PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Din ciclul: “mecanisme vinovate” Text postat de Andrei Ghejan Atac, fără să vreau, dintr-un inexplicabil impuls, un subiect inepuizabil în opinia mea. Mai mult ca sigur voi atrage polemici diverse, poate şi critici binemeritate. Asta e şi ideea: să încercăm să disecăm împreună aşa numita „cheie a succesului”. Fiecare, cred, îşi doreşte în sinea lui să deţină o astfel de cheie. Aş vrea să fiu bine înţeles de la bun început: nu pretind că deţin aşa ceva - un motiv în plus să scormonesc şi să-mi pun întrebări de tipul: „există oare nişte mecanisme de care ar trebui să ştim? – ceva anume, ca o reţetă de exemplu, sau nişte paşi de urmat? Nişte secrete?” Trimiteri diverse la analişti precum Chalmers, E. Levinas, E. Husserl, Frege, Heidegger, J. Derrida, Jerry Fodor, J.L. Marion, J.P. Sartre, K. Jaspers, Kursweil, M. Heidegger, M. Scheler, Russel, Susane Blackmore, Wittgenstein şi mulţi alţii pe care spre ruşinea mea declarată nu i-am citit decât poate spicuitiv nu mi-au elucidat misterul, dar m-au condus involuntar către o zonă din care am desprins un numitor comun: cheia nu ţi-o dă nimeni. Pur şi simplu ţi-o faci de unul singur. Să aplici (speculativ) un model de cheie de la altcineva este aproape un non-sens. Motivul? Sunt prea multe feluri de “broaşte”, iar probabilitatea ca vreuna să se potrivească la încuietoarea ta este minimă. Şperaclu nu există, iar ca să-l citez pe Manolescu Gorun: "Senzaţia mea de Eu(Self) provine din imaginea pe care noi ne-o construim pentru a ne controla comportamentul, adică de la un vocabular personal. Atunci intervine limbajul. Limbajul se întoarce asupra lui însuşi şi îi conferă acestuia atribute şi putere..." Pentru asta, în opinia mea, mai întâi de toate trebuie să-ţi construieşti identitatea. Munca asta de construcţie a identităţii e cea mai “păcătoasă”, riscând totodată să te afunzi, în loc să te desprinzi. De ce? Pentru că dacă n-ai o bază solidă, identitatea fiind un rezultat al comunicării, te trezeşti trădat de propria ignoranţă. Un fel de agitare fără rost în nisipuri mişcătoare. Personalizarea e clar şi o consecinţă a limbajului, nu numai a atitudinii generale. De fapt, există o relaţie de incluziune între cele două. Capcana pe care o văd eu cel mai des întâlnită este ignorarea cu bună ştiinţă a punctelor de spijin, respectiv inaplicabilitatea “deşteptul învaţă din experienţa altuia”. E diferită de ideea generală de cultură tocmai prin raportul pragmatism/idealism, dar totodată şi o componentă a numitorului. Principial, un raport cât mai apropiat de „1” ţi-ar conferi şanse cât mai apropiate de succes. Numai că lucrurile nu stau chiar aşa din mai multe motive şi-aici apar problemele. Una din ele e furnizată chiar de ego. Subiectul îşi împinge atât de departe azimutul (supraestimarea) încât ţinta rămâne neatinsă exact din cauza faptului că „gloanţele” nu au avut forţa necesară să învingă frecările inerente neideaticului. Şi asta e de fapt lumea în care trăim, nu cea pe care ne-am construit-o noi imaginativ cu gândul şi ochii pe „caşcavalul iluzoriu”. O potenţială soluţie ar fi să laşi ştacheta mai jos, numai că tot selful îţi dă coate şi zice: „pai ce, ăsta mai e succes?” Eu unul zic că „marea şmecherie” e să vezi succesul acolo unde ţi se termină propria rutină, privind asta ca pe o evoluţie proprie. Nici măcar nu contează (în faza asta) cum te privesc ceilalţi, pentru că fiecare are o viziune proprie asupra ideii de succes, deci comparaţiile sunt inapropriate. În final, dacă tu eşti mulţumit cu ce ai realizat, cu ce perspective simţi că poţi avea, scuturându-te de vechi şi privind cu optimism înainte, cred că te poţi lăuda că deţii o astfel de cheie. Important cu adevărat e să crezi în ea şi să te motiveze să nu te dai bătut oricât de greu ar fi. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Interferăm pe nebăgate de (în) seamă cu o „aură” a ideii de succes. Prin „aură” înţeleg recunoaşterea succesului unui anumit individ de către alţii. Ei bine, eu aş departaja într-un asemenea caz ideea de succes, cu conceptul de „valoare”. Referitor la valoarea artistică a unui produs, aş menţiona că eu nu cred în „criticul de artă”. Criticul de artă este o simplă opinie, o intuiţie asupra unei viziuni a artistului: o interpretare. Argumentată, sau nu, avizată, sau nu, funcţie de gradul de documentare, precizia documentării şi mai ales simţului estetic al acestuia, consolidat pe temeinice studii beletristice, sau chiar informaţii directe, rămâne în final o poziţie, o estimare proprie, preponderent încărcată de subiectivism şi atât. Produsul artistic, dacă este artistic prin reducerea la esenţă şi în sine, este şi va fi veşnic interpretabil şi transmite o stare. Nu există clişee, nu există emoţii standard: gradientul de temperatură, unghiul figurativ de privire, percepţia, etc., sunt tot atâtea generatoare interne de imagine, intuitiv, sau (de ce nu?) concluzii absolut personale. Nu trebuie neapărat să le mai împărtăşească, sau agreeze cineva. Lungimea de undă a transmiterii poate să difere sensibil de la un individ, la altul, funcţie de multe criterii, incluzându-le chiar şi pe cele de interferenţă cu starea de moment, capacitivul, rafinamentul, sau imaginaţia fiecăruia. Poate una din trăsăturile de mare complexitate şi fineţe a unei stări transmise prin intermediul produsului artistic este însăşi capacitatea subiectului de a evalua „n” diferit aceeaşi lucrare a unui artist, indiferent cât de direct se vrea a fi mesajul iniţial. Tocmai asta e frumuseţea: emoţii multiple şi tocmai din această cauză, absolut oricine poate fi un critic de artă… în felul lui, chiar dacă percepţia personală poate părea pentru altul (alţii) aberantă, sau naivă. Lipsit de influenţe, sau nu, educat sau absolut ne-avizat, trezirea în fond a unui sentiment compatibil cu starea de bine, deci emoţia în sine, tensiunea estetică, îi conferă acestuia dreptul la opinie, chiar dacă în p.p.m. – insignifiantă (altfel decât ca sens). Curentul de opinie cel puţin favorabilă, fluxul „matriceal” pozitiv, surclasându-l net pe cel negativ, fac o lucrare să fie cotată valoroasă, atâta timp cât numitorul comun este obiectivitatea. Alinierea la obiectivitate se face de la sine şi în timp, excluzându-se minimele şi maximele sinusoidei de păreri. Altfel spus, valoarea se impune de la sine. Cândva spuneam , ca fapt divers: „Există un moment când se culeg şi roadele. Coapte, sau nu, pot fi dulci, acre, sau amare, după cum ”le-a fost scris”. Ideea de competitivitate în artă generează puncte de evaluare, dar din nefericire obiectivitatea lor deşi înmugurită din start capătă rădăcini solide abia în timp. Este clar unul din argumentele hotărâtoare ale multitudinii de abandonuri premature. Să nu uităm însă ce-am învăţat de la „băieţii mai mari” şi anume: valoarea, în primă fază, e doar o măsură a talentului. Ce bine ar fi dacă ar fi numai asta. Lucrurile par să se complice ulterior. Raportat pe „parcele”, terenul este atât de bătătorit, încât originalitatea (asimilată drept mama fertilităţii artistice) devine brusc inundaţie, iar „apa”, cât ar fi ea de „apă”, este tot o otravă în cantităţi prea mari, putând fi chiar letală. Unii încearcă să nu se ude prea tare, sărind. De unde? Din apă? Degeaba sări. Alţii încearcă să dribleze apa. Cum? Plutind (eşti deja poet). Alţii pur şi simplu fac abstracţie de ea, plantând lăstarul în ariditate: se usucă a doua zi, iar „new-age-rii” îşi dau toată silinţa să planteze acolo unde concurenţa nici nu s-a gândit: în locuri toxice. E posibil să crească niscaiva bălării, numai că pe criza asta cumpărătorii (circumspecţi) le văd tot mai rar buruieni, piaţa fiind deja saturată de otrăvuri. Se naşte o legitimă întrebare: ce-ar fi de făcut? Primul cuvânt care le-a venit în minte multora, după ce au trecut ponderat de la stadiul de lăstar la pomişor a fost „Bonsai” (parc-aşa-i zice). Au luat frumuşel o foarfecă de tuns şi-au schingiuit şi mutilat săracul pomişor până l-a luat naiba intoxicând piaţa de „free-pomişori”. Vorba lui Toma Caragiu (Dumnezeu să-l ierte): „îl vindeau atât ca pom de iarnă, cât şi ca gladiolă, încât nu semăna nici cu una, nici cu alta”. Şi cam scump (se pare) că s-a săturat lumea şi de asta. Banzai! După mintea mea (cam scurtă, recunosc), abia de-aici (excluzând geniile) se nasc artiştii: adică fomiştii care (răbdători) încă au mai avut puterea să reziste, fără hrană iluzorie, doar cu ţârâita aia de „apă” care le-a făcut totuşi lăstarul să devină copăcel, cu o siluetă (chiar şi cu o umbră) care să impună. Deşi de roade încă nu poate fi vorba, se pot mândri că (teoretic măcar) se pot căţăra pe ceva. Oricum, de-acolo, lumea deja se vede altfel, fiind privilegiaţi în primul rând că pot să se usuce. Trierea adevărată devine dură. Artiştii grei se gândesc deja la un nou set de sacrificii tăind copacul, pe care-l folosesc să-şi facă casă, reluând totul de la început, reinventându-se în beciul casei şi abia după câteva cicluri casa prinde contur. Unii răzbat, alţii nu, iar câţiva construiesc zgârie nori. Cei ce reuşesc se pot lăuda că au lăsat ceva în urma lor. Restul... rămâne apă de ploaie, sau şi mai trist: o mocirlă...” O să încerc să fiu mai explicit asupra divagaţiei: tot am senzaţia în cazul de faţă că se trage un pic de un „colţ al cearceafului” ca să fie bine netezit, în sensul că se particularizează succesul la ce bănuim noi că ştim să facem: adică să scriem (sau să gândim pur obiectiv)... chestie de care, sincer, personal mă îndoiesc. Poate altcineva, de ex, raportează succesul strict la o situaţie materială: a furat din timp şi cu talent, („a pus-o” cum s-ar zice), sau chiar s-a priceput să facă bani printr-un evoluat simţ al afacerilor şi foarte mulţi (clădiţi pe acelaşi calapod) îi vor recunoaşte succesul, pentru că sistemul lor valoric este permisiv numai unei astfel de ierarhizări şi recunoaşteri. Probabil pentru un astfel de individ (sau grupare) un artist mare care şi-a luat adio de la viaţă sărac material nu înseamnă nimic, doar un consumator de oxigen mai puţin, iar pierderea valorică, pentru că nu i-a afectat bugetul, e insignifiantă, de unde am putea trage concluzia că putem vorbi de două componente majore a succesului: una materială şi una spirituală. Ordinea şi-o stabileşte fiecare după propriul sistem valoric. Greşesc până aici? Poate că am putea contura cât de cât ideea de succes privită la modul general ca un balans rezonabil între cele două componente, deşi, sunt convins, foarte mulţi s-ar mulţumi fie cu oricare din ele…   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2013-10-23 15:30:28               Evident, poti sa ai impresia ca esti un tip de succes, conditia este ca Doamne-Doamne sa-ti fi scurtat modestia pana la dimensiuni atat de mici incat sa te crezi l'ombellico del mondo, vorba strungarului. Belelele apar ezac in momentu' cand se prinde toata lumea ca nu prea e asa si incepi sa te oftici. Mai ales daca sunt asa de neinspirati incat sa ti-o spuna.   Postat de catre sters sters la data de 2013-10-23 09:33:22               Domnule Cristescu (alias Elena Stefan, imi vine grau sa ma adresez unei clone) sincer vorbind, intotdeauna mi s-a parut ca pentru dumneavoastra politetea nu este decat distantza pe care v-o luati fata de ceilalti, ca sa-i puteti dispretui mai usor. Am incercat, asa de proba, sa va "inerfez" dar se pare ca nu am reusit. Asa cum spuneam, desi sinceritatea este pentru multi forma cea mai grava a indecentei, unii oameni merita sa fii sinceri cu ei, macar de dragul de a ajuta biata scoafa sa coboare din copac. Nu-i aceasta o atitudine "eco", chiar daca nu aduce imediat succes si recunoastere din partea publicului? Evident, nu-i neaparata nevoie sa-mi raspundeti, cum indeobste nu-i neaparata nevoie sa fii prost crescut ca sa poti intra in vorba. Imi aduc aminte, in acest context, de o formula idioata de "agatat" fete, din indeparata mea tinerete: - domnisoara, nu va suparati, unde este strada Cutare, c-as vrea sa va ...f". Culmea, uneori, chiar daca rar, functiona!   Postat de catre sters sters la data de 2013-10-23 08:50:31               Nu exista "mecanisme" ale succesului, asta e clar. Sau, daca vreti, domnule Ghejan, nu le-am gasit noi, asa cum blonda n-a gasit decat o banana flescaita. De aceea indemnam la rabdare. Succesul timpuriu e suspect de interes. Posteritatea, cu ale ei metode infailibile alege graul de neghina. Evident, pentru autor e un piculetz cam tarziu, dar mie nici nu mi-ar placea sa fiu un fel de glorie vie, asa ca luminatorii natiei, se stiu ei care. Mai bine un anonimat cinstit, decat o gloriola fumeganda, repede demascata ca impostura, imediat dupa ce dai coltul, daca se intelege tot ce zic. Daca nu, nu-i bai, lasa, ca va mai scriu io...   Postat de catre sters sters la data de 2013-10-23 08:41:58               Succesul reprezintă fie, recunoaştere unei valori inovative şi impunerea ei într-un mediu socio-cultural dat şi, dezirabil, din ce în ce mai extins, fie, un compromis cu lumea răspunzând aşteptărilor ei culturale. "1. SECRETELE SUCCESULUI* - cum sa va faceti prieteni si sa deveniti influenti DALE CARNEGIE Partea 1 Cum sa va comportati in lume 1. (Daca vreti sa scoateti mierea, nu rasturnati stupul) Nu criticati, nu condamnati si nu va plangeti Critica este zadarnica pentru ca il plaseaza pe individ in defensiva si de obicei il face sa lupte pentru a se justifica. Critica este periculoasa pentru ca raneste orgoliul personal, lezeaza sentimentul de importanta si starneste ranchiuna. Orice prost e in stare sa critice, sa incrimineze si sa se planga – si majoritatea chiar o fac.** Dar este nevoie de tarie de caracter si autocontrol pntru a putea intelege si ierta. „Un om isi demonstreaza maretia in felul de a-i trata pe oamenii mici.”Carlyle In loc sa ii condamnam pe ceilalti, haideti sa-i intelegem. Sa gasim motivele pentru care ei fac ceea fac. Este mult mai profitabil si mai innobilat decat critica: ne atragem astfel simpatie, toleranta si bunatate:”A sti totul inseamna a ierta totul.” Dr Johnson:„Nici macar Dumnezeu nu are de gand sa judece oamenii pana nu si-au dat ultima suflare.” De ce am cere mai mult decat Dumnezeu? 2. (Marele secret al comportamentului uman) Fiti drepti si sinceri in aprecieri W. James: „Cel mai profund principiu al naturii umane este setea de a fi apreciat.” Hranim trupurile copiilor, prietenilor si angajatilor nostri, dar cat de des le hranim respectul de sine? Le dam friptura si cartofi ca sa ii energizam,dar uitam sa le oferim cuvinte de apreciere care ar rasuna in mintile lor ani dezile, ca muzica galactica a luceferilor de dimineata." Continuarea *http://www.slideshare.net/sfrita/secretele-succesuluidalecarnegie ** Europeea nu duce lipsă de exemple în acest sens. Le puteţi întâlni fără efort!   Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-10-23 04:48:33               Ne miram cum de scenariile la filmele americane sunt atat de bune. Cu mici exceptii, se lucreaza in echipe de 10-20 de scenaristi, chiar daca in final semneaza doar unul , sau doi (brand). Asta nu inseamna ca "inside" industria nu-si cunoaste "each & everyone of them". O sa mai curga garla multa pana o sa-nvete si ai nostri cam cum sta treaba. La ora actuala daca te uiti la un sitcom romanesc iti vine sa vomiti, nu sa razi... sunt absolut penibili.   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2013-10-23 03:10:44 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               Ptr dl Adrian Mihai. Cam asta zic si eu in finalul eseului: fiecare-si particularizeaza notiunea de succes dupa propria viziune si criterii, iar targhetul si-l stabileste singur. Daca gaseste resursele necesare sa-l si atinga, "ovcorz"   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2013-10-22 23:33:28               Daca tot a venit vorba de Thomas Edison: am participat la o masa rotunda unde era invitat si dl Alexandru Mironov care ne-a explicat fenomenul Thomas Edison. Inventatorul a adunat in jurul sau un numar foarte mare de oameni care doreau sa 'surubareasca' lucru ce a creat o 'masa critica de creiere' care aveau acelasi scop: de a inventa ceva, de a imbunatati ceva. Isi doreau sa creeze, lucru care a dus la aparitia celor cateva mii de inventii pe care Edison cu nonsalanta le-a trecut pe numele sau.   Postat de catre Ion Gabriel Pusca la data de 2013-10-22 19:31:44               dle a ghe, dar succesul cine-l defineşte? ceea ce pentru mine poate însemna succes, pentru dvs poate reprezenta doar ceva cu moţ în potecă... şi viţăvercea, ovcorz...   Postat de catre adrian mihai la data de 2013-10-22 19:02:06               Vă dau dreptate dl Gabriel Pusca. Mai mult decât atât, am susţinut mereu la rândul meu că există o categorie de oameni care încearcă să facă ceva, orice şi cât mai bine (chiar dacă nu le iese din prima, se zbat - sunt consecvenţi), fiind perfecţionişti de condiţie, spre deosebire de perfecţioniştii de auto-titulatură care de fapt nu fac mai nimic, decât îi critică pe cei care încearcă să-şi depaşească condiţia, sau eşecurile. Au însă rolul lor şi ăştia, nu insistăm. Iar îmi vin în minte câteva replici celebre. Prima îi aparţine lui Thomas Edison care a deţinut cele mai multe brevete de invenţie. La una din ele (becul) a avut aproximativ 10000 de eşecuri. Întrebat fiind de mass-media dacă nu e frustrant să-şi contorizeze atâtea eşecuri, a răspuns cu maximă promptitudine şi optimism: “Tocmai am descoperit 10000 de feluri în care nu se poate face asta.”   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2013-10-22 18:14:25               Dl Kosta, evident aţi punctat la obiect. Totuşi, credeţi că găsiţi pe undeva numărul blondei ăleia să-i arătăm cheia succesului?:)   Postat de catre Andrei Ghejan la data de 2013-10-22 18:13:50               Dle Ghejan, din punctul meu de vedere, greseala consta tocmai in aceasta raportare la 'succes'. Omul grabit sa ajunga la 'succes' uita ca exista o randuiala a lucrurilor, un mers al lumii si o necesitate de a face lucrurile temeinic. Atunci cand tinta celui care vrea sa faca ceva -orice!- este realizarea respectivului lucru bine, cat mai bine, succesul vine. Si de cele mai multe ori 'succesul' vine din partea celalta si nu din directia din care il asteapta sau il prevede majoritatea vanatorilor.   Postat de catre Ion Gabriel Pusca la data de 2013-10-22 16:02:54               Si-n viata, ca si in literatura si in general in arta, exista tot atatea realitati cati indivizi umani. Exceptie fac doar nebunii, dar si ei au lumi, fiecare cate o lume a lui, nu detaliez. Culmea rasului este ca realitatile ajung tare greu sa se intrepatrunda, iar sucesul in arta pare sa faci in asa fel incat "lumea ta" sa se intrepatrunda sau macar sa se atinga de "lumea lor". Discutam, evident despre lume ca perceptie, caci, asa cum ziceau si bunii filosofi, ceea ce numim realitate e un summum de perceptii. As mai nota doar zicerea taranului ardelean, care exclama cu naduf: " lumea-i din bucatzele, si-ale dracului, niciuna nu sa potriveste!". S-o luam incet si sa avem rabdare, vorba blondei care incerca sa-si faca o bucurie cu o banana prea coapta!   Postat de catre sters sters la data de 2013-10-22 12:38:22	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23957 Comentarii: 120078 Useri: 1426
ADMINISTRARE