PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Institutul pentru Pace Spirituală Text postat de Andrei Ghejan [Fade in]. [Tranziţie de la o foto B/W (arătând un grup de şase căţărători cu nişte imense rucsacuri în spinare, urcând în şir indian pe o potecă de munte), la exact aceeaşi imagine în mişcare] (grupul urcă în linişte, - se aud doar paşii şi câţiva din ei gâfâind din greu) [pe fundalul imaginilor, povestitorul continuă nararea]{ Locaţia: Nepal - zona de munte } Institutul pentru Pace Spirituală, ar putea fi chiar Nepal-ul, dar nu ca zonă geografică neapărat, ci mai degrabă ca fenomen de ansamblu, privit ca o experienţă ‘once in a lifetime’. Dacă vrei cu adevărat să-nţelegi ceva din minunăţiile şi liniştea aproape ireală oferită, atunci descoperirea lor trebuie făcută pas cu pas. Şi pentru asta îţi trebuie condiţie fizică. Practic totul ţi se destăinuie din mers: alături de o călăuză bună, care ştie cu precizie să-ţi evalueze forţele dintr-o privire, explorarea devine dincolo de o reală plăcere, un sistem de purificare indescriptibil fără experienţa în sine. Tocmai de aceea nu voi insista prea mult asupra fenomenului, riscând poate să fiu un pic egoist, dar: se merită încercat. Hukala şi Perry erau ghizii noştri. Practic ‘caravana’ era formată din cei doi, noi: adică Carlos, Nadi, Afro şi eu plus un munte de provizii înghesuit în şase rucsacuri: două ‘London-bus’, adică supraetajate cu freză (au o curea prinsă de frunte), două ‘luft’ (fit umeri-şale) şi două ‘batuma’ cu echipamente de urgenţă: folii impenetrabile ger-apă (‘fortăreţe’), truse prim-ajutor, extractor de venin, butelii gaz supracomprimat, cordeline, piloni, pioleţi, petzl oscilanţi şi ficşi, beţe trekking, inox-ul aferent gătitului şi ingurgitatului de campanie, alte acareturi strict necesare. Practic Nepalul este de două feluri: ‘accesibil’ (jos-moderat sus) şi ‘nici să nu te gândeşti’, dacă nu eşti alpinist profesionist. După o privire care ne-a tăiat în două, a lui Hukala, ni s-a sugerat destul de diplomat şi cu un tact desăvârşit, varianta de duminică. Dar cu cine să te-nţelegi? Cu Carlos?-...Neee… n-ai să vezi…!: Carlos Dacă tot am venit pân-aici, măcar să fiu aproape de purificarea absolută!... Vreau cât mai sus! Baba Stai bre oleacă!... ţie nici Everest-ul nu ţi-ar ajunge la cât de păcătos eşti. A fost un argument decisiv, a lăsat-o mai moale: Carlos Urcăm cât poate să ducă Afro. Umilinţele au început chiar dintr-a treia zi. Mai întâi am început să ne rugăm de Afro: Nadi Nu simţi aşa un pic că ţi se rupe filmul? Afro Poate vouă! Era de belea nepoata. Şi ea, şi călăuzele, care mai şi cărau cam de două ori cât noi. Aveau un stil de-a trage de londoneze şi cu fruntea, într-o înclinare care sfida orice lege gravitaţională, dac-or fi mai multe, aşa c-am adoptat altă tehnică destabilizatoare. De disperare, bineînţeles: Nadi Babo!... nu ţi se pare că Afro s-a îngălbenit aşa un pic? Baba Parcă, parcă... Carlos De unde bă! De când am acrit-o jos acolo cu sexul slab, e mai neagră. Cine m-o fi pus? Nu mai subestimez niciodată orgoliul femeilor. Afro Mă uit aşa la voi şi văd trei purceluşi de Guineea... nu numai la culoare. Carlos Auch! N-a ţinut nimic. Ce să facem?: ne-am dat bătuţi. Primul care a cedat, am fost chiar eu, întinzându-mă cât eram de lung pe jos cu batuma peste mine, într-un exces de neputinţă: Baba Eu de-aici nu mă mai mişc. N-aveţi decât să mă lăsaţi aşa. Aveam senzaţia că toată munca mea asiduă de ani şi ani, de colectare a gudronului din ţigări se dusese de râpă. Dezarmant. Carlos Excelent. Am mai scăpat de unul. O să se-mpartă spiritualitatea mai bine. Nadi Asta e! Facem popas... n-avem ce face: de tine ne-am fi lipsit, dar nu putem să ne lipsim de batuma. Baba Mulţumesc. Sunteţi drăguţi. Să-nţeleg că dacă-i dau drumul la vale, ne-ntoarcem toţi după el? Nadi Îţi place să dormi în aer liber? Am rezerve că te va primi Afro în cortul ei. Uitându-mă cu coada ochiului la Afro, am început să ţin instinctiv de una din curelele batumei şi cu dinţii... o asigurare suplimentară că nu voi face ţurţuri în noaptea aia sub cerul liber, mai ales că odată cu gerul începea să se lase o umezeală ceţoasă care-ţi invada intimitatea dincolo de piele. Respiram toţi destul de greu. O rarefiere a aerului deja se făcea simţită, deşi eram departe chiar de jumătatea drumului. În plus, oboseala şi lipsa de antrenament îşi spunea cuvântul. Clar, nu era de noi nici măcar tentativa de-a urca mai sus. Deşi seara se lăsa cu repeziciune, am mai apucat să văd dexteritatea cu care Perry şi Hukala aranjau montura campusului. Se mişcau ca nişte feline, fără un cuvânt, rapid, fiecare ştiind cu precizie ce are de făcut, nici n-ai fi zis că tocmai urcaseră cu zeci de kilograme în spinare câţiva kilometri buni. Erau de toată admiraţia nu numai pentru rezistenţa ieşită din comun, dar şi pentru modul cum ştiau să-şi dozeze energia. Ritmul impus de ei la urcare, era rodul unei reale experienţe, ce-ţi conferea ţie ca novice un sentiment de siguranţă ce suplinea cu brio senzaţia de disconfort pricinuită de efortul susţinut. Ne minunam în tăcere de priveliştea de dedesubt în contrast cu ceea ce era deasupra noastră: totul devenise ca o insulă ce se micşora treptat, deoarece umbra nopţii înghiţea rapid detaliile rămase în urmă ca un flux imens al unei mări liniştite. M-am gândit fără să vreau la Marea Neagră, spunându-mi că dacă scap întreg din experienţa asta, mă voi duce să m-agăţ de-o geamandură ( a mai prima ) şi jur c-o să mă căsătoresc cu ea. Am adormit în botezul valurilor adulmecând mirosul algelor ce-mi mângâiau gâtul şi obrajii. Cu senzaţia asta m-am şi trezit. În realitate, era doar mâna lui Afro care se chinuia de câteva minute bune să mă readucă în simţiri. Se luminase de ziuă. Când mi-a dat vestea, am putut citi pe faţa ei de obicei impenetrabilă, o îngrijorare ce trebuie să fi avut un motiv serios: Afro Am rămas singuri noi trei. Carlos, Perry şi Hukala au dispărut cu londoneze cu tot. Toate proviziile de mâncare erau acolo. Mai avem doar vreo doi litri de apă. Baba Ce-i ăsta? Un banc de prima oră? Afro Uită-te şi tu! Am simţit că-mi creşte brusc adrenalina. Aşa era! O cumplită senzaţie de frustrare a pus stăpânire pe mine, văzând locurile goale, unde c-o seară-nainte impozau cele două corturi ale călăuzelor şi londonezele. S-a apropiat şi Nadi: Nadi Nici urmă. Nebunul ăla de Carlos a văzut că nu mai putem şi i-a convins pe demenţii ăia doi să continue escaladarea în trei, la prima oră, fiind probabil convinşi c-o să găsim drumul înapoi. Îl cred în stare! Ce facem? Mergem după ei? Baba Da mă!... dar nu sunt sănătoşi! Puteau să ne lase şi nouă nişte conserve, cafea sau ceai măcar. Ce naiba facem? Ne batem joc? Afro S-or fi grăbit şi au uitat. Nadi Eu zic să ne-ntoarcem... e mai înţelept aşa. Unde să mai urcăm? Nu vedeţi că nici nu se mai văd? Şi dacă e să urcăm, cu astea ce facem? Aţi uitat cât de greu e? Să le lăsăm aici, iar nu e o soluţie... sunt închiriate toate. Probabil costă o avere. Nu mai spun că avem nevoie sigur cam de tot ce ne-a rămas. Doamne... ce nebuni!... nebun şi eu că m-am lăsat târât în dilimăneala asta! Afro Mă rog... nu e timpul de reproşuri acum. Eu subscriu să coborâm. Trebuie să găsim poteca pe unde am venit. Am memorie bună a locurilor pe unde am trecut. Odată ajunşi, am eu ca femeie şi ac de cojocul lui Carlos. Nu se face aşa ceva... mai ales între prieteni. Abia acum sunt neagră dacă chiar vreţi să ştiţi, dar nu că ne-a lăsat aici, ci pentru că e inconştient. Mi-e frică pentru viaţa lui. Se pune cu localnicii? Pentru ăia muntele e o a doua casă, nu şi pentru el. Nadi Stai liniştită! Din câte-l cunosc eu, sunt sigur c-o să se descurce, dar până la o limită. Ideea e că nu sunt aşa sigur că-şi cunoaşte limita aia. Sau poate... tocmai aia vrea să afle. Eu nu-l condamn, dar, hai să ne întoarcem, n-avem timp de pierdut. Am strâns în mare viteză şi-am coborât preţ de aproape o zi exact pe unde-am venit, până la liziera pădurii, în care ne-am cramponat să intrăm deşi soarele apusese deja. În secunda doi: ne-am rătăcit. Ne-am instalat corturile cât mai apropiat, instinctiv cred... de frică. Tot felul de sunete, care mai de care mai bizare se amestecau cu trosnetul crengilor cu care făcusem focul să ţinem animalele sălbatice la distanţă. Habar n-aveam ce animale puteau fi prin zonă, dar paza bună trece primejdia rea. Ne-am trezit toţi trei în cortul lui Afro, claie peste grămadă, dar mulţumiţi că scăpasem nevătămaţi de o noapte de coşmar, deoarece nu o dată ceva, sau cineva se împiedicase de sforile de la cort, iar nişte umbre exagerate şi diforme se vedeau când şi când proiectate pe pânza cortului de focul ce ameninţa să se stingă. Nici nu ne-am gândit să ieşim vreunul din cort să vedem ce naiba e. Strângeam doar cu putere un cuţit de vânătoare gata pregătit în eventualitatea unei vizite neanunţate înăuntru şi ne rugam fiecare pe limba lui. Am constatat cu stupoare că nu visasem şi nici închipuiri nu avusesem: celelalte două corturi fuseseră realmente culcate la pământ, iar batuma şi celelalte două luft-uri răvăşite. Peisajul era sinistru, dar nu lipsea nimic. Trebuie să fi fost vreo vietate, mare de altfel, care căuta de mâncare. Noroc că n-avusesem... altfel, cine ştie... poate i se deschidea apetitul şi la ceva fraged. Ne-am recules câteva clipe, după care am tăiat-o într-un veritabil şir indian cu Afro în faţă, pentru că părea singura care mai ştie cât de cât ce face. Eu unul recunosc, cu orientarea ‘turistică’ sunt varză: nu de puţine ori se întâmpla să mă rătăcesc chiar în oraşe mari, darămite în pădure. Mergeam de ore. Nu se întâmpla nimic: doar copaci, tufişuri, nici o cărare nicăieri, dar nici nu păream să ne învârtim în loc, pentru că solul nu mai era în pantă, ci devenise drept, iar copacii deveniseră mai diversificaţi, deşi cu excepţia câtorva specii, printre care şi câţiva aluni sălbatici (pe care-i răcorisem într-un exces de vandalism de foame), altceva nu recunoşteam. Am avut nu o dată senzaţia că nu suntem singuri şi tocmai când mă munceau mai abitir gândurile-astea, înlocuindu-le pe cele de foame, am văzut la nici cincizeci de metri undeva în faţă o mişcare clară. Nu puteam să-mi dau seama ce e, din cauza tufişurilor, dar şi Afro remarcase ceva, pentru că ne-a făcut semn să ne lăsăm pe vine şi să nu facem nici un zgomot. Am îngheţat: era cred un soi de pisică sălbatică cam cât un râs de mare, cu nişte mustăţi pline de sânge, ce tocmai devora o căprioară. Ne simţise şi ea, fixându-ne cu doi ochi nu tocmai paşnici. Era încordată şi nemişcată, dar se citea în încordarea ei, că nu pentru mult timp. Cred că îşi evalua deja noua pradă, când, deodată, privirea i-a fost atrasă brusc de un zgomot puternic ce venea din nişte tufişuri la vreo sută de metri în stânga. A rupt-o la sănătoasa, odată cu noi de altfel, aproape în aceeaşi direcţie, adică opusă zgomotelor cu pricina. Motivul? Simplu: nu văzusem prea bine, dar ce venea din spate era mare rău şi nu părea să fie singur. N-am mai stat să ne lămurim, ba chiar aş îndrăzni să afirm că nici unul nu era curios deloc să afle. După un sprint destul de caraghios cu toate alea-n spinare, cu limbile scoase, ne-am regrupat cu spatele la un copac imens, punându-ne pavăză ca nişte scuturi batuma şi luft-urile. Printre gâfâieli, l-am auzit pe Nadi: Nadi Ce copaci idioţi. N-am văzut unul să te poţi sui în el. Baba Şi?... crezi c-ai rezolva cumva problema? Orătania, sau ce naiba o fi, odată descoperindu-te după miros, nu va mai pleca în veci ştiind de papa sus. Asta în eventualitatea că nu e una de-aia de se suie după tine. Brrr... o fi vreun tigru?... prea era mare chestia. Şi panarama aia de mâţă a tulit-o la urgenţe. De noi nu părea să-i fie frică. Nadi Habar n-am. Dar să sperăm că s-a luat după ea, nu după noi... sau poate-a rămas să ia desertul în locul mâţei. Baba Cel mai probabil. Mai bine ne luăm viteză, că poate nu se satură. Afro Ştiţi ceva? Dac-o ţinem tot aşa, cu laşitatea, nu cred că scăpăm d-aici. Baba Ai dreptate! Mamă, mamă ce friptane trăgeam din căpriorul ăla. Nadi Aveţi sânge în voi? Hai să ne luăm dreptul. Baba Cu mâţa m-aş fi riscat. Dar cu chestia aia, nu ştiu, zău...nici măcar nu ştim cu ce ne confruntăm. Propuneri! Afro Demontăm scheletul unui luft şi ne înarmăm cu tijele de aluminiu. Nu mai fug. Gata! Fie ce-o fi! Ne-am pus pe treabă. Deja ştiindu-ne uniţi, eram hotărâţi să riscăm înfruntarea. În fond şi-n definitiv ni se părea singura şansă viabilă. Fuga nu părea nici măcar o soluţie de compromis, ar fi fost doar o amânare a aceluiaşi sfârşit ‘glorios’. Lupta pentru supravieţuire are alte reguli şi noi tocmai începeam să le descoperim. De ce ne pregăteam, de-aia sentimentul de frică devenea tot mai confuz, lăsând loc unei palete de simţiri simultane: un calm rece, raţional, amestecat cu un fel de îndârjire calculată şi încredere că acţionând în ‘haită’, şansele vor fi de partea noastră. Treptat se instala şi un fel de instinct de prădător. Ne transformasem oarecum în animale, dar nişte animale calculate, beneficiind de atributul unui limbaj comun, acţionând din instinct şi cu hotărâre. Îmi venise în minte chiar înainte de asalt, celebra replică din ‘Cei trei muşchetari’ : ‘toţi pentru unul, unul pentru toţi’ simţind alături încă două suflete la fel de motivate. Într-o mână cu cuţitul, în cealaltă cu tija luftului, ne strecuram în tăcere, apropiindu-ne tot mai mult de locul impactului. Ţineam toţi trei aproape, cu Afro între noi. Începuse deja să se însereze. În momentul în care am auzit primele foşnete de frunze călcate şi vreascuri rupte, semne de mişcare în faţă, am simţit simultan în nări un miros cunoscut. Mai multe umbre se profilau intermitent în spatele unui pâlc de tufişuri. N-am mai stat pe gânduri, era deja tardiv: urlând cât ne ţineau bojocii, ne-am năpustit toţi trei învârtind în aer ţevile, sărind practic peste tufişurile care ne despărţeau de... Carlos şi cele două călăuze. Surpriza n-a fost decât de partea noastră: Carlos Băi indienilor! Dacă mai stăteaţi mult, riscaţi să mâncaţi friptura rece. Uite, noi ne-am predat, fluturând un băţ în vârful căruia legase ostentativ o batistă albă. Şocul revederii a fost atât de mare pentru noi, c-am căzut toţi trei în cur, iar Afro, într-un echer perfect cu mâinile pe genunchi, aruncând săgeţi din priviri, printre gâfâieli: Afro Lasă... că ţi-o arăt eu! Abia atunci am remarcat în mâna lui Perry un aparat ciudat. Ulterior am aflat şi misterul reîntâlnirii deloc întâmplătoare: toate ‘rucsacurile’ aveau în scheletul de susţinere nişte emiţătoare ultramoderne, făcând cunoscută poziţia fiecăruia în orice moment prin receiver-ul aflat în posesia călăuzelor. Regia fusese conspirativ pusă la punct de Carlos cu ghizii, anticipând cu precizie ce vom face şi fiind urmăriţi îndeaproape pas cu pas, cu scopul de-a ne oferi acele clipe inedite: un fel ‘de-a şoarecele şi pisica’, atâta doar că mâţa sălbatică, fusese cât se poate de autentică, motiv pentru care n-au vrut să rişte şi au intervenit imediat. Că nu ne-am prins noi... asta e cu totul altă chestie. Oricum, în noaptea aia, Afro ne-a răzbunat pe toţi în cortul lui Carlos. Nici sălbăticiunile nu s-au apropiat de-atâtea urlete... şi gemete. Călăuzele s-au retras discret... de data asta: pe bune. A doua zi, cam pe la prânz, când am binevoit toţi să ne trezim, Carlos părea cel mai obosit şi mototolit dintre toţi. Am citit în ochii lui însă bucuria unui scop atins. Prin crăpătura cortului, un arămiu de o imobilitate aproape ireală lăsa să se ghicească nişte forme de o nespusă frumuseţe: aproape că puteai intui... pacea spirituală. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   "Tânăr şi neliniştit?":)) Respectele mele încă o dată, dragă prietene, dacă-mi permiţi. Deşi n-am mai comentat, te asigur că nu-mi scapă nimic din ceea ce publici. Lecturile în pagina ta sunt tot atâtea prilejuri de a mai învăţa ceva, iar mie unuia, nu mi-e ruşine să recunosc. Mulţumesc pe această cale pentru îndrumări şi încurajări. Intenţionez să pot ajunge cândva să scriu o carte, sau măcar un sitcom, iar dacă nu, voi fi împăcat cu mine însumi că cel puţin am încercat. Te rog, în acest sens, să nu mă ierţi de câte ori remarci orice fel de greşeli. Avem nevoie de critică mai mult ca oricând, iar cine se supără e cel puţin idiot. Cu drag,   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2006-08-28 20:12:02 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               Un episod excelent care arată o dată-n plus că eşti în stare să schimbi decorul, miza, scenariul. O altă atmosferă, altă recuzită, alt mod de a conduce firul povestirii. Nu ştiu dacă nu cumva ai ajuns şi acolo, dar eşti documentat ca şi cum, măcar cu gîndul, ai fi fost. Îmi place frazarea bine stăpînită şi echilibrată între informaţie şi atitudine, ironie şi înţelegere. Carlos începe să fie doar un pretext de a continua povestea cu o mie şi încă unul de episoade.   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2006-08-28 08:52:02	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23957 Comentarii: 120078 Useri: 1426
ADMINISTRARE