PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
DESTINE Text postat de Liviu S. Bordas DESTINE Zorii cenuşii aruncau o lumină difuză, accentuînd monstruozitatea clădirii de peste drum. O privi preţ de cîteve minute, cu indiferenţa celui obişnuit să o ştie acolo ca o certitudine a monotoniei de zi cu zi. Stătea în faţa geamului deschis, obosit după noaptea nedormită. Zgomotul indefinit al străzii îi făcea bine după tăcerea lungă a celor douăsprezece ore petrecute la birou. - A cîta noapte o fi? La dracu’! Dacă o mai ţin aşa, ajung mai rău ca Buzescu... Ăsta măcar ştie un lucru: mai bine de serviciu noaptea decît lîngă scorpia de nevastă-sa. Da’ eu?... Tresări zărindu-şi în oglinda geamului silueta uşor adusă de spate: - Arăt ca un boşorog... Doar chelia îmi mai lipseşte... Îşi îndreptă spinarea şi mimă două-trei mişcări de gimnastică, dar se opri repede, dînd a lehamite din mînă. - Paleative. Cu asta nu rezolv nimic. Trebuie să mă duc la sală... Dacă n-ar fi duhoarea aia! Toţi nespălaţii care vin să tragă de fiare... Telefonul de pe birou ţîrîi enervant. Îl privi cu silă, nu putea prevesti nimic bun. Cine ştie ce alt borfaş mărunt, prins cu mîna în poşeta vreunei pensionare pornită cu noaptea în cap la piaţă. Îl lăsă să sune pînă cînd zgomotul deveni insuportabil. - Da, eu!... O lumină ciudată îi străbătu chipul. Asculta din ce în ce mai surescitat, cuprins de o energie care-l făcea să se învîrtă în jurul biroului, cu telefonul într-o mînă şi receptorul în cealaltă. - Repetaţi-mi adresa... Da, voi fi acolo într-un sfert de oră. Să nu atingă nimeni nimic!... Puse receptorul în furcă şi se repezi la uşă: - Maşina, repede! În două minute plecăm! Uitase de toate nopţile nedormite, de sutele de pungaşi mărunţi pe care fusese nevoit să-i ancheteze, de toată nemulţumirea care mocnea în el. Doi ani de rutină îmbîcsită, de rezoluţii şi rechizitorii pentru fapte care n-aveau nimic a face cu specializarea lui. Doi ani de cînd aştepta să-şi facă profesia de procuror criminalist. - Doamne, am ajuns să mă bucur de moartea unui om... Se simţi ruşinat pentru o clipă, dar alungă repede gîndul. Era primul lui caz, un caz adevărat, nu furtişaguri sau bătăi între beţivii de cartier. Un caz pe care niciun şef nu i-l putea lua. La ora aia, şefii dormeau duşi. Coborî în grabă, sărind treptele cîte două, şi se aruncă în maşina de serviciu. - Calc-o, Ionică. Liliacului 15. Ai plecat?!... Lăsară în urmă centrul oraşului, într-o goană nebună. Mintea îi lucra, febrilă, revedea proceduri, rememora pagini de manual. Maşina intră pe o stradă desfundată, ocolind gropile. Pe partea dreaptă a străzii, cîteva blocuri cenuşii, cu tencuiala căzută, îl făcură să tresară. Îşi întoarse privirile spre cîmpul ce se întindea în stînga sa, o mare de bălării şi arbuşti mărunţi.Amintirile îl năpădiră dintrodată, asemeni unui şuvoi de nestăvilit... . * * * O ultimă hurducătură, şi maşina frînă la marginea drumului. Din ea coborîră doi puştani, îmbrăcaţi în uniforma de şcoală, însoţiţi de un bărbat cu părul nins. Cei doi se căutară din priviri, ca şi cum asta i-ar fi îmbărbătat în acel loc străin. Nu cunoşteau locurile, se vedea din felul în care priveau în jur, un amestec de teamă şi curiozitate. Bărbatul deschise portbagajul, dînd la iveală două valize ponosite. Băieţii se priviră din nou. Deznădejdea şi speranţa se amestecau pe chipurile ce păstrau încă inocenţa copilăriei. Simţeau că se încheie un capitol. Şi că un altul stă să înceapă. Cu geamantanele grele în mîini, intrară în scara ultimului bloc. După cîteva minute, bărbatul ieşi. Se opri pentru o clipă în uşa blocului, strivind o lacrimă între pleoape. Tuşi sec, încercînd să scape de nodul pe care-l simţea în gît... După cinci ani, cei doi tineri erau tot acolo. Locuiau în continuare în apartamentul de la ale cărui geamuri nu se zărea decît cîmpul nemărginit. Prieteni la cataramă, studenţi la drept şi, mai ales, de nedespărţit. Unde-l vedeai pe Radu Damian, puteai fi sigur că vei da şi de Mihai Dumbravă. Colegii spuneau, în glumă, că ar fi fost nevoie de un taifun ca să le tulbure armonia. N-a fost să fie taifun. Mai degrabă o adiere, la început abia simţită, o prezenţă discretă, tot mai insinuantă pe măsura trecerii timpului. O fetişcană subţire, cu ochii albaştri, luminoşi, atît de luminoşi încît părea că mai ard în ei candelele copilăriei. Natura se oprise din plămădit, lăsîndu-i trupul la graniţa dintre copil şi femeie. Inspira mai degrabă camaraderie decît dragoste. Şi asta au devenit. Camarazi. Mai nedespărţiţi ca pînă atunci, doar că acuma erau trei, şi parcă toată lumea era a lor. Apoi, la cîteva luni, Mihai a început să se schimbe. Devenise irascibil, glumele care altădată i-ar fi stîrnit hohote de rîs abia dacă-l mai făceau să schiţeze un zîmbet. Iar în prezenţa Mariei căpăta un soi de încrîncenare pe toţi şi pe toate, fulgera scurt din priviri, în chip de avertisment. Serile lor în trei au început să eşueze lamentabil, şi nu rareori Mihai se închidea în el, într-o muţenie de neînţeles şi niciodată explicată. Într-o dimineaţă, mai neguros ca oricînd, i se adresă lui Radu cu o voce seacă, rece, aproape duşmănoasă: - După masă ne întîlnim cu Maria... Tu vei avea o treabă la avocatul la care îţi faci practica. Sau o întîlnire, orice... Găseşti tu ceva. Radu părea interzis. A reuşit doar să îngaime că nu avea nicio treabă, că nu-şi programase nimic, urma să iasă în trei... - Mă, tu eşti încuiat rău, i-a replicat cu duritate Mihai. Nu pricepi? Deseară vreau să fiu singur cu Maria! Aşa că, după ce ne întîlnim cu ea, valea! Nu-i mai vorbise niciodată pe tonul ăsta. Se mai ciondăniseră ei, ca între prieteni, dar cearta avea mereu ceva amuzant, parcă ştiind că peste cinci minute vor fi uitat totul. Aşa că Radu încercă să o dea pe glumă. Răspunsul lui Mihai îl paraliză de-a dreptul: - Mă, tu te-ai tîmpit de tot? N-am fost clar? După întîlnire, roiu’! Şi să nu te mai văd pînă dimineaţă! Radu n-a mai insistat. A simţit că ceva se năruie în el şi a ieşit din încăpere. Nu se gîndise niciodată la Maria ca la o femeie, nu şi-o putea imagina în braţele cuiva, şi cu atît mai puţin în braţele lui Mihai. A luat-o pe jos spre centrul oraşului, încercînd să alunge gîndul care i se insinua dureros în minte. S-au întîlnit după ore. Maria îi aştepta în faţa facultăţii. Subţire, plăpîndă, aproape ireală. - Noi plecăm, rosti Mihai, luînd-o de braţ cu duritate. Tu zici că ai treabă? Atunci ne vedem mai încolo... Maria simţi că între cei doi ceva nu e în regulă. Simţise mai demult aversiunea lui Mihai faţă de toţi cei cu care se întîlneau, colegi, prieteni, ştia că Mihai nu e în apele lui, dar pusese totul pe seama examenelor. Acum o încerca o teamă ascunsă, nu ştia ce să creadă... Îl privi pe Radu cu ochii ei mari, senini, implorîndu-l parcă să nu-i lase singuri. - Mergem, rosti din nou, sec, Mihai. Am ceva de luat de acasă şi apoi ne întoarcem în oraş. Ne vedem... Ochii Mariei implorau în continuare, dar Radu părea a nu le înţelege mesajul. S-a întors şi a pornit spre trotuarul celălalt, pierzîndu-se în mulţime. A doua zi, Mihai i-a cerut să se mute. Fără nicio explicaţie. Sec, de parcă prietenia lor de ani de zile n-ar fi existat. Apartamentul era proprietatea mătuşii lui Mihai, aşa că Radu n-a avut ce zice. N-ar fi zis nimic nici dacă ar fi fost altfel. Simţea duşmănia din glasul fostului său prieten, simţea că totul e gol, fără sens... Mihai i-a dat termen două zile, timp în care avea să stea la un amic, la cămin. Nu voia să mai stea sub acelaşi acoperiş. După două zile avea să se întoarcă şi nu voia să-l mai găsească în apartament. Radu n-a mai aşteptat să treacă cele două zile. A plecat în aceeaşi seară, trist şi umilit. Nu avea puterea să înţeleagă, nu avea nici dorinţa să înţeleagă. Se năruiau în el ani de prietenie, de amintiri, de speranţe comune... Pe Maria a întîlnit-o după vreo lună. Erau toţi în febra examenelor, s-a scuzat el, timpul era drămuit, urma licenţa... Scuze banale, rostite pe un ton care numai convingător nu putea fi. Maria l-a luat deoparte, avea o privire tristă şi ruşinată, de cîine bătut şi alungat. - Ştii că Mihai şi-a bătut joc de mine? Atunci, în dupăamiaza în care ne-am întîlnit ultima dată... Ne-am dus la el acasă, zicea că vrea să ia nişte cursuri pentru un coleg. Acolo mi-a făcut o scenă cumplită, mi-a declarat că fără mine nu poate trăi, că se omoară dacă nu rămîn cu el... Am vrut să plec imediat, dar parcă înnebunise, a izbucnit în plîns, m-a ameninţat că-şi taie venele... Am făcut prostia să-i spun că rămîn, sperînd că se va linişti... Apoi s-a purtat ca o fiară. N-a ţinut seama de nimic, nici de rugăminţile, nici de ameninţările mele... Nu m-a lăsat să plec pînă la miezul nopţii... Îşi cerea întruna scuze, mă implora să-l iert, să-i promit că n-am să spun nimănui... A fost oribil... Apoi, după două zile, a început să mă aştepte cu flori, să-mi trimită bilete în care îmi jură dragoste veşnică... Poate n-ar trebui să-ţi spun ţie toate astea, ştiu cum s-a purtat cu tine, dar n-am cu cine vorbi... Nici nu mai ştiu ce să cred despre el... uneori am impresia că mă iubeşte sincer... Şi, ca toate să fie fără nicio noimă, mai sunt şi însărcinată... Radu a ascultat-o în tăcere, de altfel nici n-ar fi avut loc să vorbească. I-a căutat privirile, sub cearcănele acoperite cu greu de fardul bogat. Aceeaşi ochi albaştri, dar nimic din luminile de altădată. Candelele copilăriei se stinseseră, lăsînd loc unui abis. S-au despărţit promiţîndu-şi unul altuia să se caute. A aflat după cîtăva vreme că se măritase cu Mihai. Şi că, la nici o lună de la căsătorie, pierduse sarcina. Unii spuneau că din cauza bătăilor primite de la soţ... . * * * - Domnule procuror, am ajuns... Ce faceţi, nu coborîţi? - Cobor, Ionică. Unde-i maşina de la criminalistică? Aha, văd... Ieşi cu greutate din maşină. Un comisar se repezi să-l întîmpine. - Comisar Voicu, domnule procuror. Vă aşteptam. - Radu Damian, răsună vocea stinsă a procurorului. Ce-avem aici? - La prima vedere, o sinucidere. O femeie s-a aruncat de la etajul patru. Crima e exclusă. Apartamentul era încuiat pe dinăuntru, iar potrivit declaraţiei vecinilor, soţul defunctei este plecat de două zile la Bucureşti. Se întoarce cu trenul de ora zece, am luat legătura cu el prin telefon... Pe aici, vă rog. Radu zări un grup de persoane adunate în jurul unui autoturism. Deasupra acestuia, pe pavilion, se ghicea silueta unui trup omenesc, acoperit cu un cearşaf. Auzi ca prin ceaţă vocea unei femei. - N-a căzut, domnule poliţist, aşa cum te-ai aştepta să cadă un om. Plutea, îmbrăcată în alb, asemeni unui înger. Cu faţa la cer, cu braţele desfăcute în chip de cruce... Parcă era un fluture mare... Şi nici n-a ţipat... A plutit pînă a ajuns deasupra maşinii, şi atunci s-au auzit geamurile cum se sparg... Nici bufnitura nu s-a auzit... Da’ nici nu avea cum să se audă... Că femeia asta parcă era un abur... Prea a suferit mult... Glasul femeii se pierdu într-un murmur de voci. Procurorul se apropie de autoturism încercînd parcă să-şi învingă o teamă cumplită. Ridică cu infinită grijă colţul cearşafului. Doi ochi albaştri, din care pierise demult orice lumină, aţinteau cerul plumburiu... Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Cred ca ar trebui sa te faci ca mai slefuiesti nitel la ele. :)   Postat de catre elia david la data de 2007-02-21 11:52:01               Elia, la zîmbetul tău nu pot răspunde altfel decît prin zîmbet... :) Acum, dă-mi voie să fiu sincer: eu postez foarte rar. Dar nu pentru că aş sta să trec cu privirea peste ce cred că ar trebui şlefuit. Ci pentru că aştept ideea care să-mi ocupe, practic, toată mintea. Iar cînd se întîmplă asta, mă apuc de scris. Fără să mai şlefuiesc, fără să revin. Ciorna este text final sau nu e deloc. Nu am răbdare să netezesc asperităţile. Sunt încîntat că ţi-a plăcut. Promit să recidivez, cînva... :) Andrei, eşti binevenit. Acu', poate că remarcabil e prea mult... :) Să rămînem la frumos. :)   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2007-02-21 11:36:50               Urmaresc destinele pe care le redai cu multa grija sensibilitate si acuratete. De cele mai multe ori ma emotionez. Uneori, insa, imi mai permit si cate un zambet - incercand sa-mi imaginez de cate ori ai trecut cu dalta privirii peste corpul imaterial al personajelor tale. Nici o asperitate...:) Mi-a placut.   Postat de catre elia david la data de 2007-02-21 10:17:18               Liviu, foarte frumos, remarcabil... Felicitari... votez cu prietenie petre   Postat de catre Andrei Petre la data de 2007-02-21 01:24:20               Andrei, sunt bucuros de prezenţa ta. Ai multă dreptate în ceea ce priveşte inserţia propriilor gînduri în text. În sensul că o parte din sufletul unui autor se împrimă în scrierile sale. Îţi mulţumesc pentru aprecieri. Nu mă aşteptam să găseşti ceva devastator în text, dar dacă spui tu... Tania, de-ACUM, nimic. End of story. Ăsta e destinul. Nu vom şti cine este, sufleteşte, adevărata victimă... Iar Radu nu mai are ce face. Decît, poate, să regrete.   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2007-02-20 17:13:48               Mi-a placut mult. Te tine incordat, tensiunea fiind construita gradat. Nararea si evolutivul, sensibil imbinate, precum si tranzitiile fine catre propriile ganduri impun respect. Finalul e devastator. Cu drag,   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2007-02-20 11:04:04               SI ? ACUM, abia astept sa vad fata lui Radu care nu a luat nici o atitudine.S-a conformat in rolul de victima coplesit de amintiri.De atatea ori consideram ca e bine sa nu ne bagam.Si nu o facem.Pare o redactare de scena politista, dar sunt inserate in text anumite nuante...de framantare interioara ale eroilor care mi-au placut (foarte). Centrala a fost asta: `- Doamne, am ajuns să mă bucur de moartea unui om... Se simţi ruşinat pentru o clipă, dar alungă repede gîndul.` Bine lucrat. Tania   Postat de catre Tania Ramon la data de 2007-02-20 00:16:16	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23945 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE