipostazelor sale... felicitari, scrii cu adevarat bine, se simte tensiune din textele tale, reusesti sa o transmiti cititorilor, ceea ce e mare lucru felicitari astept cu nerabdare un nou episod petre   Postat de catre Andrei Petre la data de 2007-03-04 01:12:37	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23949 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE