PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
un fragment de text Text postat de Corneliu Traian Atanasiu Într-o zi, când, conducându-mi maşina, demaram pe verde cu o întârziere de o secundă, şi în timp ce răbdătorii noştri concetăţeni claxonau puternic şi neîntrerupt în spatele meu, mi-am amintit dintr-o dată de o altă întâmplare, survenită în împrejurări asemănătoare. O motocicletă condusă de un om mic de statură şi uscăţiv, purtând ochelari şi pantaloni de golf, mă depăşise şi se oprise în faţa mea, pe roşu. Stopând, omuleţul blocase motorul şi se străduia în zadar să-l pună iar în mişcare. Pe verde, i-am cerut, cu obişnuita mea politeţe, să se dea la o parte cu motocicleta, ca să pot trece. Omuleţul se chinuia înainte, străduindu-se să pună motorul în mişcare. Conform regulilor amabilităţii pariziene mi-a răspuns, aşadar, să mă duc la dracu. Am insistat, tot politicos, dar cu o uşoară enervare în glas. Pe dată am putut afla că dacă nu mă potolesc n-o să-mi fie bine. În acest timp în spatele meu s-au auzit câteva claxoane. Cu şi mai multă hotărâre l-am rugat pe interlocutorul meu să fie civilizat şi să nu mai împiedice circulaţia. Arţăgosul personaj, scos fără îndoială din sărite de încăpăţânarea motorului său, mă informă că dacă mi s-a făcut poftă de o bătaie soră cu moartea mi-o va da cu dragă inimă. Atâta cinism m-a umplut de o sfântă mânie şi am coborât din maşină cu gândul să-i trag o chelfăneală acelui bădăran. Nu cred că sunt laş (dar câte nu credem când e vorba de noi înşine!), îmi depăşeam cu un cap adversarul, iar muşchii mă slujiseră întotdeauna. Sunt convins şi acum că până la urmă nu eu aş fi fost cel bătut. Dar nu apucasem bine să cobor, că din mulţimea ce începuse să se adune a şi ieşit un individ. Repezindu-se la mine, mi-a strigat că sunt o lepădătură şi că nu-mi va îngădui să lovesc un om care, aflându-se pe motocicletă, nu se poate apăra. M-am întors către acel viteaz, dar n-am apucat să-l văd. Chiar în acea clipă am auzit motocicleta pornind şi am primit o lovitură puternică peste ureche. Până s-apuc să mă dezmeticesc, motocicleta era departe. Buimac, m-am îndreptat maşinal spre bravul d'Artagnan, dar, în aceeaşi clipă, din şirul nesfârşit de vehicule s-a pornit un concert exasperat de claxoane. Eram din nou pe verde. Atunci încă zăpăcit, în loc să-l scutur puţin pe individul care strigase la mine, m-am întors cuminte la maşină şi am demarat, în timp ce imbecilul mă blagoslovea cu un "nenorocitule" de care mi-aduc aminte până azi. Întâmplare lipsită de importanţă, veţi spune. Desigur. Numai că mi-a trebuit multă vreme s-o uit. Aveam, totuşi, scuze. Mă lăsasem lovit fără să răspund dar nu puteam fi acuzat de laşitate. Surprins, încolţit din două părţi, îmi pierdusem capul, iar claxoanele mă zăpăciseră şi mai mult. Totuşi, mă simţeam nefericit de parcă onoarea mi-ar fi fost terfelită pe vecie. Mă vedeam în închipuire urcând în maşină, fără nici cea mai mică reacţie, sub privirile ironice ale unei mulţimi cu atât mai bucuroase cu cât în acea zi purtam, îmi amintesc prea bine, un costum albastru foarte elegant, în urechi îmi suna din nou acel "nenorocitule" care totuşi, mi se părea întemeiat. Dădusem înapoi în public. De vină fuseseră împrejurările, e drept, dar împrejurări există totdeauna. Cu întârziere, îmi apărea limpede ce-ar fi trebuit să fac. Mă vedeam doborându-l la pământ cu un pumn zdravăn pe d'Artagnan, urcându-mă în maşină, urmărindu-l pe nespălatul care mă lovise, ajungându-l din urmă, imobilizându-i motocicleta la marginea trotuarului, luându-l deoparte şi dându-i chelfăneală pe care o merita din plin. Acest film, cu câteva variante, s-a desfăşurat de sute de ori în închipuirea mea. Dar era prea târziu şi timp de câteva zile am clocit în mine o ciudă plină de venin. (Textul de mai sus nu-mi aparține. Nu știu dacă l-a scris un dizident fabricat sau un securist de treabă. Sînt convins că se va găsi un analist competent care-l va bunghi pe autor și-l va face, după obiceiul locului, de ocară. E evident că nimeni nu scrie pe lumea asta decît ca să se dea în stambă și să de apă la moară detractorilor. Nu-l iertați. 5...4...3...2...1...pe el!) Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Mai adaug un mic fragment care se integrează singur ca moment între celelalte: În acea noapte de noiembrie, cu doi sau trei ani înainte de seara în care mi s-a părut că aud un râs în spatele meu, traversam podul Royal, îndreptându-mă către malul stâng al Senei, unde îmi aveam locuinţa. Era unu după miezul nopţii şi cădea o ploaie măruntă, un fel de burniţă, iar rarii trecători se grăbeau către casele lor. Tocmai mă despărţisem de o prietenă, care, fără doar şi poate, dormea acum de mult. Eram fericit că merg pe jos, cu trupul puţin amorţit, dar calm, hrănit cu un sânge blând ca ploaia care cădea. Pe pod, am trecut pe lângă o siluetă întoarsă cu spatele, care, aplecată peste parapet, părea că priveşte fluviul. Uitându-mă mai bine am văzut o femeie tânără şi subţire, îmbrăcată în negru. Între părul întunecat şi gulerul mantoului i se zărea doar ceafa, proaspătă şi umedă, la care n-am rămas nesimţitor. Dar, după o clipă de şovăială, mi-am văzut de drum. Ajuns la capătul podului, am apucat-o pe chei, în direcţia cartierului Saint-Michel, unde locuiam. Străbătusem cam cincizeci de metri, când am auzit zgomotul — care, în ciuda distanţei, mi s-a părut asurzitor în liniştea nopţii — unui trup ce se prăbuşeşte în apă. M-am oprit brusc, dar nu m-am întors. În clipa următoare, am auzit un strigăt, repetat de mai multe ori, ce cobora în josul fluviului şi care dintr-o dată s-a stins. Tăcerea care a urmat în noaptea încremenită brusc mi s-a părut nesfârşită. Am vrut să alerg, dar am rămas ţintuit locului. Cred că tremuram din tot trupul, de frig şi de spaimă. Îmi spuneam că trebuie să acţionez repede şi totodată simţeam cum mă năpădeşte un fel de slăbiciune de neînvins. Am uitat ce gând mi-a venit atunci. "Prea târziu, prea departe..." sau ceva în felul ăsta. Continuam să ascult, nemişcat. Apoi, cu paşi grăbiţi, m-am îndepărtat prin ploaie. N-am prevenit pe nimeni de cele întâmplate. Dar iată c-am ajuns, asta-i casa mea, locul unde mă adăpostesc! Mâine? Da, cum vreţi. Vă voi duce cu plăcere pe insula Marken, o să vedeţi şi Zuider Zee. Ne întâlnim mâine la "Mexico-City". Cum? Femeia aceea? Nu ştiu, cu adevărat nu ştiu nimic. N-am citit ziarele. Nici a doua zi şi nici în zilele următoare.   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-11-26 21:22:36               Între cele două fragmente, iată un altul: Călcam pe frunzele galbene şi prăfuite care aminteau încă de vară. Cerul se acoperea treptat cu stele, pe care le zăream doar la răstimpuri, atât cât mă aflam între două felinare. Mă bucuram de tăcerea aceasta, de blândeţea serii, de oraşul pustiu. Eram mulţumit. Avusesem o zi bună: un orb, reducerea de pedeapsă pe care o nădăjduiam, calda strângere de mână a clientului meu, câteva fapte mărinimoase şi, în cursul după-amiezii, o strălucită improvizaţie în faţa câtorva prieteni despre asprimea clasei noastre conducătoare şi despre ipocrizia elitelor. M-am dus pe Podul Artelor, pustiu la acea oră, spre a privi fluviul care abia se mai zărea în întunericul ce se lăsase de-a binelea. Cu faţa către Vert-Galant, dominam întreaga insulă. Simţeam cum mă năpădeşte un uriaş sentiment de putere şi, cum să vă spun, de împlinire, care-mi umplea inima de o nemărginită bucurie. M-am îndreptat de spate şi tocmai mă pregăteam să-mi aprind o ţigară, ţigara pe care o fumezi când eşti mulţumit, dar, chiar în clipa aceea, în spatele meu cineva a izbucnit în râs. Uimit, m-am uitat repede într-acolo: dar nu era nimeni. M-am dus până la parapet: nu se vedea nici o şalupă, nici o barcă. M-am întors iar cu faţa către insulă şi din nou am auzit în spatele meu acel râs, puţin mai îndepărtat, ca şi cum ar fi coborât în josul fluviului. Stăteam acolo, nemişcat. Râsul descreştea, dar îl auzeam încă limpede în spatele meu, venit de nicăieri sau poate din apă. În acelaşi timp, îmi simţeam bătăile grăbite ale inimii. Vă rog să mă înţelegeţi bine, râsul acela nu avea nimic misterios în el, era un râs sănătos şi firesc, aproape prietenos, care nu făcea decât să pună lucrurile la locul lor. Curând, de altminteri, n-am mai auzit nimic. Am luat-o din nou pe chei, am apucat-o pe strada Dauphine, mi-am cumpărat ţigări, deşi n-aveam nevoie. Eram buimăcit, respiram cu greutate. Seara i-am telefonat unui prieten, care lipsea însă de-acasă. Şovăiam dacă să mai ies sau nu, când deodată am auzit râsul chiar sub fereastra mea. Am deschis-o. În stradă, câţiva tineri se despărţeau, veseli. Am închis fereastra ridicând din umeri: mă voi apuca să studiez dosarul care mă aşteaptă. M-am dus la baie să-mi iau un pahar cu apă. Chipul meu surâdea în oglindă, dar zâmbetul lui mi s-a părut echivoc...   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-11-24 22:20:14               Nu-i bai. Merită citite și texte de pe net. Și ale autorilor care nu mai sînt. Unii, moraliști cu adevărat. Atunci pot lansa ideea: ce-ați zice de un judecător penitent?   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-11-19 20:08:50               l-am găsit eu, domnule Atanasiu (pe text, adică); dar l-am găsit pe net, aşa că nu se pune. nu-l citisem. iar cu autorul n-am avut niciodată nimic de împărţit.   Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2013-11-19 19:51:14               Nimeni nu îndrăznește? Mai dau un mic fragment anterior în text celui de mai sus: În chipul cel mai firesc, ştiam să fiu familiar când trebuia, tăcut dacă era nevoie, dezinvolt sau grav, după împrejurări. De aceea mă bucuram de o mare popularitate şi succesele mele în cercurile pe care le frecventam erau cum nu se poate mai numeroase. Aveam o înfăţişare plăcută, mă arătam un dansator neobosit, dând totodată dovezi discrete de erudiţie, izbuteam să iubesc, în acelaşi timp, lucru deloc uşor, dreptatea şi femeile, practicam sporturile şi artele frumoase: dar mă opresc aici, ca să nu bănuiţi că vreau să mă laud. Închipuiţi-vă, în scurte cuvinte, un bărbat în puterea vârstei, cu o sănătate de fier, înzestrat cu toate darurile, îndemânatic în exerciţiile fizice ca şi în cele ale inteligenţei, nici sărac, nici bogat, dormind bine şi pe deplin mulţumit de sine însuşi, sentiment care de altminteri nu se vădea decât în purtarea lui sociabilă şi fericită, şi cred că veţi fi de acord că am dreptate să vorbesc, cu toată modestia, de o viaţă izbutită. Da, puţine făpturi au fost mai aproape de natură decât mine. Acordul meu cu viaţa era total, aderam la ea cu toată fiinţa mea, fără a refuza nimic din ironiile, din măreţia şi din servituţile ei. Mai cu seamă carnea, materia, fizicul, într-un cuvânt, care-i descumpăneşte sau îi descurajează pe cei mai mulţi, în dragoste sau în singurătate, îmi aducea, fără să mă robească, bucurii statornice. Eram făcut pentru a avea un trup. De aici, acea armonie ce-mi era proprie, acea stăpânire de sine calmă pe care oamenii o simţeau si despre care-mi spuneau uneori că-i ajută să trăiască; tovărăşia mea era căutată. Adesea, de pildă, mulţi credeau că mă mai întâlniseră cândva. Viaţa îmi venea întru întâmpinare, cu fiinţele şi cu darurile ei; îi acceptam ofrandele cu mândrie şi bunăvoinţă, într-adevăr, fiind atât de om, din plin şi cu simplitate, mă socoteam oarecum supraom. (O să vedeți că e vorba, într-un anume fel, de o superbie a suficienței.)   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2013-11-19 19:43:19	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23957 Comentarii: 120086 Useri: 1426
ADMINISTRARE