|
|
|
|
|
|
|
|
|
Zero, sau nimic? |
|
|
Text
postat de
Andrei Ghejan |
|
|
Mi-am pus mereu întrebarea dacă aș putea vreodată să scriu despre un subiect atât de greu. Oare există chiar nimic?
Să presupunem pentru început, așa de amorul artei, că există. Îl simbolizăm cu 0 și nu de dragul matematicii, ci mai degrabă de dragul fizicii, imaginându-ne o spațialitate vidă, mărginită, în care percepțiile noastre sunt absolut inutile, deci, nimic, pe înțelesul nostru generat de percepții, ar fi termenul cel mai potrivit. Folosind banala metodă de reducere la absurd, deci presupunând că există acest nimic, ar însemna mai întâi de toate să admitem ruptura spațiului care se consideră (oarecum demonstrat) a fi continuu și infinit. Deci, logic, din start greșim undeva, fără a mai fi nevoie de alte speculații, sau dovezi. Introducând în ecuația logicii factorul timp, care până la urmă, tot o chestie de percepție este (înainte de a fi orice altceva), ne-am trezi automat în fața unui paradox: în nimic, neexistând percepții, deci nici dimensiuni, automat nu există timp așa cum îl înțelegem noi acum. Oare, așa să fie? Ăsta să fie argumentul suprem al celor care susțin că după moarte nu mai e nimic? sau, cei care, ignorând credința (ori de care...) și legile universului, necunoscute încă, sunt niște zero absoluți? Parcă, parcă înclin să iau de bună coda. De ce? Moartea clinică, așa-zisă liberă de orice percepții, mi se pare cel mai bun argument până în prezent. Doar ca o tranziție lină către profunzimea orizontului neștiut aș include, pur imaginativ și de suprafață, somnul, sau anestezia generală, iar timpul s-a scurs, chiar și pentru tine, deși nu l-ai perceput. Vrei dovezi? Ia oglinda!
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Ați remarcat cu siguranță ca punctele magenta din jur dispar (toate, sau parțial). Garantat. E nu numai o iluzie optică, ci un veritabil fior (datorat în primul rând surprizei)în momentul când efectul concentrării se produce. Chiar se merită să-i acordați un minut. |
|
|
|
Postat
de catre
Andrei Ghejan la data de
2017-02-26 16:20:04 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
O lumină verde care se rotește.
|
|
|
|
Postat
de catre
Marian Tudorel Lazar la data de
2017-02-25 23:05:23 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
sau, poate:
 |
|
|
|
Postat
de catre
Andrei Ghejan la data de
2017-02-22 23:21:33 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Distanța optimă de privit ar trebui să fie cam 20 cm. Nu vă grăbiți: just take your time, cum ar spune americanii. |
|
|
|
Postat
de catre
Andrei Ghejan la data de
2017-02-22 22:59:53 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Încercați vă rog acest mic experiment: fixați cu multă atenție și concentrare (+) din centrul gif-ului. Spuneți-mi ce ați remarcat.
 |
|
|
|
Postat
de catre
Andrei Ghejan la data de
2017-02-22 22:56:37 |
|
|
|
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
|
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Cred că cel mai aproape de acest citat, ca esență artistică, rămâne tot Brâncuși cu Masa tăcerii și am să motivez asta în felul meu, printr-o experiență personală, să zicem pur intuitivă. O să încerc să vă reproduc emoția simțită atunci:
Încerc să mă delimitez de curentul de opinie, de influențe, de interpretări și fac abstracție de faptul că este opera unui mare artist. O privesc „în gol” de la înălțimea celor 1,80 m pe care îi am. Din nou văd clepsidre în cele douăsprezece ceasuri, înlănțuind feciorelnic hora nesfârșită a timpului. Mi-aduc aminte că sunt aproape bătrân, un orologiu ruginit și uitat, dar brusc ceva mă hrănește dintr-o dată cu tinerețe. Parcă plutesc. Simt nevoia instinctivă să o privesc de sus și mi-o imaginez în fața ochilor din plan vertical. Fixez, fără să vreau, exact centrul mesei, orbindu-mă cu alb. Extraordinar! Cele douăsprezece explozii solare echidistante în jurul fixației mele încep să pulseze: apar și dispar. Sunt suflete nepieritoare, modificându-și forma, gravitând angelic în jurul purității albe. Am revelația sufletului fără vârstă cu credința în Dumnezeu și mă simt tânăr…. Sunt fericit. |
|
|
|
Postat
de catre
Andrei Ghejan la data de
2017-02-22 22:35:52 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Amos 6:10 Când unchiul său va lua pe cel mort să-l ardă, ridicându-i oasele din casă, și va întreba pe cel din fundul casei: «Mai este cineva cu tine?» acela va răspunde: «Nimeni»
Iar celălalt va zice: «Tăcere! Căci nu trebuie să pomenim acum Numele Domnului!»
De amorul artei ar fi interesat de știut că, în momentul când îl vei descoperi pe nimeni sau nimicul, îl vei descoperi atunci pe Dumnezeu. Altminteri, de ce ar fi echivalent Numele Domnului cu nimeni?! |
|
|
|
Postat
de catre
Marian Tudorel Lazar la data de
2017-02-22 00:26:06 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Cred că este de datoria noastră (în fața universului) să murim fericiți. Cum spuneam odată, (v. speculația unui sequencer) privit prin prisma percepției, timpul este o funcție (ca variabilă) de ea însăși, un fel de f(t)=t+Δt, unde Δt, reprezentând percepția, poate avea atât valori pozitive, cât și negative. Deci timpul nu poate fi perceput altfel decât relativ. A te apropia cât de cât de valorile t absolute, ar presupune să n-ai în primul rând niciun fel de sentimente: să fii gol, un simplu ambalaj care împachetează o lipsă de substanță. Radicalizând simbolic Δt, practic suntem confruntați cu: maximă comprimare (valori negative) = maximă fericire, iar maximă dilatare (valori pozitive) = maximă suferință (și totul +/- în jurul lui t ca valoare absolută). De când ne știm, am căutat neîncetat maxima fericire și maxima viteză s-o obținem. Greșeala, zic eu, ar fi în primul rând prioritizarea scurtăturilor, un fel de radicalizare și re-radicalizare repetată a unor frustrări, lăcomii, sau neîmpliniri (care nu pot avea alte valori decât pozitive), deci în niciun caz nu ne-am apropia de țel, decât iluzoriu, pentru că t+ Δt, sau t+√n din Δt, tot mai dilatat ca t va fi. Deci, ideea ar fi, impropriu spus, să trișăm. De exemplu, ajunși într-un punct cât de cât convenient, iar pentru asta trebuie să muncim, (să zicem în urma unei împliniri oarecare, dar reale, nu fake) am putea să ne mințim exponențial prin autosugestie că suntem la un pas de fericire, un fel de Δt la puterea n, de care ne bucurăm și n-am vrea să se piardă, care să-i confere o adevărată consistență și astfel să conteze cu adevărat în ecuația speculativei fericiri. Dă cu virgulă, normal, dar cine ne oprește să facem asta, să câștigăm timp? Altfel spus: nu-ți bate joc de lucrurile bune pe care le-ai făcut în viață, fi permanent călăul propriului negativism care zace în tine și lasă universul să-și facă treaba, pentru că automat te va inunda cu energie pozitivă compensatorie, iar răspunsul lui e promt și fără greș. S-ar putea spune că ai mai făcut un pas spre fericire, iar optimismul poate avea o doză de prostie, dar greșeală, sau cu atât mai mult, crimă, n-a fost niciodată. În plus, ca un bonus deloc de neglijat tot de la mama natură vei vedea că ești mai sănătos, cu toate că t butonează mîrșav împotriva ta. Dacă cu Δt ne mai jucăm cât de cât, cu nenorocitul de t n-avem nici o șansă. |
|
|
|
Postat
de catre
Andrei Ghejan la data de
2017-02-21 21:07:32 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23955 |
|
|
Comentarii:
120078 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|
