|
|
|
|
|
|
|
|
|
Cum să pierzi pe cineva drag |
|
|
Text
postat de
Diana Corabian |
|
|
Am reușit să ajung la o vârstă la care mulți avem cu ce ne mândri. Unii ne dăm seama că ar fi cazul să ne așezăm la casa noastră, alții vrem să trăim încă din plin fiecare clipă oferită de destin.
Personal, nu mă pot încadra în nicio categorie. Până mai ieri, viața pe care o credeam stabilă și sigură, cu toate urcușurile și coborâșurile ei, părea trasată până în cele mai mici detalii pentru o perioadă lungă de timp.
Aveam familia la care am visat în tinerețe, copii talentați și frumoși, un soț extraordinar, tandru și iubitor. Eram hotărâtă și sigură că știu ce vreau de la viață și că ea, viața, îmi dă ceea ce îi ceream.
Mă simțeam împlinită din toate punctele de vedere. Trăiam într-o lume de basm cu Făt Frumos lângă mine apărându-mă de Zmeii cei fioroși
O lume feerică doar în imaginația mea distorsionată de ego, orgoliu și încăpățânare. O lume clădită pe nisipuri mișcătoare
Datorită unor lipsurilor materiale au existat, dea lungul timpului, divergențe sau diferențe de opinii, mai mult sau mai puțin aprinse, dar totul părea să se așeze, în final, pe făgașul teoretic natural
Doar părea
Pentru ochiul neștiutor aveam familia perfectă dar la o privire mai atentă, odată cu trecerea anilor și lăsarea conflictelor nerezolvate în voia sorții, se putea vedea cum se crapă armura perfecțiunii și ies la iveală adevăratele noastre suflete chinuite de durere, neîmplinire, sacrificiu absurd sau frustrări.
Totul se învârtea într-o acalmie înspăimântătoare, prezentă în mai toate cuplurile din zilele noastre de altfel, până într-o zi de toamnă târzie când a izbucnit calvarul
Totul în jurul nostru s-a destrămat
Nimic nu mai era sigur. Nimic din ce credeam stabilitate și încredere nu mai exista.
Pământul ne fugea de sub picioare. Gândurile înotau în râuri de lacrimi. Inima bătea de nebună să iasă din piept iar conștiința
conștiința refuza să creadă că este cu putință atâta durere.
E-he
de-ar fi știut ea că atunci a fost doar începutul avalanșei și că ce urma să vină va face prăpăd în cale poate ar fi raționat mai rapid și poate reacțiile de moment ar fi fost altele. Mulți de "poate"
prea mulți de "dacă"
Mereu ni s-a spus că o relație sănătoasă se bazează pe încredere, respect, loialitate, comunicare, înțelegere și multe alte calități ce se dobândesc și se slefuiesc în timp și cu efort din partea ambilor parteneri, prin compromisuri nu sacrificiu dus la extrem.
Dar nimeni nu ne-a pregătit pentru eșecul în viață. Nimeni nu ne-a spus ce să facem când pierdem totul, când se pierde încrederea și dispare respectul sau loialitatea.
Dacă cei doi nu reușesc să comunice ci doar să vorbească, dacă se străduie să se asculte dar fără să se și audă atunci prăpastia dintre ei se adâncește.
Hăul capătă dimensiuni uriașe și cei doi, cândva îndrăgostiți iremediabil, ajung să se lupte cu proprii demoni dând vina unul pe celălalt pentru frustrările proprii. Dispare bunul simț alături de înțelegere și iubire dar se naște gelozia, durerea, suferința și, în cele din urmă, apare furioasă ura
Ei bine, de la marea iubire și până la ură, se pare că pașii sunt făcuți în ritm de dans de ambii parteneri iar muzica o cântă sarcastic destinul. În ritm de salsa, tango, rock sau blues se calcă pe sentimente frumoase, se distruge ceea ce înseamnă pentru unii viață iar pentru alții iubire.
Uneori mai lent alteori mai alert în cele din urmă ajungem să culegem ceea ce semănăm
haos
Nu putem pierde ceva ce nu avem. Sufletele umane nu ne aparțin, nu le putem avea. Le putem iubi, dori, visa sau urî.
Putem pierde un om drag într-o clipă când moartea își cere tributul eternității. Putem spune că am pierdut acel suflet pereche când drumul lui nu mai are cale de întoarcere.
Dar putem pierde ființa iubită chiar având-o lângă tine, câte puțin zi de zi, prin monotonia vieții, delăsare, neștiință, lipsa de interes sau chiar sacrificiu exagerat.
Nimicurile care ne umplu ziua sunt acele momente care vor conta la final în balanța stabilității și longevității unei relații.
Acele momente când te simți prea rănit să faci primul pas spre împacare sau când ești orbit de furie și refuzi să înțelegi motivele celuilalt sunt cele care despart două suflete pereche, care separă un noi în tu și eu.
Azi nu îi spui că îți este dor de el sau ea pentru că nu ai timp, îi spui mâine
și acel mâine nu mai vine.
Azi ai fost rea cu partenerul căci a uitat de aniversarea voastră dar nu îți ceri scuze pentru că ai orgoliu, data viitoare vei trata cu calm situația
și nu mai există data viitoare
Azi a fost prins cu munca și nu a ajuns să meargă cu ea la medic dar nu îi va spune nimic pentru că este prea târziu oricum
Amândoi au greșit, de ce să facă doar el/ea primul pas? Mai bine se așteaptă să facă ceva partenerul
Încet și sigur, cu toții am trecut prin exemple de genul aceste și chiar prin multe altele, când ego-ul nostru se lupta cu încăpățânarea și orgoliul pentru a condamna și judeca.
Dar oare câți dintre noi și-au pus întrebarea dacă a meritat?!
Și în cele din urmă vine inevitabilul când totul se destramă. Când destinul îți arată cât ai greșit și când ceața care îți acoperea ochii se disipă lăsându-te fără vlagă în fața crudei realități.
Atunci începi să-ți pui întrebări retorice fără răspuns, să-ți analizezi sentimentele, să vezi străinul de lângă tine cu care îți împarți existența de ani buni sau ce ai făcut cu viața ta până în acel punct.
Sentimentele se îmbulzesc să răbufnească și un amalgam de gânduri fără șir fug în disperare prin minte pentru a găsi o urmă de stabilitate sau siguranță.
Trecutul, pe care îl credeai luminos, începe să fie în culori sobre și pui la îndoială cam tot ceea ce ai trăit. Viitorul este un subiect tabu, plin de frici și neîncredere.
Singurele momente care încep să conteze sunt acum și aici. Iar aceste momente uneori te ridică, alteori te coboară ca, în cele din urmă, să te ajute să ieși din cercul vicios în care te învârți cu sârg.
Sunt momente în care durerea te înăbușă ca o avalanșă și tot ce poți să faci este să te lași la pământ și să aștepți să treacă ținând cu dinții de fărâma de speranță ce o mai ai
dacă o mai ai...
Sunt momente în care lacrimile parcă nu mai încap și curg fără voia ta șiroaie pe obraji, spălând inima și răcorind sufletul. Sunt momente în care simți că ai energie să miști totul din loc.
Dar totul este doar pentru acum și aici
Atât
Când toate stările și sentimentele încep să piardă din intensitate reușești să privești către ce a fost cu calm și să înțelegi greșelile făcute.
Începi să te analizezi, să te vezi cu toate defectele și imperfecțiunile naturii umane, să te accepți așa cum ești.
Acum este momentul în care înțelegi cum ai reușit să pierzi omul drag de lângă tine
încet
puțin câte puțin
zi de zi
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Poezia a fost revalidată și se află pe prima pagină.N-am pretins niciun minut c-ar fi genială și nu, nu mă înspăimîntă ideea unei critici oneste, la obiect.Vă simțiți în stare, sau veți recurgeți la agresiva miștocăreala pe care am constat-o și pe alte pagini? |
|
|
|
Postat
de catre
yyy xxx la data de
2018-05-28 16:03:39 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Înainte de a da sfaturi, văd că te tupilași după boscheți, ariadno! Ce, te înspăimântă ideea că te-aș putea lua la refec? Tocmai ce voiam să-ți analizez genialitatea in nuce, dar dispăruși după cotul drumului, cu poezică cu tot.
|
|
|
|
Postat
de catre
ioan peia la data de
2018-05-28 13:42:56 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
aceste panseuri personale ar avea poate, succes dacă le-ați sublima în versuri albe. |
|
|
|
Postat
de catre
yyy xxx la data de
2018-05-28 13:06:23 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
"Dar nimeni nu ne-a pregătit pentru eșecul în viață. Nimeni nu ne-a spus ce să facem când pierdem totul, când se pierde încrederea și dispare respectul sau loialitatea."
Ba da, există un profesor cinic, de o precizie desăvârșită, care-ți predă lecția dură a existenței: viața însăși. Doar că unii își însușesc cursurile de zi, alții le frecventează la fefe și le ignoră. Totul ține de întâmplarea devenirii, de circumstanțe, de structura psihică a individului. Lumea e un hățiș conceptiv, în care, dacă nu te-ai vaccinat împotriva "suferinței", riști dezintegrarea. Viața-i cinică până la rânjet sardonic. Indivizii - diverși și imprevizibili. Una peste alta, dacă ai ghinionul să fii prea sensibil la tribulațiile parșive ale existenței, poți să te alienezi. Deci... la dracu, cum pică zarul și fie ce-o f!... ăsta-i singurul mod de a rezista asaltului deșertăciunii.
Deh, existențialisme insipide, zic cei ce le sancționează cu o ironie cretină, fără să aibă habar de duritatea acestor lucruri. Inși care trăiesc pe deasupra lucrurilor, ca jigăniile ierburilor de maidan. Dar, asta e: "lumea e așa cum este și ca dânsa suntem noi"!
Variantă de răspuns, deci: ripostăm cu aceeași măsură. Așa se mai echilibrează situația.
Corecție necesară: "de-a lungul timpului",
|
|
|
|
Postat
de catre
ioan peia la data de
2018-05-27 09:34:56 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23959 |
|
|
Comentarii:
120087 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|