PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
U Text postat de ionut manea Regretam că-l părăsisem pe Horațiu. Începeam încet, încet să-l înțeleg. Ajunsesem într-o situație penibilă. Nu mâncasem nimic de peste douăzeci și patru de ore. Am băut doar apă de la o fântână publică. Aveam senzația că strada și cerul își vor inversa locurile. Echilibrul meu era epuizat. Lumea era epuizată. Vocile din jur se îndreptau doar spre mine. Aveau toți fețe livide și ochi negri îngropați în orbite osoase. Se topeau peste mine. Vroiau să mă dezbrace, să-și bată joc. Mă scuipau deși nu mă cunoșteau, unii mai tupeiști îmi aruncau câte un picior în stomac și mi ziceau ,,jigodia dracu,, .Ce aveau cu mine?! Aflaseră toți că-mi părăsisem soția și copilul?! Nu era al meu, iar căsătoria mea fusese o mârșăvie, un joc de păpuși. Eu eram un nimeni, nu aveam umbră. Nu existam, cum deodată ajunsesem atât de popular?! Apoi m-au spălat cu aceeași milă cu care mă scuipaseră și mă loviseră adineauri. Mă mângâiau acum, cu ochii înlăcrimați. Îmbălsămau jigodia. Atingerile lor emanau energie, poftă. Mă spălau cu lacrimile lor sărate. Saliva cu care mai înainte mă scuipaseră, acum o împrăștiau ușor pe picioare și brațe. Erau din ce în ce mai lascive degetele lor. Am vomitat pe ei o zeamă alb-gălbuie. Foamea am vomitat-o. Asta a declanșat ocara și blestemele, mângâierile au devenit lovituri și lacrimile din nou flegme. I-am jignit se pare. Probabil greața le deschidea apetitul animalic. M-ar fi devorat, cu siguranță. Dar a apărut ea. O siluetă mai mult decât o femeie. Și ea a țipat la oameni, a gesticulat îndeajuns. Toți au amuțit. Ar fi sărit să o înghită, să o sfâșie în mii de bucăți. Dar era om ca și ei. Făcea parte din turmă și umbra îi era uriașă, mai mare decât a celorlalți. Pe lângă asta ,avea o anumită prestanță, hainele ei păreau de aur pe lângă boarfele lor. Se simțeau josnici , așa cum mă simțisem și eu. Capitolul 7. Mili O lumină difuză ca de budoar străbătea geamul cu ziar vechi, îngălbenit. Silueta se juca cu unghiile pe foia aspră , așteptând ceva. Am îngânat ,, Unde sunt,, , vag, mai mult speriat decât curios. S-a întors și când a început să vorbească, nu buzele se mișcau, ochii ei tremurau veșnic umezi. Nu aș fi vrut să se oprească din vorbit niciodată. Să se stingă totul acolo. Mi-aș fi curmat visul și ambițiile pe loc dacă aș fi avut garanția că ea ar fi rămas închisă pe veci, doar a mea. Dar ea a zburat, a fugit după ce am intrat în colivia ei rece. Nu am putut înțelege din câte a turuit, vorbea repede ce-i drept, că m-a luat de pe stradă, unde leșinasem, probabil de foame. A spus că sunt un văr pentru ca un polițist comunitar să se ofere să mă ducă două străzi mai sus. - Mili îmi zic prietenii! Sunt veveriță. - Alex..îți mulțumesc… - Să știi că eu ajut oamenii bolnavi, îi pun pe picioare și apoi îi închid în camera aceea....pentru totdeauna. Uite acolo , ușa aceea.. ..Am urmărit mai mult forțat degetul ei și am tresărit. Ușa era grotescă. Neagră și scrijelită. Un miros ciudat , urâcios, aproape imperceptibil plutea în spațiul închis, neaerisit . Pe pereții camerei în care stăteam erau sute de desene cu animale, atent pictate. Culori pale ,minuțios schițate. Artistice. Un cap de lup, un sturz. Într-un colț, înghesuit, nelalocul ei ,era o poză la fel lugubră ca întreaga încăpere. O fetiță într-un sicriu, purtată pe mâinile mulțimii. Dar oamenii păreau fericiți, nici o urmă de tristețe pe chipurile lor. O fericire schimonosită, ce era pe punctul de a se transforma în plâns. - Este o verișoară de a mea! Am poza din casa bunicilor mei. Și ei o au dinainte să mă fi născut eu. Am îndrăgit-o imediat ce am văzut-o. Când încă nu știam ce înseamnă moartea, peisajul îmi inspira mister. Am fost mult timp convinsă că e doar un somn și este un fel de joc secret de al lor. Vezi!Uite are și o formă mai aparte, nu este o poză oarecare - era o poză imprimată pe lemn. Mili în ciuda numelui atipic, naiv, era o frumusețe de fată. O păpușă. Dar era nebună de legat, într-atât de persiflantă încât păcălise întreg orașul. Nebunia ei era deosebită și se manifesta doar în intimitate , cu străinii era extrem de vigilentă. Nebunia era mai mult un hobby, o joacă pentru ea. Mi-a povestit întreaga ei viață ,în fiecare zi îmi spunea o altă versiune a vieții sale, foarte asemănătoare ce-i drept dar cu alte personaje. Începutul și finalul coincideau aproape de fiecare dată. Copilăria , o mare parte din ea o trăise în Tetoiu, - un sat renumit mai ales datorită lui Bogdan Amaru - unde numele ei nu mai era Mili ci Lili. Când o întrerupeam să o întreb dacă Lili este celălalt nume al său, se uita speriată și nega dând frenetic din cap. A făcut școala la Tetoiu până în clasa a opta când s-a îndrăgostit de un fotograf francez Muriel și a renunțat la școală. Se stabilise în sat pentru câteva luni în legătură cu un proiect fotografic ,, pădurea și omul,, . Altă dată proiectul s-ar fi numit ,, spațiul etnografic,, , iar Muriel devenea Francisc, sau chiar Edith atunci când Lili sau Mili sufereau de lesbianism. Lili își părăsește familia și pleacă în Franța în foarte scurt timp. Taică său , de ciudă și rușine că singura lui fiică, a recurs la un asemenea gest, se gândește și el să recurgă la un gest și mai delicat. Își strânge nevasta de gât și se spânzură. Cu siguranță că dacă ar fi urmărit și înțeles evoluția orașului de acum, ar fi considerat gestul său stupid. Lili în Franța învață să picteze, să fotografieze, să pozeze nud, să și ofere trupul firav în schimbul unor sume onorabile. Învață să facă sex anal, tehnica de supt Mata Hari, și câteva poziții extrem de complexe destinate doar unor gimnaste desăvârșite. Primii ani au zburat ca gândul, apoi Lili trece la next level. Marijuana. Firea omului e făcută în bătaie de joc. Atât de greu e să o stăvilești când îi cășună ei câte o patimă, încât mai bine te lași păgubaș. Rutina, constrângerea te obligă să nu încerci ceva nou și puternic. Să mulțumești lipsei de timp . Libertatea completă te ucide încetul cu încetul. Până la vârsta de nouăsprezece ani, Mili încercase aproape orice era de încercat. Ajunsese dependentă de heroină. S-a întors în țară în urma unei crize, ajutată de o mătușă din oraș. Bineînțeles Muriel își luase la revedere cu câțiva pumni și câteva picioare. Mili aflase de sarcina pierdută abia când a pus piciorul în țară. Intrase într-o depresie, izolată, legată uneori. Știa sigur că ar fi trebuit să fie fată primul ei copil. Sora maică-sii o dusese la spitalul de boli mintale din oraș. Aici era maltratată sexual de un asistent, Kirilă, o matahală de om. După șase luni a reușit să-l convingă pe Kirilă să o scoată afară cu condiția să locuiască la el. A conviețuit două luni cu acesta. Două luni în care Mili a crezut că și a găsit jumătatea. Mili cea nebună, zvăpăiată și dependentă de drog și adrenalină, era acum Mili cea liniștită, supusă. Până într-o zi când în apatia ei de a pregăti micul dejun, cu fețișoara ei lividă, luă cel mai mare cuțit din setul de ceramică, nou achiziționat, culmea ales chiar de Kirilă, și intră în dormitor. Iubitul ei încă moțăia. Îi zâmbea și catadicsi să îndruge două cuvinte. ,, Ce ai făcut de mâncare!?,, Ultimele sale cuvinte. Măcar să fi fost lăsat să-și fi ales altele. E penibil, mai bine nu spunea nimic. Mili s-a apropiat i-a dat boxeri jos și țâșt, i-a desprins gonadele și le-a aruncat în oala de ciorbă albastră de malț cu care venise pregătită. Apoi a luat oala și ca și cum nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat, a ieșit și a trântit ușa. Părea oarecum iritată. Atât de multă mizerie în spatele unei siluete perfecte. Nedrept. Fața ei lua trăsături dure, se încrețea, dar ciudat asta doar când vroia ea. Putea să-și controleze cu precizie grimasele și ridurile. Nu mi-a mărturisit acest mic tertip al său. Am observat asta prea târziu, după sute de ore petrecute în preajma acestui Leviathan cu miros de fetișcană. Mirosea a proaspăt, a iarbă și a lapte. Numai când o miroseam, îmi simțeam mădularul tun. Emana sex, dorință, vulgaritate, viol. Capitolul 8. Umbra Înainte să devin o umbră, am fost sclav în Minele lui Homm. Înainte de a fi sclav am fost monah al Ordinului Lui Elm. De fapt acolo am crescut în sânul schitului. Despre părinții mei știu doar că m-au abandonat iarna. M-au găsit aproape înghețat, mai mult mort decât viu. Poate atunci mi-a murit moartea. Nu știu dacă a meritat să se fi întâmplat asta căci apoi viața mea întreagă a fost o scară a durerii. Iar când am ajuns în vârful ei, și am atins fructele fericirii , degetele îmi erau amorțite de atâta suferință. Nu am simțit nimic. Am intrat în Marea Nepăsare. Abisul celor Înțelepți. Primul nume pe care l-am avut a fost Ald. În sânul fraților mei din schit eram iubit și respectat deși vârsta mea era una fragedă. Spuneau că sunt unul dintre Aleși. Binecuvântat și ferit de moarte. Cu prima parte nu sunt de acord, ultima s-a dovedit a fi veridică. Nu timpul m-a făcut ceea ce sunt acum, o Umbră, și nici vreo putere divină. Ei, dușmanii mei voiți și nevoiți. Toți cei care au încercat să mă oprească, cei ce s-au pus de a curmezișul în calea mea. Poate că dacă m-ar fi lăsat liber numai ajungeam aici. Eram țărână demult. Să fiu monah mi s-a părut singura menire în stare să o duc la bun sfârșit. Eram bun în ceea ce fusesem instruit. Monahii învață mai presus de toate să fie supuși, să îndure orice pentru ai mulțumi pe ceilalți. La început am crezut doar în modestia omului simplu ce nu trebuie să demonstreze nimic. Apoi ei m-au învățat liniștea. Să nu cred și doar să aud. Să nu iau decizii, sau să îmi fac convingeri și doar să privesc de sus ca un copil, mușuroiul. Acum când îmi analizez trecutul, sunt convins că e mult mai ușor să fii sclav decât o Umbră. În Minele lui Homm m-au legat și torturat pentru prima dată. Acolo grăsanii deveneau uscați, apoi uscații se ofileau și mureau. Eu eram special. Nu mă uscam și nu mă ofileam. De aceea m-au legat cu lanțuri. Îmi dădeau o sută două zeci de lovituri de bici de fiecare dată când ridicam capul din pământ. Nu eram de al lor. Eram diferit, supraomenesc. Nu tolerau asta. Dar eu îi iertam și cu fiecare lovitură de bici îi compătimeam. Spre cer trebuia să privesc, de acolo venim doar. Semănam cu toții, doar că unii moșteneau gena lui U. Am omorât primul om din viața mea ,aici la mină. Încerca să-mi pângărească trupul,încă nu scăpaseră de patima cărnii. Poate că le-aș fi iertat și acest păcat dar, abnegația cu care se dedau desfrâului, privirea aia, m-a transformat în HeirLord, în demonul schimbării. Le scoteam ochii, să nu mai vadă, le legam de urechi pâlnii uriașe să audă noaptea stelele cum se rotesc. Au fost primii mei camarazi. Mulți dintre ei mureau pentru mine mai târziu. Nu m-au trădat niciodată, nici după ce am devenit Umbră. În mină era obiceiul de a se organiza lupte între ocnași și arcașii lui Ir. Mai degrabă zis arcașii lui Ir se antrenau înaintea faimoaselor lor dansuri de luptă de la palat. Lăsau în urmă zeci de cadavre, rar câte unul din ei se lăsa atins. Se spunea că arcașii lui Ir sunt cei mai rapizi oameni. Mina îmi aparținea în totalitate acum. Până și pietrele acelea albe, atât de prețuite la palat , simțeam cum mă venerează. Rezistența mea, înțelegerea și forța îi subjugase. Dacă nu aș fi avut-o pe cea din urmă , m-ar fi devorat și martirizat. Eu am refuzat să devin martir. Știam că asta nu duce la nimic bun. Nu vor înțelege și dacă unii vor pricepe câte ceva, vor uita mai târziu. Am luptat cu arcașul Orim. O bestie de om dar de o dexteritate ieșită din comun. Nu avea slăbiciuni. Era un om perfect. Și asta l-a dus la pierzanie. Nu concepea să piardă în fața unui sclav, unui nimeni. El avea o armă, eu nu. La prima eschivă, i-am zâmbit. Atunci l-am provocat și el a mușcat momeala. Erau nervii cu care arunca loviturile, nu Arta. Ciudat că deși gâfâia la fiecare șarjă, nu părea să obosească. Rar am văzut un asemenea zel. Mă mulțumeam doar să evit loviturile, trebuia să aștept un moment decisiv, sigur în care puteam lovi, pentru că putea fi singurul. Momentul s-a ivit atunci când a riscat un atac prelungit. Am văzut stropii de sudoare de pe tâmplele și atunci am știut. Amuțiseră toți. Când am ridicat capul din pământ am văzut frica din ochii lor. Nimeni nu văzuseră o asemenea dovadă de forță, de energie. Adevărul e că îl supraestimasem pe Orim ca de obicei cum am făcut cu toți adversarii mei. Puteam să-l cruț de atâta efort în van și umilință și să-l lovesc de la început. Nici eu nu știam cât de multă energie pot înmagazina, căci nu fusesem pus în situația de a lupta pentru propria mea viață. Acolo unde abia l-am atins pe adversarul meu, era o pată neagră, iar trupul zăcea nemișcat, lipsit de viață, agățat de gard. Arcașii se agitau în neștire, iar ai mei urlau: Ald, Ald, Ald. Unul dintre arcași s-a apropiat, a îngenuncheat și mi-a oferit talmul, vestita lor armă. ,, Tu nu ai nevoie de a fi inițiat în tainele Artei, tu ești unul dintre cei Aleși. Ești sânge din sângele lui U. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   ăsta e panseul uichendului: prietene, 20 de lovituri de bici sunt mai mult decat necesare ca sa iti distruga trupul. 120 deja este sinucidere curata... :) Postat de catre Ion Gabriel Pusca la data de 2014-02-21 08:56:26 grijă mare, dle ionuţ manea, o să vă "sinucidă" acest nou george călinescu scos, cu forcepsul, de tărtăcuţă. păzea!   Postat de catre adrian mihai la data de 2014-02-23 09:38:35 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               Ionut, daca abia i-au mijit ochii, lasa-l şi tu sa creasca nitel, completeaza-l şi abia apoi il poti arunca spre public. E o parere... :) peia, fă şi tu un dus, hai, dispa'i... :)   Postat de catre Ion Gabriel Pusca la data de 2014-02-21 23:41:32               ian auziţi comentariu dă specialitate la jănialul recenzor, puşcă de la cucuieţi: "in scriere exista ceva care poarta numele de autenticitate. Aceasta autenticitate este data de credibilitatea lucrurilor mici." pffiuuuu! doamne, ce adîncimi de cujătare, ce ispresiuni hermenutice, ce mai de-a vorbe alese! deci, care va' zică, iezistă un al lumii ceva care e botezat "autenticitate". ei şi asta, madam autenticitatea asta, e dată şi luată dă lucrurili mici. mici, mici. cît orificiile de furnici. care ele e credibile, aţi înţeles? nu? de ce, soro, căz doară e spus adîîînc?! hăt, din puţul gîndirii... adică, stăi să ne lămurească recenzoru: tuuuu, scriitoruleeee, eşti un creator şi creatoruuu crEEEazăăăă - da, mă puşcă, agramatuuleeee, scriiiitoruuuleee, recenzentuleee - crEEEazăăăă un ditamai universu. da-l crEEEEază aşa fel, încît îl naşte viu. ca găina lu cristoiu, care crEEEEa, şi ea, puişori vii. bă, voi aţi priceput? "Daca universul acela traieste doar in capul tau si acolo are o semnificatie fiecare nume, piatra, bici", mai zice recenzentul, şi suntem fix sideraţi. deeeci, universu ăla, născut în capu lu puşcă, fincăci şi el e un ditai constructoru dă magherniţe literaturnice, se face bici! dintr-o materie primă arhicunoscută! băi, aşa forare hermenutică în cîmpul petrolier al textului nici că s-a mai văzut! cînd spun eu că puşcă-i mai deştept decît el însule, nu mă credeţi voi. şi mă cenzuraţi. ca acum. în loc să vi se facă ruşine de asemenea papagali care îşi dau măsura ridicolului absolut pe faţadă!...   Postat de catre ioan peia la data de 2014-02-21 17:23:24               :) 120 de lovituri de bici este o alegorie cum este și universul lui U. Dacă nu înțelegi 120 de lovituri de bici , atunci cum înțelegi ,,Le scoteam ochii, să nu mai vadă, le legam de urechi, pâlnii uriașe să audă noaptea stelele cum se rotesc,,. Este zbuciumul realității eroului principal, amănuntele urmează treptat, pe parcurs. Știu că textul are multe lacune, mai sunt multe de legat, abia i-au mijit ochii, trebuie să se obișnuiască. Mersi pentru feedback! O zi bună!   Postat de catre ionut manea la data de 2014-02-21 15:54:32               Ionut, in scriere exista ceva care poarta numele de autenticitate. Aceasta autenticitate este data de credibilitatea lucrurilor mici. Adica, tu, daca vrei sa construiesti un univers -pentru ca asta face un scriitor creeaza un univers- sa fie viu, trebuie sa 'imprumuti' din realitatea imediata AMANUNTE care sa ii sporeasca credibilitatea!! orice Loc trebuie sa aiba o istorie, niste obiceiuri, principii pentru delimitarea pozitivului de negativ si o directie de dezvoltare. Daca universul acela traieste doar in capul tau si acolo are o semnificatie fiecare nume, piatra, bici si ce mai folosesti tu, atunci varianta scrisa trebuie sa ne faca sa vedem ce este in mintea ta... Ori tu nu prea faci nici una, nici alta!! "Îmi dădeau o sută două zeci de lovituri de bici de fiecare dată când ridicam capul din pământ." prietene, 20 de lovituri de bici sunt mai mult decat necesare ca sa iti distruga trupul. 120 deja este sinucidere curata... :) Cred ca ai vazut de prea multe ori Stapanul inelelor ... :) Scrie mai bine despre Valea lui Alb si despre legendele de acolo, crede-ma, va fi mult mai bine... Ce este mai sus, mai ales daca face corp comun cu celalat text, este prea destramat, nu transmite nimic... se invarte pe loc, ca un caine care isi vaneaza coada!   Postat de catre Ion Gabriel Pusca la data de 2014-02-21 08:56:26	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23957 Comentarii: 120078 Useri: 1426
ADMINISTRARE