|
|
|
|
|
|
|
|
|
... |
|
|
Text
postat de
Sava Nick |
|
|
În care Pãcalã pleacã în lume
       Pãcalã ajunse acasã spre searã. Pãºea voios pe uliþa plinã de praf a satului, cu miros proaspãt de baligã – semn cã vitele sãtenilor se întorseserã nu de mult timp dela ciurdã. Acasã, fraþii bãgaserã deja vitele în grajduri ºi acum se apucaserã sã le mulgã. Curtea era plinã de forfotã, de zgomot, mugete, guiþat, cârâieli... La aceasta se adãugã fluieratul vesel ºi melodios al lui Pãcalã.
       - Ai venit, frati-miu?, se iþi în deschizãtura uºii grajdului cãciula stufoasã pe care fratele mai mare o purta, fie varã - fie iarnã, mai tot timpul pe cap. Chiar ºi la masã; chiar ºi în somn...
       - Þi-a dat stejarul banii? se auzi ºi vocea batjocoritoare a mijlociului din grajdul de bârne, grajd care îºi pierduse între timp mirosul de lemn proaspãt ºi rãºinã, cãpãtând în schimb un miros mult mai... de grajd.
       - Mi-a dat, cã nu avu încotro! A încercat el sã mã pungãºeascã, da’ nu i-a mers! Am pus securea pe el...
       - Pãi da, cap de lemn, ce sã-i faci?!? Ca ºi a celor care fac târguri cu copacii... Pãcat de vacã...
       -Aaa, nuuu! I-a venit mintea la cap când i-am arãtat toporul. Frate cu românul, parcã-i de-al nostru: numai de fricã o ºtie. Mai întâi a fãcut pe niznaiul, nu voia sã recunoascã...
       - Ce tot vorbeºti acolo?, se iþi ºi capul ciufulit, plin de paie, al mijlociului.
       - Pãi nu spusei? Mi-o dat banii, cum ne-o fost înþelegerea.
       - Ce înþelegere, bre? Cu cine?...
       - Cu stejarul, cu cine darã?!? Noi ce limbã vorbim aicea? Ne-am înþeles cã-mi plãteºte trei sute de lei pe vacã, trei sute mi-o dat!
       În urma cãciulii celei tufoase ieºi mai întâi nasul ca o sapã, apoi obrazul þepos al fratelui mai mare. Ochii holbaþi nu-ºi gãseau perechea decât în ochii fratelui mai mic, ieºit între timp cu totul din grajd, uitând ºi de lapte, ºi de vaca lãsatã nemulsã, mugind uimitã.
       - Trei sute? Þi-o dat þie stejarul trei sute de lei?!? Ne crezi nebuni, sau e o altã nãzdrãvãnie de-a ta?...
       - Da’ de unde, bãi fraþilor!?! Târg cinstit, ca între negustori. I-am dat o vacã fãrã de pereche, mi-o dat treizeci de galbeni zimþuiþi... Uite aici! – ºi scoase galbenii din chimir, sub ochii aiuriþi ai fraþilor mai mari.
       Se uitarã fraþii unul la celãlalt, se holbarã la galbeni, ba luarã fiecare câte un galben ºi muºcarã din el, aºa cum vãzuserã pe alþii fãcând prin târg. Nu se pomeniserã galbeni în palma lor prea des... Se uitarã unul la celãlalt, uimiþi. - Sunt galbeni!
       - Aur curat!â€
       Se întoarserã, crunþi, cãtre Pãcalã:
       - De unde-i ai, potlogare? Ce drãcie ai mai fãcut?
       - De câte ori vreþi sã vã zic? Copacul mi i-a dat.
       - Adicã, a venit copacul la tine ºi þi-a numãrat galbenii în palmã, dupã care a plecat cu vaca dupã el, trãgând-o de funie...?!?
       - Nu chiar aºa, recunoscu Pãcalã. Vaca a mâncat-o mai zilele trecute... Vãzându-ºi fraþii gata sã sarã la el, se grãbi sã completeze: Iar banii mi i-am numãrat singur, din gãleatã.
       - Ce gãleatã?
       - Pãi, din gãleata cu bani a copacului. Când a vãzut cã m-am supãrat ºi mã iau cu toporul dupã el, a scos toþi banii... Da’ eu nu-s tâlhar, mi-am numãrat cât ne-am înþeles: trei sute de lei am zis, trei sute am luat! Nici un galben mai mult!
       - O gãleatã cu aur!? – sãrirã fraþii mai mari într-un glas, dumiriþi în sfârºit. Ai gãsit o gãleatã plinã cu bani ºi tu iei numai trei sute!? Aoleo, prostãlãul...
       - Nu am vrut sã îmi iasã vorbã de pungaº! Sã nu dãm cinstea pe ruºine...
       - Mai bine-þi merge vestea de dobitoc? Unde-i gãleata? Sã mergem fuga, sã nu dea altcineva peste ea. Nu toþi sunt proºti ca tine!
       - Staþi sã vã numãr partea voastrã. Mi-am zis sã vã dau la fiecare câte o sutã, sã nu fie duºmãnie...
       - Lasã suta! Hai sã ne arãþi drumul!
       Aruncarã laptele proaspãt muls din doniþe, înºfãcarã fiecare câte o secure ºi începurã sã-l împingã din urmã pe Pãcalã, grãbindu-l.
       - Fraþilor, nu e bine ce facem! Tot tâlhãrie se cheamã. Ne bate Dumnezeu...
       - Lasã vorba! Grãbeºte pasul, tontãlãule...
       Ajunserã în pãdure gâfâind ºi asudaþi, chiar ºi Pãcalã, care era dus mai mult pe braþe de cãtre cei doi fraþi grãbiþi.
       - Unde e? Peste pãdure se lãsa noaptea.
       - Uite, acilea, zise Pãcalã pãºind în luminiº. Gãleata lucea în lumina lunii, deasupra trunchiului de copac doborât.
       Fãrã a se opri sã numere banii, cei doi fraþi vãrsarã galbenii în cele douã doniþe pe care le cãrau dupã ei, ºi fuga! - spre casã, fãrã a se mai uita dacã Pãcalã îi urmeazã sau nu. Când acesta ajunse acasã, fraþii încã mai horcãiau, abia trãgându-ºi sufletul în jurul mesei pe care goliserã doniþele.
       - Acum ce facem, fraþilor? Îi împãrþim?
       - Îi împãrþim!
       - Frãþeºte, cum o spus tãtuca! Un galben mie, unul þie, unul lui... Staþi sã pun ºi cei trei zeci de galbeni în grãmadã.
       - Ne-apucã dimineaþa împãrþindu-i aºa. Se scoalã vecinii... Sã-i împãrþim cu talerul, cã-i mai repede.
       Cãutarã talerul de prostirã, mai bine de o orã! Ne-având în casã decât un taler, nu-l împãrþiserã la intrarea în moºtenire. Cine ºtie pe unde zãcea, aruncat?...
       - Sã împrumutãm unul, veni cel mijlociu cu o idee.
       - Cine e treaz la ora asta, sã ne dea un taler? îºi arãtã cel mare neîncrederea.
       Ieºirã în prispã. Satul dormea liniºtit sub lumina argintie a lunii; doar câte un câine mai lãtra, aiurea, pe la vreo casã. Doar la popã era un geam luminat...
       - Mã duc la popã sã-i cer, se oferi Pãcalã.
       - Nu, cã tu te apuci sã-i spui la ce îþi trebuie talerul. Mai bine mã duc eu, zise fratele cel mare. Se duse. Bãtu la uºã. Dupã o vreme ieºi popa în prag, duhnind a vin...
       - Ce-i, bã?! Tu nu ai somn?
       - Sãru’ mâna, pãrinte. Vãzui cã nu dormi...
       - Adormii cu lampa aprinsã, Doamne iartã-mã! Ce vrei?
       - Pãi, ziceam sã-þi cer un taler de mãsurat, pânã mâine...
       - Noaptea? Dimineaþa nu era timp destul? Cã nu am slujbã...
       - Îmi trebuie acuma...
       - La ce îþi trebuie?
       - Ãããã... zicea Pãcalã sã facã ºi el o plãcintã, ºi nu are cu ce mãsura fãina...
       - Fãina... Plãcintã? Noaptea? Ce umbli, bã, cu minciuna? Vezi cã te afurisesc de te vede focul Gheenei!
       - Sã fie gata pentru slujbã...
       - Care slujbã, bã? Þi-am zis cã mâine nu am slujbã!
       - Acu, dacã tot te-am trezit, dã-mi talerul. Îþi aduc o plãcintã la prânz.
       - O face Pãcalã... Noaptea... mormãi popa în barba stufoasã. Bã, tu crezi cã mi-s bãut... Eu tot te afurisesc!
       - Nu, pãrinte. E aºa cum zisei! Îmi dai?
       - Îþi dau. Stai aici!
       Îi aduse popa talerul. Dar dupã ce îl vãzu îndepãrtându-se pe uliþa pustie, se luã dupã el. Povestea cu plãcinta i se pãrea cam trasã de pãr, iar trezitul din mahmurealã îl lãsase cam morocãnos.
       - Oare ce-or fi mãsurând prostãnacii ãºtia? mormãia popa în barbã. Dacã nu era lucru de ascuns, veneau ziua dupã taler, nici nu umblau cu minciuna... Averea au împãrþit-o mai zilele trecute, pânã la ultimul bob. Ce-o fi acum?...
       Ajuns la casa fraþilor, sãri gardul spre grãdinã ºi se apropie tiptil de geamul luminat. κi lipi faþa de geam ºi privi înãuntru. Aici, cei trei fraþi stãteau în jurul mesei, umplând talerul cu galbeni lucitori, din aceia, împãrãteºti! - rãsturnându-l apoi în faþa unuia sau altuia dintre ei, pe rând. Glasul fratelui mai mare se auzea, încordat:
       - Un taler mie... unul þie... unul lui Pãcalã...
       Popa abia sufla de uimire, simþind cã i se învârte capul sub potcap. Nu vãzuse în viaþa lui atâta bãnet, nici pe la patriarhie... κi scoase nãframa ºi îºi ºterse fruntea asudatã.
       Dar cei trei vãzurã nãframa albã fulgerând în geam. Fãrã a ridica capul, cel mare spuse, pe ºoptite:
       - Sã ºtiþi cã procletul de popã s-a luat dupã mine. Pãcalã, ia du-te ºi fã-l sã tacã...
       Fãrã a zice pâs, ieºi Pãcalã în odaia de alãturi. Aici, deschise cu grijã un geam ºi sãri sprinten în grãdinã. Ocoli cu grijã casa ºi se apropie de popã, tiptil. κi lipi ºi el nasul de geam, pe urmã dãdu un ghiont popii.
       - Ei, ce zici de ditamai purcoiu’ de bani? Mai vãzuºi aºa ceva?
       Horcãi popa ºi cãzu lat la pãmânt. Când îl cãutã Pãcalã, bietul popã era mort ca toþi morþii: îi crãpase, pasã-mi-te, inima în el de sperieturã. Acu, ce era sã facã Pãcalã cu leºul popii? Îl aburcã în spate, trecu pârleazul spre imaº ºi-l aruncã în iazul satului. Apoi se întoarse liniºtit în casã.
       - Cum a fost? L-ai lãmurit pe popa?
       - L-am.Nu v-a zice nimãnui ce a vãzut pe fereastrã...
       - Hai sã terminãm, sã nu dea cineva peste noi!
       Terminarã. Privirã, nãduºiþi, la grãmãjoarele de bani din faþa fiecãruia.
       - Ce de-a bani, muicã!! oftã fericit cel mare. Oameni ne fãcurãm!
       - Oameni?!... mormãi Pãcalã, cu îndoialã în glas.
       Ieºirã în prispã, sã se rãcoreascã sub roua ceasului spre dimineaþã. Luna plinã se coborâse spre asfinþit. În iazul care lucea ca o oglindã de argint, plutea potcapul popii.
       - Ce-o fi aia? întrebã mijlociul, arãtând spre baltã.
       - O fi popa. Învaþã sã înoate... îºi dãdu cu pãrerea Pãcalã.
       Fraþii mai mari se uitarã îngroziþi unul la celãlalt, apoi privirã din nou spre iaz. Anteriul popii apãruse deasupra apei.
       - Aoleo, ne-ai nenorocit! gemu cel mare. L-ai ucis, ticãlosule?
       - I-am dat numai un ghiont cu cotul, prieteneºte. Cred cã a murit de inimã rea, vãzându-ne cu atâta bãnet. Nu-mi ziserã-þi sã-l fac sã tacã?
       - Ocna ne mãnâncã, dacã nu ne urcã mai întâi în furci. Fuga, pânã nu ies sãtenii în uliþã! Dar sã-l suim mai întâi pe popã în pom la vecin... În iaz îl vãd minteni, aºa avem poate vreme sã ne pierdem în codru!
       Sãrirã iute în iaz de-l pescuirã pe bietul popã. Îl cãrarã apoi pe sus ºi-l suirã în mãrul vecinului Vasile. Se repezirã apoi în casã ºi începurã sã-ºi vâre galbeni prin buzunare, prin sân, ba câþiva galbenii poposirã ºi sub cãciula cea miþoasã... Apoi o rupserã la fugã spre codru.
       - Cu mine cum rãmâne? întrebã Pãcalã în urma lor, el mulþumin-du-se sã-ºi numere trei zeci de galbeni din grãmãjoara lui: platã cinstitã pentru vaca vândutã!
       - Trage uºa dupã tine ºi þine-te dupã noi! aruncã fratele cel mare, grãbit, peste umãr.
       Aºa cã Pãcalã scoase liniºtit uºa din þâþâni ºi o luã în spate, pãºind apoi agale dupã fraþii dispãruþi deja sub poala pãdurii. În urmã rãmase casa tãcutã, cu un ochi de geam luminat, prin care cineva ar fi putut vedea, dacã îºi lipea nasul de geam, o masã pe care zãcea o grãmãjoarã de bani din aur.
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Bine v-am gasit.
Intimplarile cu Pacala sunt adunate intr-un 'roman al lui Pacala', deci ele deruleaza logic pina la moartea lui Pacala si mai departe.
Eu nu ma consider un scriitor, ci un povestitor. Chiar si in escurile mele rostesc, nu scriu. Ca orice povestitor, este posibil sa il impregnez pe Pacala cu 'marca' mea:-) De fapt, asta am si umrarit!
Nick |
|
|
|
Postat
de catre
Sava Nick la data de
2004-11-23 23:36:37 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
1 |
|
|
|
Postat
de catre
Sava Nick la data de
2004-11-23 23:31:29 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Bine ai venit pe Europeea, Nick!
Partea aceasta mi place cel mai mult poate pentru ca, trasul uii n stilul lui Pcal, e o manevr pe care nu ai cum s o uii vreodat sau poate pentru ca, aici am simtit mai bine un Pcal marca Nick Sava! |
|
|
|
Postat
de catre
Ina Cirlan la data de
2004-11-23 19:34:41 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23953 |
|
|
Comentarii:
120073 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|