|
|
|
|
|
|
|
|
|
Ghiciți cine face comentariul de sub text |
|
|
Text
postat de
Corneliu Traian Atanasiu |
|
|
Uitarea de sine (2005-07-22)
A ști mereu cine ești nu-i mare pricopseală mai ales dacă nici nu e prea mare lucru de capul tău. Și de obicei nici nu poate fi dacă numele te preocupă într-atît încît nu te poți detașa de el și te porți ca un automat ticăit care dă toată ziua identitatea exactă. Căci te pomenești mereu după ce totuși, măcar în somn, te odihnești de această povară rușinoasă revenit în identitatea penitenciară, nu doar conștient de numele, datele și circumstanțele vieții tale civile, ci și bîntuit de obsesia persecutorie a sinelui automat.
Sinele spontan, perpetuu agitat și iritat, care declanșează și întreține o activitate mentală reflexă și dezordonată, care acaparează întregul cîmp al conștiinței, loc unde s-ar putea petrece altflel de trăiri mai delicate și mai alese. Un sine profund plicticos, care nu face decît să macine fără oprire aceleași frustrări, obsesii și ambiții meschine, să pritocească neajunsurile, necazurile și problemele insolubile, făcînd-o însă atît de obraznic și de insistent, încît reușește să-și adjudece o legitimitate cîrcotașă și cusurgie cu care se instalează autoritar în prim-planul conștiinței.
Chiar dacă de la un moment dat al evoluției tale, consideri că a fi mereu conștient cine ești e un lucru derizoriu, iar conștiința este prea prețioasă pentru a fi dată de pomană sinelui parazitar și exhibiționist chiriaș cu veleități histrionice care-și arogă drepturi oneroase de proprietar al unei scene menite unui spectacol de cu totul altă anvergură , o fatalitate mai degrabă persecutorie te ține prizonier acestei identități meschine care își face de cap. Deși ai dori să devii un ignorant de geniu, să dobîndești discernămîntul și puterea de a ignora deliberat, activ tot ceea ce nu merită să fie luat în seamă, tot ceea ce parazitează ilicit cîmpul prețios al conștiinței, rămîi fără să vrei posedat de psihismul tău rudimentar și revanșard, la discreția spritului tău malefic, copleșit de lestul înrăirii tale.
Doar rareori, în clipe fericite, reușești, mai degrabă fără să vrei, să uiți de tine, să pierzi miraculos acumulările greoaie ale eului, balastul frustrărilor de tot felul și, eliberat de tirania conștiinței de sine, să te pierzi în contemplație, în reverie, în meditație. Nemaiștiind cine ești, să fii acel spațiu al generozității virtuale care este conștiința, să-ți recucerești candoarea, să recuperezi starea de grație căreia i-ai fost promis. Asemenea clipe sînt revelatoare pentru o aspirație anulată de insistența parazitară a sinelui meschin și buruienos: năzuința de a fi deschis și disponibil, de a putea primi ceea ce ți se oferă și de a participa la ceea ce ți se propune. Căci, fără a evada din închiderea sinelui mărunt și obsedant, accesul la ființă îți este blocat. Și numai pierzînd reperele acestei identități devii o conștiință pură, liberă, impersonală, spirit apt să fie conștiința fericită a ființei.
Uitarea de sine este deci uitarea identității tale profane, profund limitate, pentru a asuma ființa ta adîncă, spirituală, sinele conștiinței indiferente față de purtătorul ei întîmplător. A trăi starea de conștiință fără conștiința purtătorului ei, a fi conștiință fără a-ți aminti obsesiv, distorsionat și orgolios că ești o anume conștiință înseamnă a trăi starea fericită de confuzie cu ființa, extazul ființei. Ceea ce i s-ar fi putut reproșa totuși lui Iov este faptul că e păcat de Dumnezeu ca, om fiind, să nu-ți valorizezi potențialul sacru al propriei conștiințe și să te închizi obsesiv în problema ta cu nedreapta pedeapsă, să rămîi sechestrat de bunăvoie în propria-ți suferință, în propria-ți neputință, în propria-ți piele plină de bubă.
Un sine mai puțin interesat de soarta sa bicisnică, un sine dispus să nu acumuleze, ci să uite răul inerent vieții, ajută buna funcționare a conștiinței, îi asigură un regim de disponibilitate superlativă, capacitatea de a se abandona unei aventuri mai vaste și mai generoase, aceea a spiritului. El reușește astfel să depășească sciziunea conștiinței de sine, să topească în ardoarea participativă frigiditatea dedublării și să trăiască împlinit, identificat cu propria trăire, în acord cu viața sa, absorbit de liberatatea iubirii, a dăruirii de sine drept conștiință fericită a lumii.
O strofă a lui Blaga remarcă această nobilă și cutezătoare opțiune a sufletului ca pe un veritabil solstițiu al rodniciei vieții: Ne pierdem ca să ne-mplinim. / Mergînd în foc, mergînd în spini, / ca aurul ne rotunjim / și ca ispita prin grădini.
*
Corneliu,
Mai întâi doresc să-mi exprim marea admirație pentru fluența discursului tău și profunzimea ideilor expuse. Lectura textelor tale sunt, pentru mine, o sărbătoare. Acestea fiind spuse, sper ca din capul locului poziția mea să fie clar delimitată.
Acum rog a-mi permite să-mi exprim câteva nedumeriri și îndoieli, vizavi de cele expuse mai sus, fără a avea nici cea mai vagă intenție polemică.
*** Vorbești de conștiință ca "generozitate virtuală" și de faptul că, în "reverie, în contemplație", conștiința de sine se pierde. Trecând peste stranietatea sintagmei "generozitate virtuală", nedumerirea de care vorbeam mai sus, vine din următoarea încheiere logică: conștiință, înseamnă cu-știință... Ori a te pierde în reverie, presupune a-ți pierde starea de percepție spontană, a-ți anula nu numai simțurile ca atare, dar și veghea lor sintetică. Înseamnă a nu mai fi aici ca entitate bio-spirituală strict delimitată, înseamnă a te dizolva în neant. A fi acolo... Acolo, unde? Personal nu am mare simpatie pentru filozofia brahmanică, dar mi se pare mie că ar semăna un pic cu acea contopire a atmanului în brahman. Acesta-i primul lucru care mi-a venit în minte. Dar, chiar dacă nu-i așa, e ca și cum ai spune: mă simt extraordinar, EU-CONȘTIENTUL - altfel cine ar rosti starea de grație? - pentru că nu mai știu că sunt, pentru că mă contopesc cu "conștiința pură, liberă, impersonală"... Ceea ce mi se pare absurd ca formulare logică. Cu alte cuvinte: eu care știu că nu știu că nu sunt, mă aflu într-o stare de absolută exaltare!! Antinomia pare evidentă. "Conștiința fericită a ființei", mai spuneți, și nu mă pot abține să nu observ: ce stare de fericire este aceea, ne-conștientizată? Și despre care ființă e vorba? Cea de aici, meschină,- cum mai ziceți - personală, supusă tiraniei egolatre a eu-lui sau cea care... care? Există un sine al conștiinței, absolut indiferent de purtătorul ei?! OK! Atunci cine mai este acest purtător? Voluntarul abject, înzestrat cu un regretabil liber arbitru pe care, hm! și l-a sădit singur în pântece, supunându-se cu o docilitate condamnabilă tiraniei instinctului de conservare? Dacă-i așa, atunci întreb: omul a devenit așa, pentru că i s-a năzărit lui, într-un revoluționar act demiurgic, să-și inventeze instincte, cărora să le devină sclav? Sunt ele inseminate de către forțe ale întunericului, care au sabotat tehnologia aplicată a Marelui Creator? Dacă-i așa, atunci să fiu iertat, dar Mai-Marele s-a dovedit jalnic de neputincios în lupta cu deșeurile propriei sale creații. Concluzia? Ne-am născut strâmbi, pentru că așa a fost și Tatăl-Nostru! A avut un ADN vicios! Și nu putem,- prin actul nostru de naștere - să ne abandonăm conștiința, nici măcar în somn, darmite în reverie. Și nu putem fi fericiți uitând. Fericiți sunt numai dobitocii, pentru că, nu-i așa! habar nu au ce se întâmplă cu ei! A nu ști, da, e un fel de stare de prostrație, căzută în putina cu melancolie a lipsei de identitate. Cine e conștient cu adevărat, nu se poate abandona îndobitocirii contemplative. Cine știe, suferă! Tot timpul. Ori, în atare situație, nu poți deveni imperturbabil, și, prin consecință, generos, apolinian, nu poți atinge "extazul ființei" (care? întreb din nou...), fără să începi a semăna cu un pensionar reciclat al azilelor de handicapați. Cine nu știe, nu există! Cine știe, nu poate fi fericit. Adică nu poate avea starea de exaltare bovină, în care simțurile schelălăie frumos în patru labe, la ușa seniorală a Eu-lui, care, momentan, le-a trimis la plimbare! Reveria nu-i altceva decât o invenție terminologică a psihanaliștilor, care cred că "ființa" se reduce la o singură reacție biunivocă: pacient - consultant. Aceasta ca aspect pur teoretic. Ca aspect laic, ca să zic așa, reveria este o invenție de rit elitist pentru aristocrații pârâți ai statului degeaba!
Mă opresc aci, ca să nu cad în ibricul cu reverie!
Cu stimă și fără dorința de a vă contrazice, ci numai aceea de a pune problema,
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Domnule Gheorghe Peia, tipul era nițel altul, dar nici site-ul nu-i permitea mizeriile de aici. Asta o vreme, pînă își dădea în petec. După care...
http://www.poezie.ro/index.php/essay/133067/Uitarea_de_sine
|
|
|
|
Postat
de catre
Corneliu Traian Atanasiu la data de
2014-05-26 21:42:05 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
deștept tipu, deștept tare!
are un comentariu suculent, plin de vervă, de o logică impecabilă. comparativ cu uscăciunea și stilul doctoral, bățos, copiat după limbaje înțepenite-n proiect, al celui de mai sus. și care se învîrte ca un obect rotund într-o căldare, precum am mai spus-o.
dar însă totuși cine e tipu?
|
|
|
|
Postat
de catre
ioan peia la data de
2014-05-26 21:10:28 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
domnule Atanasiu, e clar ca gheorghita are o idee foarte fixa si foarte tenace ca sa zic asa, si-o s-o tina tensionata pana dimineata - cand va parasi definitiv saitul pana la revenirea de maine seara, v-as sugera sa inchideti comurile, oricum, sarada a fost dezlegata. |
|
|
|
Postat
de catre
Radu Stefanescu la data de
2014-05-26 21:01:42 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
cum vezi matale rezolvarea problemei etniei țigănești...
Personal, nu îndrăznesc să rezolv probleme atît de spinoase. Am însă o cunoștință care tocmai a fost cooptată într-o comisie a UE care va studia situația în amănunt. Să o întreb?
|
|
|
|
Postat
de catre
Corneliu Traian Atanasiu la data de
2014-05-26 20:52:00 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
lasă clișeele evanghelice și fii onest, e primul pas într-o polemică serioasă. aș fi curios cum vezi matale rezolvarea problemei etniei țigănești...aia agresivă, obraznică și slinoasă!așa cum au procedat urmașii shogunilor cu minoritatea ainu? sau ai alte soluții:bug, birkenau, rezervații și ghetouri eurorrome, repatrierea în bengal și punjab? |
|
|
|
Postat
de catre
Gheorghe Rechesan la data de
2014-05-26 20:45:28 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
de ce urăști țigănimea
Vă înșelați, domnule Recheșan, îi iubesc laolaltă cu toate ființele zidite de Domnul.
|
|
|
|
Postat
de catre
Corneliu Traian Atanasiu la data de
2014-05-26 20:22:06 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
de ce urăști țigănimea, CTA? |
|
|
|
Postat
de catre
Gheorghe Rechesan la data de
2014-05-26 20:15:43 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
nu cred, ecsintescu a aparut mai tarziu. probabil era sub hipnoza. |
|
|
|
Postat
de catre
Radu Stefanescu la data de
2014-05-26 20:08:33 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Dar ce zici de formulele de introducere și de încheiere? Le-a copiat cumva de la exintescu?
|
|
|
|
Postat
de catre
Corneliu Traian Atanasiu la data de
2014-05-26 19:25:43 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
stilul, foarte vag. mai degraba nu. ideile, logoreea, si cateva virgule intre sub si predicat (nu foarte vizibile). |
|
|
|
Postat
de catre
Radu Stefanescu la data de
2014-05-26 19:04:24 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
I-ai recunscut stilul? Sau...
|
|
|
|
Postat
de catre
Corneliu Traian Atanasiu la data de
2014-05-26 18:54:57 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
peia
|
|
|
|
Postat
de catre
Radu Stefanescu la data de
2014-05-26 18:52:32 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23958 |
|
|
Comentarii:
120087 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|