PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
stramba alcatuire 3 Text postat de nicolae tudor Sistemele politice: Politica nu este o afacere strict personală, ea implică o lume întreagă, peturbă legături, stabileşte altele. Mereu vor exista două tendinţe sociale opuse: tendinţa raţionalistă (mai apropiată de idealism, dacă satisface nevoile spiritului, care pune accentul pe o abordare contemplativă şi principială a adevărului) şi tendinţa materialistă (mai apropiată de necesităţile trăirii prin satisfacerea nevoilor/ intereselor corpului, necesităţi care pun preţ pe realizarea prin orice mijloace a adevărului) - adevărul fiind un corespondent al unei realităţi a cărei raţiune abilitează oamenii să se descurce, individual, cu rezultatele ştiinţelor de tot felul. Astfel societatea devine măcinată de conflicte şi se află într-o perpetuă transformare şi mişcare, iar consensul nu este stabil. Toate sistemele sociale funcţionale au luat naştere în timp îndelungat, prin sedimentarea unor filosofii sociale şi economice, dar s-au auto-pervertit (deşi păreau, teoretic, ideale), datorită naturii umane care are, încă are! un interes personal şi abia, apoi, de grup. „Caracterul societăţii, spunea Karl Marx, este determinat de modul în care fiinţa umană răspunde la nevoile materiale. Conflictele dintre oameni au pornit de la interesele manifestate în diviziunea muncii şi existenţa proprietăţii private, iar asta a dus la împărţirea societăţii în clase sociale şi la lupta de clasă. Societatea îşi poate păstra integritatea şi funcţionalitatea doar dacă toate contradicţiile sunt învelite într-un summum de idei care încearcă să portretizeze societatea în manieră pozitivă şi nu conflictuală”. Iar aceasta o face clasa conducătoare, care camuflează relaţiile de producţie şi contradicţiile sociale, iar ideile, care constituie reprezentări distorsionate ale unui lucru real, tocmai fiindcă realitatea este distorsionată (Engels a crezut că ideologia este “falsă conştiinţă”), au ajuns să fie acceptate în real doar când acestea servesc intereselor, nicidecum principiilor, şi acelea declarative. Conceptele de “stânga” şi „dreapta” sunt născute dintr-o decizie majoră a Adunării Constituante a Franţei, în anul 1789, menită să simplifice măsurarea voturilor. Astfel, cei care doreau conservarea puterii regale şi a prerogativelor regale s-au aşezat în dreapta Preşedintelui Adunării, iar doritorii de reforme s-au aşezat în stânga. Stânga a fost, astfel, asociată cu ideea de transformare a societăţii prin modernizare şi progres. Ea reprezenta contestarea instituţiilor existente şi transformarea societăţii astfel încât instituţiile să reflecte noile schimbări şi evoluţii. Principala teză era că omul este o fiinţă perfectibilă. În timp, stânga politică a fost ocupată de familia largă socialistă devenind sinonimă cu reforma, dreptatea socială, egalitatea, libertatea. Ce s-a întâmplat între timp de avem astăzi o înversare? Dreapta zice ca ea are drept scop libertatea totală a individului, că, doar îmbogăţindu-se un om, săracul va trăi mai bine pe lângă acesta, şi acuză stânga că urmăreşte dependenţa lui totală! Octavian Racu afirmă că avem o falsă construcţie, „atât comunismul (de fapt, economia planificată), cât şi capitalismul reprezintă modele ale economiei industriale, stânga şi dreapta au pus botul la elemente esențiale ale ideologiei conservatoare, din care s-au alimentat în paralel și liberalii și fasciștii. ” Şi în comunism, şi în capitalism există acelaşi dezinteres pentru om, dar un mare interes pentru îmbogăţirea unui număr restrâns de indivizi. Ambele sisteme au raţionamentul perves că nu are absolut nici o vină în comunitatea din care fac parte. Atâta timp cât respectul pentru aproapele nu stă la baza relaţiilor sociale, nici un sistem politic nu va fi diferit de ce cunoaştem până acum. Partidele româneşti actuale nu sunt nici de stânga, nici de dreapta. Nu reprezintă, de fapt, pe nimeni, sunt expirate, pentru că nu au fost create să ne reprezinte pe noi, ci pe ei. Ele sunt doar de-a stânga şi de-a dreapta bugetului de stat, pentru că din el se hrănesc şi pentru că au aceiaşi părinţi. „Actualmente, cu greu mai poţi deosebi un partid politic de altul; înşişi oamenii politici nu-şi pot recunoaşte partidul care li se potriveşte. Măcar de s-ar concura pentru a deveni mai bune. Dimpotrivă, produc dovezi că se concurează în ticăloşie şi nu pot fi recuperate întru morală întrucât rădăcinile lor sunt profund afundate în ceea ce este mai rău în societate.” (Marian Tudorel Lazar). Oamenii au avut şi vor avea întotdeauna interese mai presus de principii. Din acest motiv democraţia este foarte slabă, chiar a eşuat fiindcă nu a format cetăţeni, ci supuşi şi clienţi. Simţul civic a amorţit cu totul. Ideologiile partidelor sunt aceleaşi: votaţi-ne pe noi, că noi suntem cei cinstiţi, cei mai capabili, îl avem pe domnul cutare care a studiat nu ştiu unde… “Noi am pierdut de două ori - strigă generaţia de sacrificiu -, şi–n comunism, şi-n capitalism. Suntem la fel de săraci, dar am devenit liberi! Ce putem face astăzi cu libertatea?” Totuşi nu putem da vina la nesfârşit pe politicieni, ei sunt doar oglinda noastră pervertită. Se spune că natura umană este lacomă şi agresivă şi nu i se potriveşte un sistem comunist pentru că este generatoare de conflicte. Ea va dori să aibă ce are celălalt, chiar dacă nu merită acel lucru şi nici nu-i foloseşte, îl va jindui până ura îi va înroşi ochii şi atunci va găsi sau va inventa un motiv să prăduiască. Acela care are este întotdeauna bănuit că a obţinut necinstit ce are, chiar dacă este posibil şi cinstit să se aibă. Americanii nu sunt întrebaţi cum au făcut primul milion de dolari fiindcă aproape e lege că s-a procurat ilegal. Românii, însă, justifică cu acte multele milioane obţinute şi cu mâna pe biblie jură că au muncit, că au muncit cinstit, şi-au tocit coatele prin biblioteci, părinţii lor şi mătuşa Tamara nu au mâncat tot şi au strâns cureaua ca ei să aibă! Se presupune că omul care are este supraom fiindcă foloseşte la maxim puterea creierului; şi te poţi convinge că este deasupra poporului privindu-l cum se îmbracă, după cum se exprimă, cum ştie câte-s în luna şi-n stele, cum frumosul cu care se înconjoară devine sinonim cu valoarea. Omului superior i se potriveşte sistemul capitalist fiindcă felul său de a fi, individualismul extrem, este un model de normalitate. Da, dar numai dacă ar trăi singur şi orice ar avea este creat de mânuţele sale! Dar, lipsindu-i conştiinţa, ca oricui, de altfel, nu are legimitate de supraom şi nu poate fi tocmai el, individualistul extrem, garantul unei lumi în care să convieţuim împreună, decât în măsura în care el convinge prin vorbe să alegem modelul său de viaţă, care are la bază libertatea absolută şi întocmeşte mediul în care se poate îndeplini dorinţa „a avea”. Libertatea înseamnă nu doar alegerea unei pasiuni, ci şi mijloacele de a o îndeplini. Iar asta înseamnă libertatea de a folosi puterea. Cel care are doar putere fizică nu poate obţine adevărul, care are în structură detalii specifice raţiunii, ci va fi limitat în obţinerea lui. Marile adevăruri le pot realiza doar cei înzestraţi intelectual de a le concepe, dobândi şi utiliza. Forţa minţii, aflată în permanent conflict cu forţa fizică, a observat că ar putea obţine adevărul mai repede şi mai uşor dacă ar solicita parteneriatul forţelor fizice, numai că, acestea din urmă, neînţelegând practic ce li se cerea să facă, a acceptat ca omul superior să devină coordonator pentru garantarea reuşitei, iar omul limitat la forţa fizică a observat că e mai uşor pentru el să execute strict anumite munci, decât să poarte povara răspunderii proiectului, încât, treptat, şi-a abandonat destinul voiei supraomului. Dar nivelul său de viaţă, cu timpul, a rămas tot mai în urmă, azi are libertate de alegere, dar nu-i foloseşte la nimic, realizează că a fost păcălit, dar dacă se apucă temeinic să înveţe, este prea târziu, copiii săi nu sunt primiţi în, de acum, tagma oamenilor superiori. Aceştia au întins la vedere o lume atractivă în care poţi cumpăra tot ce vezi sau visezi, o lume construită, aparent democratic, prin acorduri de voinţă între oameni lacomi şi agresivi, dar care au condamnat, iată, omul simplu, şmechereşte, la suferinţă. Anumite voci susţin ca încleştarea continuă dintre stânga şi dreapta duce la prăbuşirea lumii. Iar eu nu doresc aceasta nici unui vieţuitor al acestui pământ. Dar mă întreb dacă fiinţa umană chiar este caracterizată de lăcomie şi agresivitate? Ieri, o organizaţie internaţională de binefacere şi-a exprimat nedumerirea întrucât, atenţie! „românii nu primesc ajutorul nici atunci când au mare nevoie de el!” În timp ce Anglia vrea să însemne românii, să se ştie feri de ei, fiindca cer fără să aibă nevoie! Un copil selectat pentru un rol într-un film românesc a fost adus cândva la televizor şi rugat să repete ce zisese regizorului. Cuvintele au fost: „Vreau ca Dumnezeu să fie mândru când mă vede!” În timp ce Papa Ioan Paul al II-lea, în ultimele clipe ale vieţii rostea „Sunt fericit! Sunt fericit!”, Mircea Eliade, un mare român, întrebat pe patul de moarte dacă există Dumnezeu, el, care a scris toată viaţa despre Dumnezeu, a răspuns „sper”, iar alt mare român, Emil Cioran, a murit convins că România nu se va îndrepta vreodată. „Omenimea”, cum ar zice Eminescu, are şi caractere, adică oameni cu conştiinţă, care trăiesc oarecumva în afara lumii - dacă, a nu fi lacom şi agresiv, acolo te situează. Cel care crede în Dumnezeu şi moare fericit înseamnă că nu-i este ruşine în faţa Perfecţiunii cu ce a făcut cât timp a trăit. Iar când un om pleacă din lumea celor vii cu convingerea că semenii săi de sânge nu se vor îndrepta vreodată, avem în faţă drama unui cercetător cu lupa speriat nu că n-ar exista o soluţie, ci speriat că oamenii nu o vor îmbrăţişa, fiindcă fie este prea grea, fie o refuză instinctual întrucât aceasta produce suferinţă. Conştiinţa să producă, oare, suferinţă? Ea oferă fericiri dumnezeieşti când îţi oferă un ritm de trăire şi o armonie cosmică prin care poţi savura tot ce te înconjoară - de altfel, bucurii unice pierdute definitiv de cei aflaţi în marea grabă de a nu fi! Este greşit conceptul lui Marx că nu există altă cale în afara celor ale comunismului şi capitalismului! Dacă exista un singur om pur care, ajuns la nevoie, refuză orice ajutor străin, apare obligaţia nescrisă a oricui gândeşte maibinele omenirii să creeze un sistem pe care asemenea fiinţe dumnezeiesti să-l poată accesa, pur şi simplu, fără să se lupte cu cineva. Acesta este un adevăr, iar Adevărul nu contează câţi adepţi are. Dacă animalul-om are conştiinţă, înseamnă că învoluţia socială este rezultatul intenţionat al unor pseudo-conştiinţe, care au jucat rolul de blană de oaie ce-a ascuns animalul prădător care reuşeşte atât în comunism, cât şi în capitalism. O „a treia cale” presupune ştergerea trecutului şi instituirea unor legi drastic-democratice, în numele rangului de singură specie vie înzestrată cu raţiune, apoi urmărirea aplicării acestora ca scop primordial, încât cel care decade în animal să fie exclus sau să se conformeze de frică. O dictatură a legii nu se poate obţine decât printr-o justiţie independentă financiar. Este suficient să privim biserica ortodoxă care are independenţă la numirea stătătorilor, dar nu ţine cu săracii nedreptăţiţi – nu acuză clasa conducătoare că nu face ce trebuie pentru ei -, fiindcă este dependentă de sprijinul financiar al statului. *** Am avut experienţa comunismului şi l-am lăsat, sângeros, în urmă, însă umbra lui ne însoţeşte, de parcă ne-am fi despărţit ieri. Despre el se vorbeşte cu patimă şi contradictoriu. Unii spun că „omul nou” pe care-l propovăduia ca soluţie într-o societate „defectă” pentru una „perfectă”, nu a apărut - “regimul comunist n-a dezvoltat conştiinţe de clasă, în afară de grupul de sus al partidului, al securităţii, al armatei, al direcţiei economice” (Gabriela Savitsky) -, dar un cetăţean s-a arătat (la tv) îngrijorat de viitorul copiilor săi pentru că „apucase să le dea o educaţie cu respect pentru muncă şi corectitudine”. Ceea ce înseamnă că lungul timp trăit sub ideile comuniste a atins profund fibra poporului şi a modelat-o. După ultimul sondaj, românii regretă sau consideră comunismul ca pe un lucru bun (61%). Maria Cozma afirmă că „ne-am îndepărtat de comunism prin prudenţă, sub atracţia consumerismului, dar comunismul nu este un experiment eşuat, va atrage masele pentru a le repune în mişcare atunci când se va ajunge la inegalităţi neruşinate”. Din prudenţă, stânga politică s-a şi înghesuit spre centrul politic, iar soluţiile promovate sunt de conjunctură, se poartă cu mănuşi, să nu supere pe careva, dar nu are miezul filozofal prin care să ţină cu cei mulţi ori să stingă conflictele care mocnesc în societate. Am vrut să înţeleg doctrina comunistă, ca entitate aflată printre celelalte oferte politice ale momentului, şi am senzaţia (în lipsa unor informaţii de specialitate) că au făcut comunism nişte oameni care n-au ştiut să se organizeze, pentru că nu numai că n-au avut decât nişte lozinci, dar n-au fost măcar consecvenţi. Este suficient să facem graficul atitudinii stângii faţă de muncă. În timp ce Tamas susţinea că “distrugerea muncii este un obiectiv al comunismului”, ulterior, munca a fost susţinută de literatura comunistă „ca o necesitate” şi a fost valorificată ca fiind nu numai fundamentul, ci destinul şi devenirea omului, pentru a culmina cu preluarea principiului legionar, după reciclarea fasciștilor: „nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă”, în contradicţie flagrantă cu visul de aur: „fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”! Situaţie ridiculizată cu cinism de către noii capitalişti, cum că idealul ar fi însemnat ca „unul să muncească gratis, de plecere, iar alţi nouă să stea”! Stânga nu pare zguduită de observaţia lui Florin Iaru: "Nu dreptul la muncă ar trebui să anime eforturile stângii, ci eliberarea de muncă. O eliberare de muncă şi de condiţia salarială"! Se spune că stânga politică îşi va ucide proletariatul, că-i va deveni imposibil să-i rezolve problemele sociale. Oamenii sunt daţi afară din marile fabrici şi sunt goniţi şi de pe pământurile lor. Îmbogăţiţii înţeleg că au dreptul să ia tot şi nici o responsabilitate pentru învinşii comunităţii. Mărinimia şi-o arată ridicând câte o biserică, dar oamenii trebuie să mănânce de trei ori pe zi. Zonele industriale aveau zeci de mii de muncitori, acum încap toţi în trei autobuze. Dacă li se ia şi tot pământul, încotro ne îndreptăm? Mulţi zic că rusii ne-au băgat comunismul pe gât, dar centralizarea oricărei activităţi, ştiinţific, este calea reuşitei! În plus, astfel, există şansa de a aduce în manifestare conştiinţa. Monica Tatoiu taie, profesoral, în carne vie: “comunismul este o societate închisă, adevărul este deţinut de lider şi cetăţeanul îl urmează”. În lumea animalelor, haita îl urmează pe lider pentru că el este cel care vânează pentru ea, el aleargă şi tot el moare când obţine o rană minoră. Adevărul deţinut de lider este o problemă de fond nu doar a comunismului, toate forţele politice actuale se bazează pe liderul-schip, cu atât mai mult cu cât partidele sunt comando-uri pregătite să gestioneze pentru a se căpătui, şi nu sunt ideologii care antrenează masele pentru a aduce la nivelul deciziei cele mai bune soluţii. Liderul-om nu vânează, ci domneşte în capul mesei cu bucate alese. Poporul român este îngăduitor, zice “să ia şi el - cât poate să mănânce?-, dar să facă ceva şi pentru noi!” Stânga românească este înlemnită în sintagma economiei sociale de piaţă - un cuvânt după care te poţi ascunde când nu vrei, nu ai curaj sau nu poţi să faci un bine radical pentru poporul tău. În loc să facă istorie, stânga este spectatoare la istorie sau mimează că ţine cu săracii, altfel ar fi făcut ceva pentru ei, dar nu vrea să supere gulerele albe pe care le înmulteşte din rândurile sale. Mulţi alţii au adus râuri de critici: „Comunismul a mizat întotdeauna pe orbire etica; atu-ul său a fost, în plan psihologic, disponibilitatea umană pentru auto-sugestie. Emascularea fibrei morale din individ, nimicirea a ceea ce poetul polonez Aleksander Wat numea omul interior, devotamentul pentru o idee presupus măreaţă, au fost substratul pervers al iluziei comuniste”; „intelectualii stângii s-au angajat într-un profund efort cultural de decredibilizare a tuturor forţelor care sprijineau vechea lume. Unii au atacat religia şi moravurile, alţii naţiunea şi toate formele istorice de comunitate. O parte a elitei a sfârşit prin a dezeifica falsa biologie a rasismului, în timp ce o alta şi-a îndreptat privirile spre sociologia îndoielnică a luptei de clasă căutând să modifice istoria şi realitatea spre a se potrivi cât mai bine lentilei ideologice”; ’’Comuniştii căutau cojile de ouă până şi în gunoiul de Paşte, care era sărbătorit pe ascuns’’; „în comunism am devenit nişte viermi sociali” (Gheorghe Zamfir); “trăiam cu toţii în imaginaţia unui nebun, şi ăla era Ceauşescu” (Mihail Neamţu); ”am urât comunismul fiindcă a distrus fibra morală a unui întreg popor”; ’’comunismul a făcut oamenii mai leneşi’’; ”românii au făcut revoluţie fiindcă au vrut să scape de lipsurile grave: cozile veşnice la mâncare (cozi la care n-au fost văzuţi activiştii de partid, ei primeau acasă produsele, la preţuri mai mici cu 30-40%!), de frig şi întuneric în case, dar tremurau la gândul unei revolte şi haosului cauzat de prăbuşirea comunismului”; “comuniştii induceau frica prin zvonuri, credeam că sunt cu microfoanele peste tot, în casele noastre, obiectele creau frica, securitatea ştia tot, trebuia atenţie la ce bancuri spuneam”; “în anii ’80 stăteam cu groază - mărturiseşte Bogdan Ficeag-, dar, dacă făceai o greşeală, nu erai terminat, ci marginalizat. Ceauşescu n-a vrut să înţeleagă lumea-n care trăieşte, n-a vrut să facă nici un fel de reformă (doar i s-a spus! I s-a spus şi să renunţe), dar, asa cum era înainte de 1989, eram o ţară”. “Aveam teama cum să te îmbraci, multe colege au dispărut de pe ecranul tv şi, dacă dispăreai, nu mai existai. Lectura era cel mai bun drog pentru mulţi” (Stela Enache). “Comunismul era triumful cantităţii asupra calităţii”; “eroi erau cei care munceau cel mai mult cu braţele, omul nou trăgea ca un bou şi tăcea ca un peşte”; “comunismul a îmbolnăvit cu adevărat societatea, nu mai avem valori, „duşmanii poporului” au fost hăituţi, închişi şi ucişi!”; „cea mai mare crimă a regimului a fost condamnarea avortului în 1966”; „caracteristicile universale ale stângii sunt violenţa (în limbaj și/sau comportament), deformarea realității pentru a corespunde cu ideologia partidului, dezinformarea, limbajul insinuant, minciuna, ca regulă de conduită, și instigarea la violență sau crimă. Tot atâtea forme de comportament și gândire feudale vopsite în culorile progresului și solidarității. Stânga nu este altceva decât o religie primitivă care justifică impostura și crima. De mâna stângii au murit sute de milioane de oameni și, ori de câte ori a fost încercat, comunismul a dus la munți de cadavre și gropi comune” (Costin Andrieş); ’’comunismul a fost un „omor destul de grav” care s-a prescris!’’ (Dan Puric); ’’a distrus sute de mii de destine individuale pentru a salva o cifră: datoria publică’’ (Claudiu Crăciun); Cei care apără comunismul afirmă că „un regim „prost” a reuşit să aducă România fără datorii în 1990, iar jdemii de „deştepti”, într-un regim “foarte bun”, ne-au adus la 100 miliarde de euro datorii!” (Dezideriu Dudaş). "Aveam 3 din 5: hrană, îmbrăcăminte şi adăpost; nu aveam dreptul de a mă asocia şi de a circula”; „ehe...! ce turism aveam pe vremea Prea-împuşcatului!”; „În socialism românul învăţa carte gratuit, primea o repartizare în producţie şi era încadrat după pregătire, fără şpagă şi relaţii. Primea salariul de două ori pe lună, primea apartament gratuit şi putea înjgheba o familie; Ce mai vrei? Ăştia nu mi-au dat nimic. Azi se stă în casele făcute de Ceauşescu” (Marian Bolovan); „nu erau corecte toate, dar nu se compara cu ce e acuma; pe timpul comunismului orice om avea unde să se plângă”; “ne lua de pe străzi şi ne băga la servici; localitatile erau înconjurate cu întreprinderi care dădeau tuturor de muncă”; “era o mai mare siguranţă, nivel de trai mai ridicat”. “Atunci nu trebuia să mergi la doctor cu o geantă de bani. N-o duceam bine, dar o duceam normal, până la pensie’’ (Gabi Luncă). Se poate spune că se oferea omului o siguranţă a normalităţii, de la terminarea şcolii până la pensie. În capitalism sunt angajaţi tinerii foarte deştepţi sau forţoşi şi femeile frumoase. Se aruncă afară oamenii la 40 de ani şi aceştia nu se mai pot angaja. Atunci era o grijă faţă de om, acesta era preluat când era bun de muncă şi era scos la pensie, să se odihnească, atunci când nu mai putea munci. Era o mândrie să ai toată viaţa acelaşi loc de muncă. Nu se periclita existenţa pe parcurs, iar asta se poate numi, frumos sau nu, “normalitate”. Emil Moise defineşte esenţa comunismului astfel: ’’stânga politică trebuie să facă diferenţa dintre bogaţi şi săraci să fie cât mai mică, fără să omoare pe cineva. Şi faci asta începând cu tine.’’ *** Capitalismul este o soluţie de organizare a cetăţii, alături de sclavism (când în comunitate apar câţiva puternici şi-i obligă pe ceilalţi să le muncească), idealism (când fiecare om primeşte o rentă viageră, ca-n cazul ţărilor arabe care exportă petrolul şi-o ofera locuitorilor; în China există un sat în care toţi localnicii au acţiuni la industria dezvoltată în sat şi au câte 10.000 E la bănci, fiecare, iar cel mai bogat nu are mai mult de 400.000 E.) şi forma actuală de organizare a lumii, banditismul cu ideologie consumistă (toți pentru niciunul și niciunul pentru toți), în care lideri „capabili” şi „cinstiţi” jură la investire că fac tot ce pot şi ce trebuie pentru ţară (nu a fost închis niciunul pentru sperjur!), iar statul promovat de aceştia îţi ia tot şi nu dă înapoi decât praf în ochi. Politicienii de după 1989 strâng de la populaţie peste 100 de dări, însă banii nu ajung niciodată, după ce se trage linie sub cheltuielile proiectate; ei promit că au grijă de popor, dar oamenii se sinucid de foame şi disperare (cu puţin timp în urmă cineva s-a aruncat de la balconul Parlamentului, iar adineaori un brăilean s-a aruncat, tot de sărăcie, sub roţile trenului); politicienii promit că apără de infractori şi nu apără; că vindecă de boli şi nu se moare de bătrâneţe în România, ci de inimă şi cancer; că educă şi populaţia devine tot mai rudimentar instruită. În realitate ’’şobolanii s-au strecurat la caşcaval şi nu-i mai dau drumul’’ (Mircea Dogaru)! Capitalismul e preacurvie. Cel mai fertil teren în exprimarea nimicniciei umane de tipul Tănase Scatiu este cel politic, unde parveniţii au dat năvală la ciolane, cu încălţările murdare făcîndu-şi de lucru în structurile de stat pe principiul „Pentru buzunar, tot înainte!“, apoi declamă, cu inconştienţă, în dorinţa de a convinge cetăţenii, acuze către cei de dinaintea lor, vinovaţi că au minţit şi furat, că au făcut sau n-au făcut nu ştiu ce. Acuza cea mai mare este adusă lui Adrian Năstase, prim-ministrul unei guvernări, că a vândut „Petrom”-ul pe nimic şi de acolo ni se trag toate relele fiindcă ni s-a luat bogăţia pământului şi nu primim o cotă rezonabilă, plus că s-a mărit preţul pentru profituri uriaşe pe spinarea noastră. El s-a apărat spunând că a păstrat rolul de decizie al statului prin „acţiunea de aur”, numai că statul, condus de reprezentanţii comunităţii, nu a folosit-o niciodată! România a lăsat în urmă un sistem care centraliza totul, dar nu a fost în stare să aibă grijă de toată suflarea pe care o păstorea, când centralizarea (ca formă a dictaturii) are cele mai mari şanse să facă echilibre. Eşecul comunismului, ca eşecul oricărui sistem politic (despre succes nu poate fi vorba) a fost şi este determinat de calitatea îndoielnică a omului pus să-l slujească. Imediat cum ajunge puterea în mâna unui slujbaş al sistemului, acesta o va aplica discreţionar. Şi împotmolirea va fi cu atât mai repede produsă cu cât întâiul stătător nu este un Cezar cu sufletul lui Iisus. Adică să aibă lacrimă pentru suferinţă şi bici pentru răufăcători. Când acesta trece cu vederea prima minusculă neregulă, fiindcă nu ştie s-o vadă, nu poate s-o gestioneze deoarece nu are destulă autoritate şi instrumente de lucru, sau nu vrea, neregula respectivă devine un rău care creşte exponenţial spre baza societăţii şi au de suferit oameni nevinovaţi. Capitalismul românesc este o paiaţă fiindcă pe dinăuntru este lipsit de substanţă. A crescut şmecheri care vor numai să primească şi să nu dea nimic. Vor să aibă dreptul la iniţiativă şi să câştige oricât, dar fac concurenţă neloială, folosesc muncă la negru şi înşeală Statul. Vor să fie şcoliţi de stat şi să plece în alte ţări, pe bani mai mulţi, nu se simt legaţi cu nimic de pământul unde Dumnezeu i-a trimis să facă o lucrare. În loc ca ei, capitaliştii, cei care au reuşit în viaţă datorită rigorii şi artei de a obtine performanţa, să devină superiorii ţării şi să preia atribuţiile statului impotent făcând un stat paralel şi la concurenţă, încât localităţile, rând pe rând să ajungă împânzite cu şcoli, spitale şi centre de apărare susţinute de privaţi şi oferite gratuit comunităţii. De ce, când poporul le-a acordat încrederea guvernarii, n-au distrus statul birocratic? Să-i fi spus: “N-ai nevoie de atâtea secretare, ai calculator! N-ai nevoie de atâţi gestionari, ai comunicare rapidă, televiziune, radio, conferinţă video! N-ai nevoie de atâţia oameni, şoferi şi maşini să monitorizezi în paralel, securitatea monitorizează totul! De acum faci educaţie prin televizor! Japonia are 1 bugetar la 300 locuitori, America 1 la 100, tu de ce ţii 1 la 15? Bâşt afară cu bugetarii! Capitaliştii să fi făcut gestul de a convinge poporul că existenţa statului, ca formă de protecţie a celor mulţi şi săraci, este inutil, întrucât comuniştii vor doar să se îmbogăţească fără muncă; să-i acuze cu argumente că redistribuirea este un drum înfundat fiindcă economia capitalistă producătoare de bunuri produce infinit mai mult decât se poate cumpăra, în timp ce oamenii se înmulţesc de zor, iar stânga îşi va ucide aderenţii în masă, că nu le va putea rezolva problemele. Capitaliştii să doneze sacului comun mai mult decât cere şi obţine statul cu o armată de gestionari şi controlori, să spună că fiinţa umană are cuvânt şi nu trebuie controlată, iar armata birocratică să fie pusă la o muncă productivă. Dar ce fac oamenii autentici de dreapta? Nu numai că ameninţă cu plecarea din ţară, dar chiar pleacă în ţări bucuroase să primească maipuţinul lor impozit sau deschid conturi şi firme offshores în paradisuri fiscale, atunci când ţara trece prin crize provocate tot de ei, dacă e să cercetăm în adâncuri. Devin criminali fiindcă nu mai folosesc maşina care înlocuia omul, o încuie cu lacăte şi pune omul, ajuns la limita supravieţuirii, fiindcă a devenit mai ieftin de plătit decât fierul care necesită specialişti de manipulare, consumuri şi întreţinere. În loc să devină credibili şi să-şi ofere presei, cu transparenţă, porţile deschise către spaţiul de producţie, astfel încât ţara întreagă să se convingă că ei au o grijă dumnezeiască de om, să-l vedem cu munceşte cântând, că nu este exploatat în capitalism, că nimeni nu este plătit sub nivelul decent de trăire. Dar ei doar strigă turbaţi de furie şi ură că fac afaceri şi reprezintă capitalismul autentic, că doar libera iniţiativă este soluţia pentru omenire şi,-n consecinţă, sunt cei mai potriviţi să aibă ţara în grijă. Că vor crea locuri de muncă. Când a facut din poporul român 10 mil. de şomeri, să îi dăm unuia şansa să ne ofere 1 loc de muncă, iar 9.999.999 să bată buzele şi să n-aibă ce mânca! Ce lume, ah, ce minunată lume e capitalismul! A produs deja o stângă burgheză şi centre de putere care nu mai lasă spaţiu pentru valori etice. Nu mai avem un punct de echilibru să putem distinge, avem doar acuza că 1% s-au îmbogăţit - un egal-inegal, nicidecum legalul-ilegal. După Revoluţia din decembrie 1989 s-au erijat în conducatori capitalişti profitori ai realizărilor din sistemul socialist, demogogi, delapidatori, diversionişti, care, prin scindarea naţiunii în mai multe tabere cu iz politic, au adus România la stadiul în care nu mai există şcoli gratuite, spitale, locuri de muncă, salarii decente, siguranţa zilei de mâine, românii fiind îndemnaţi să plece în pribegie şi familiile să se destrame. Capitalistul autentic are o etică, încât harul primit îl foloseşte pentru a lua hotărâri performante pentru viaţa proprie legată de a comunităţii şi se reflectă în soluţii prin care absolut toată forma umană de viaţă este preocupată să producă ceva care oferă bucurie, iar, între semeni, viaţa este o sărbătoare continuă. Capitalistul adevărat îşi păstrează pentru el cât este omeneşte să ai, dacă Dumnezeu ţi-a dat mai mult, restul îl dăruieşti comunităţii în schimbul respectului de către aceasta şi construieşti ceea ce cu adevărat se numeşte civilizaţie. Altceva decât un palat al tău iar oamenii să se simtă bine doar privindu-l, ci lucruri frumoase şi utile tuturor. Civilizaţie înseamnă să plăteşti un artist să creeze şi să pună în folosul comunităţii lucrări cum „poarta sarutului” sau „masa tăcerii”. Să privim în jur şi să ne răspundem singuri dacă ce se-ntâmplă cu noi şi în spaţiul public este pe placul inimii. Dacă nu, dacă nu încă, şi poate fi de înţeles, întrebaţi-vă dacă se va întâmpla vreodată? Dacă nu, înseamnă că drumul capitalismului este unul greşit. După ce poporul român a aruncat după primul război s-a dovedit un mare râu ce s-a revărsat, ca singura soluţie pentru mai bine, în fluviul unui capitalism contemporan sălbatic, fără responsabilitate. România nu a avut şi nu are conducători, de aceea am ajuns cu toţii într-un haos în care supravieţuim ca animalele când, normal era să existe ambiţia de a depăşi măcar cu o treaptă nivelul de trai comunist. “Eroii conştiinciozităţii”, politicienii capitalişti, au clădit, prin dezbinare, un stat corupt şi supus intereselor străine, încât românii au aceleaşi frustrări ca înainte, fiindcă o duc din ce în ce mai rău şi regretă pasul făcut. Adepţii dreptei s-au impus scorţos erijându-se în reprezentanţii românilor care muncesc cinstit şi ai iubitorilor de „tradiţie, ordine, familie, credinţă şi morală”. Ei privesc pesimist natura umană întrucât aceasta conţine intrinsec răul ce se manifestă permanent, primejdie ce trebuie întreruptă în evoluţia sa. Dar definiţiile sunt multe: „capitalismul este „100% nihilist şi scurt-termenist”; “capitalismul este o societate în care adevarul îl înţelegi prin discuţii deschise. În capitalism ştii că poate fi mai bine de atât” (Monica Tatoiu), dar îţi moare speranţa în suflet. “Capitalismul care domnește peste această lume devine din ce în ce mai neînfrânat. El a dat naștere unei inegalități la scară globală nemaiîntâlnită până acum. Absoarbe resursele naturale până la epuizare. Produce, exclusiv pentru acumularea profitului, o cantitate enormă de mărfuri fără absolut nici o utilitate, care mai și sunt, de cele mai multe ori, extrem de urâte. Distruge sectorul serviciilor publice, cum sunt cele de sănătate și educație, extrem de importante pentru societatea de astăzi. Tot el se află în spatele sângeroaselor campanii militare, adesea americane: invazii, ocupații, distrugeri ”; “dreapta lasă omul să evolueze fără să-i spună cineva care e locul lui”; ”Cel puţin “şacalii tranziţiei” au lăsat ceva în urma lor: o casă, o vilă, o firmă, ceva vizibil”. Beneficiile capitalismului sunt televiziunea prin cablu cu zeci de programe, calculatoarele, jucăria numită telefon mobil, care încape în buzunar şi mai face pe GPS-ul, camera video şi aparatul foto simultan. Dar „capitalismul nu va accepta niciodată o societate fără şomeri, fără slugi la poarta fabricii, gata să lucreze pe o felie de pâine şi să mai dea şi o limbă cui trebuie”. „A devenit absolut cinic să trimiţi oamenii la job când nu sunt joburi!”; „a ajuns un privilegiu să ai o slujbă de orice fel. Toţi “asistaţii social” trebuie să se simtă vinovaţi din oficiu fiindcă statul nu trebuie să plătească ajutoare sociale în dreapta şi în stânga, fiindcă, astfel, statul încurajează pe cei leneşi şi suferă toţi”. Norica Nicolai afirmă cu tupeu: ’’Eu aş deranja mâine votanţii’’ (în sensul că nu le-ar mai acorda nici sprijin de la stat, n.a.) Dacă o familie e izolată la marginea unui sat, are zece copii şi trăieşte din alocaţii, acea familie păcătuieşte, potrivit capitaliştilor, de „lene, preacurvie, alcoolism; “mulți au devenit, brusc, inutili, așa cum aproape toate meseriile de pe lumea asta sunt sortite să devină” (revista Corso); „în capitalism ţi se spune clar că n-ai voie decât ceea ce ţi se dă voie, dar cei care sunt mari şi tari au şi nesimţirea să te sfideze că ei şi-au dat voie singuri şi astfel... ei pot. Aceşti anti-proletari se bucură în fiecare secundă de prestaţia proletarilor care, în viziunea lor, nu merită un salar minim din care pot să mănânce normal, dar să mai trăiască, nici atât…” (Ioan Ionuț). Principiul capitalist este unul doar de fatada, cica‚ ’’nu iau nimic de la nimeni şi nu dau nimic’’, dar, mint, capitaliştii, iau cu toată mâna. În lipsa capitaliştilor autohtoni, România nu are, ca opţiune măcar, şansa unei lumi perfecte. Totuşi, românii îşi doresc o altă formă de convieţuire colectivă şi de organizare a statului. Mulţi nici măcar nu putem să ne imaginăm că poate exista şi altceva. Americanii au „dreapta roşie“ care pledează pentru minima educaţie financiară a săracilor, susţinerea micilor magazine şi distributismul, ca o punte peste prăpastia care separă curentele ideologice. Cum de este posibil ca dreapta extremă să vina cu idei stângiste? Sandra Pralong observă superficial că “oamenii preferă să fie asistaţi decât să-şi ia viaţa în mâini.” iar altcineva explică starea de teamă a poporului ca 60 de ani am fost învăţaţi să ne supunem. Dar oamenii de dreapta au mai mult ifose şi au separat oamenii. În loc să cercetăm cauzele, producem suferinţă blocând statul să aibă grijă de cei aflaţi în nevoie. Omul preferă să se supună cuiva fiindcă repetă mult mai uşor decât să inoveze, ştie că dacă va greşi va veni cineva să îl ajute; mai ştie că a lua viaţa în mâini înseamnă a începe o luptă cu rezultate previzibil măsluite. Dumnezeu nu i-a făcut pe toţi oamenii la fel, că dacă îi facea, nu ne mai deosebeam, dar o deosebire fundamentală este şi înţelegerea vieţii nu ca pe o competiţie, cu atât mai puţin extremă, animalică sau pentru ciolan, ea poate fi doar obiectul unui divertisment sportiv. *** Să recapitulăm: Omul este un animal, niciodată domesticit fiindcă are o nevoie imperioasă de autodistrugere ("Fiara nu are întotdeauna blana zbârlită și colții umezi, strălucitori, ea poartă uneori pardesiu bej, are ochii blânzi, cravată moale și nimeni nu ghicește stalactitele și stalagmitele ce-i străjuiesc abisul"- scria cineva nu mai ştiu unde.) Ioan Peia zice că omul e o mare jigodie biochimică, iar Dorel Vişan: ’’în România ulii se îngrijesc de puii găinilor’’. Românii au luat din comunism cinismul şi din capitalism lacomia. Toţi suntem hoţi, nu există conştiinţă, comunismul visa un rai în care fiecare munceşte cât poate şi consumă cât are nevoie, dreapta visează un capitalism etic, dar are nevoie de 2 justiţii - una, înaintemergătoare, a statului, care sa oblige la etică şi alta care să pedepsească ce nu s-a reuşit gestiona. Înseamnă că orice formă de organizare este animalică, întrucât cineva imperfect îl obligă pe altcineva imperfect să–i semene, chiar dacă principiul pe care îl promovează este unul uman şi perfectibil. Cum ar veni, dacă doi indivizi sunt vecini şi au fiecare în stăpânire câte o proprietate, între ei nu poate exista niciodată o înţelegere deoarece, animale fiind, oricare din ei are dreptul să greşească fiindcă este animal? Nu toţi suntem animale, între oameni pot exista reguli şi acestea pot contribui la realizarea unui climat armonios. Atâta timp cât există dragoste şi acceptăm că dragostea este un fundament de convieţuire cosmică, înseamnă că pot exista reguli care să construiască armonia. Aparent suntem toţi o apă și un pământ, dar printre noi sunt și oameni, dar au fost marginalizați sau poate ei au ajuns să nu mai zică nimic deoarece jugul existenţei este prea greu. Aceştia s-au retras în carapacea lor, s-au exclus social pentru ca si-au dat seama că oamenii doresc faima, că problema României este una mult mai complexă şi aproape imposibil de rezolvat (indiferent de cine vine la putere), ori fiecare suntem cu propriul adevăr şi convieţuim având grijă doar pentru ce suntem ca materie şi creştem organic, dinlăuntrul nostru. Comportamentul romanilor pleacă totuşi din comportamentul sacral, ei respecta poruncile, de-aia sunt rabdatori. De aceea romanul este şi prost de bun. Dacă există un singur om care se dezice de condiţia umilitoare a animalului fiindcă este conştient că este înzestrat cu raţiune şi aceasta îl ridică deasupra tuturor formelor de viaţă, înseamnă că este posibil alcătuirea altfelei lumi în care nu există conflicte declanşate de diviziunea muncii şi dreptul de proprietate, iar competiţia pentru a avea devine o alegere liberă care nu încalcă drepturile celor care nu simt şi gândesc la fel. Putem şti asta, putem face asta dând timpul înapoi până la punctul când ne-am organizat greşit, dizolvăm o clipă statul, împărţim egal ce ne-a dat Dumnezeu (pământul), şi o luăm de la început întocmind o singură regulă care să ne apare absolut proprietatea şi fiecare să facă ce vrea pe pătrăţica lui. Reînfiinţarea statului, asocierile de tot felul şi relaţiile cu alte seminţii devin înţelegeri ulterioare punctuale, liber asumate, fără nicio impunere. Dacă oamenii muncesc şi sunt săraci, avem o problemă de sistem, nu de sărăcie. Sensul vietii este îndumnezeirea. Din minţile oamenilor poate izvorî adevărata putere a spiritului, inteligenţa. Trăim un timp în care viaţa încet-încet îşi pierde sensul. Omul este impins spre modelul omului fără rădăcină, spre omul de mucegai, care se-ntinde pe orizontală, trăieşte cât e prielnic, vine de niciunde şi se-ndreaptă spre nicăieri. În acest caz singurul om care poate să facă ceva pentru România este Dumnezeu. Poetul, singur, întreabă: «Spune-mi ce să fac când peste tot oamenii îşi construiesc ziduri împotriva ta, Lumină?’’(Raul Ionţ Coldea) *** A treia cale. Unii oameni resping întreaga lume şi se retrag în pustii, la marginea sau adâncul ei: “şi ce-ai acum de gând băiatul meu?/ o ce-ai de gînd/ tu fiul meu iubit cu ochi albaştri?// să mă întorc şi să m-afund în pădure/ cît mai e timp printre semenii mei/ cu mâinile goale/ la apele noastre otrăvite/ acolo unde ne-am făcut casă/ în mucegaiul închisorii/ acolo unde faţa călăului ne rămâne ascunsă/ unde foamea e hidoasă/ şi suflete nu-s/ unde totul e negru şi nu e nimic/ şi am să spun/ şi am să gândesc/ şi am să respir totul” (trad: Radu Ştefănescu). O ţară perfectă înseamnă ca fiecare om să aibă exact munca unde el are pasiune, într-o economie care funcţionează după dorinţele şi abilităţile oamenilor. Normalitatea muncii bine organizate este când oamenii muncesc veseli iar atunci când sunt nevoiţi să depună toate eforturile, munca nu produce suferinţă. Cei mai multi români merg la serviciu pentru salariu. Mihai Eminescu îndemna cândva: ’’alungaţi turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic şi n-au nimic şi vor să trăiască ca oamenii cei mai bogaţă; ei nu ştiu nimic şi vor să vă înveţe copiii, şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine şi vor să vă economisească pe voi toţi!” Numai că proletarii deveniţi boieri au pornit o agresiune împotriva celui care a ales să-şi ofere cinstit braţele şi mintea, în timp ce Statul urmăreşte barometrul cu revolta maselor, nefiind capabil să gestioneze amănunte, cum ar fi dispoziţia sufletească a unui individ oarecare. Dacă, azi, vezi cum un individ produce suferinţă unei fiinţe neajutorate (femeie, copil, animal), distruge bunuri comune (clădiri, mediul înconjurător) sau tulbură ordinea publică, şi iei atitudine directă, este posibil să devii imediat o victimă. Duelarea de odinioară a fost eliminată din practicile vieţii publice, ocazie prin care obligai la umilire prin ţintuire în genunchi, rănire ori suprimarea vieţii celui certat cu legea. Statul şi-a asumat rolul de apărare al climatului armonios al vieţii publice. Astfel, avem apărare, sănătate şi învăţământ, organisme plătite şi, deci, răspunzatoare de răul existent în spaţiul comunitar. Ce poate face cetăţeanul care înţelege să fie viu în viaţa cetăţii? Dacă taci şi te retragi din faţa răului, înseamnă o cedare sau tolerare prin menţinerea libertăţii de agresiune. Dacă nu te implici deloc, înseamnă să laşi Statului toate responsabilităţile pentru tot ce se petrece în spaţiul public şi al fiecărei familii. Când răul se manifestă nestingherit se întâmplă cu voia Statului sau din neputinţa acestuia. Dar oamenilor le place să fie liberi, ei nu se vor închide în pătrăţica proprie niciodată, ci doar vor evita suferinţa gratuită şi vor căuta asemeni pentru a-şi împlini armonia interioară prin libertate. Şi se concretizează această nevoie într-o lume construită după placul inimii. O lume imaginară (când individul nu găseşte prieteni cu care să simtă la fel, în care fuge când îl doare; geniile se retrag definitiv; iată un exemplu: Marinela Şerban, Lumea închipuită’’: lovesc cu sete. mă scutur de snobisme. am să mă transform într-o/ poetă nemaivăzută nemaiauzită cu părul vopsit în verde. cu arcurile/sprâncenelor încărcate de curent. în pomii pictaţi de mine se vor coace/ legumele. în grădina cu trandafiri voi planta palmieri de hârtie. de-acum/ voi tortura fiecare cuvânt fiecare metaforă. le voi scutura de sensurile lor/ ceea ce va stârni o mare îndârjire printre uriaşii de nisip care stau înfriguraţi/ în casa mea din salcie// cine-mi va citi poemele îşi va lua lumea-n cap. va trăi într-o ţară a lapoviţei/ nu-şi va putea da niciodată cizmele jos. în fine. voi urca de sus în jos treptele/ dislocate ale spaţiilor din obiecte. de fapt cel mai mult îmi plac poemele care/ nu spun nimic dar în care imaginile sunt greu de înghiţit de minţile lipsite/ de mişcare. dacă nu voi face istorie mă voi lăsa înghiţită de o eprubetă. apoi/ prin reducere la absurd îmi vor creşte rădăcini crengi ramuri abisuri fii şi fiice/ acum iată-mă comprimată într-o caspsulă de carne reactivând emoţii violente/ întâmplări din clarobscurul memoriei. abateri de la conduita ritmată a clipelor/ nimeni nu este în cercul în care m-am închis. nimic după ziua dintâi a poemului/ pe care l-am scris astă-noapte. sunt fărădezbor fărădecopertă fărădetitlu/ fărădelocdeînchinare fărădeancoră fărădeaşternut alunecoasă precum lumina/ din apă. apă scrisă) sau o lume retrasă, restrânsă şi reală, paralelă cu a comunităţii, compusă din prieteni, în care comunicarea şi vieţuirea nu produc teamă sau suferinţă. Statul îţi oferă posibilitatea să sesizezi o autoritate de-a sa acuzând o agresiune, dar autoritatea nu intervine decât în cazuri extreme, nu poate cerceta şi nici pedepsi un om fiindcă s-a adresat cu “fă” ori că a privit pe cineva de sus, deci nu poate oferi satisfacţie deplină celui agresat, va lăsa totdeauna într-un suflet urme mai mari sau mai mici de suferinţă şi va divide, astfel, comunitatea în mai multe grupuri. Dar Statul actual este o construcţie iresponsabilă nu pentru că nu poate stăpâni fenomenele cu care comunitatea se confruntă, dar nici nu vrea. Ar putea numai dacă ar avea reguli dure, întâi cu sine şi apoi cu ceilalţi. Dar aceste reguli nu le poate impune decât societatea întreagă transformată într-un corpus politic ai cărei reprezentanţi să se sacrifice din patriotism şi însetaţi de o dreptate absolută pentru înfăptuirea unei armonii cosmice. A avea conştiinţă înseamnă a avea respect pentru aproapele şi lege. Numai că drumul conştiinţei trece prin frică: de a nu fi pedepsit (de a primi o durere), de a nu fi făcut de râs în comunitate (valabil pentru cei cu gulere albe). Crearea frumosului şi permanentizarea acestuia este o treaptă de evoluţie pe scara civilizaţiei. Frumosul este o componentă firească a vieţii şi trebuie făcute sacrificii pentru ca acesta să existe, dar civilizaţia nu trebuie să fie un scop în sine. Şi nu trebuie sacrificată supravieţuirea. Împăratul Nero a spus despre Roma că nu este un oraş oarecare şi a avut îndârjirea de a aduce marmură din toate colţurile lumii pentru ca locuitorii Romei, ieşind din casele lor, să păşească în cultură, să fie înconjuraţi cu frumuseţi scornite de cele mai creatoare minţi. Pentru a face acest progres a ucis bogaţii care nu au fost de acord să-i doneze toate bogăţiile. Despre o cale nouă începe imperativ să se vorbească, a devenit chiar o nevoinţă. Toni Blair a revoluţionat Anglia incitând cetăţenii să devină parteneri la o guvernare activă prin comunicare continuă şi justificare publică urmată de sancţiune, construind mii de indicatori de eficienţă. Dar a fost o concesie temporară, de excepţie, a fost osul aruncat mulţimii (să tacă) cel care a sugrumat în faşă orice încercare ulterioară de renaştere. Măsurile cu care s-a definit această stranie politică au fost de-abia fireşti. Capitalismul şi comunismul şi-au impus definitiv pseudovalorile marginalizând persoanele cu calităţi şi caracter şi au eliminat individul şi umanul din toate sferele vieţii sociale înlocuindu-l cu sisteme raţionale, dar lipsite de viaţă. Alain Tourainne şi Pierre Bourdieu au crezut că, la căderea comunismului în Europa de est, se va implementa o altă formă de organizare socială decât capitalismul sau comunismul (care fuseseră înainte şi eşuaseră). O „a treia cale” au presupus aceşti gânditori. Dacă privim înapoi şi analizăm comunismul şi citim şi strada care neagă astăzi, în bloc, toate forţele politice apărute după 1989, putem înţelege că nu a fost rău comunismul în întregul lui, că a avut şi bune. Aşa cum şi capitalismul. A alege "a treia cale", adică tot ce au bun cele două sisteme, devine o alegere de bun simţ - “o cale curată, cu principii neînvechite şi echilibrată, este singura alternativă împotriva comunismului şi capitalismului. Moartea naţiunilor nu are cum să fie o soluţie pentru viitor, ci este doar un miraj de false valori, menite să ne ingenuncheze.” (Constantin Condurache). O cale tranzitorie spre inexistenţa sărăciei şi a exploatării, care sfârşeşte vărsându-se în lumea armoniei cosmice, unde oamenii nu mai sunt împotrivă, ci manifestă apropiere prin iubire, după recitirea poruncilor, ca piatră de fundament. Împărtind pământul (fără să mai existe posibilitatea înstrăinării acestuia) se elimină definitiv sărăcia. Apoi, asigurarea gratuită a apei şi a curentului electric, folosirea progresului ştiintific prin oferirea educaţiei prin televizor, şi nemaimuncind unul altuia, sunt create condiţiile înfăptuirii lumii perfecte, fiindcă dispar conflictele, nu mai este posibilă criza şi oricui îi rămâne timp să se manifeste creator într-o pasiune. Iar dacă vrem să fim o Românie, redresarea economică se face numai respectând gospodăria de familie şi ajutând-o să capete forţă. „A treia cale” este ceva grav numai pentru cei ce se tem de eliberarea cetăţeanului de sub cizma statului şi de dezvoltarea indivizilor în armonie cosmică, statul devenind, în acest caz, ceva lipsit de importanţă, un simplu instrument. „A treia cale” înseamnă trăirea cu sens şi realizarea în plan spiritual şi nu exclusiv material, şansa unei egalităţi şi echităţi posibile între oameni fiindcă, rupând sclavii de la jugul exploatatorii nu se mai poate câştiga nelimitat şi se slăbeşte asurzitoarea turare a motoarelor care întrec omul în obţinerea unui aşa numit progres şi civilizaţie, progres care umileşte fiinţa umană iar civilizaţie evidentă doar în buzunarele unora. „A treia cale” nu e haiduceală sau moft, nici o mare invenţie doctrinară, ci scânteia unui viitor mai bun. Ea declanşează frisoane fiindcă societatea se teme de posibilitatea de a fi regândită şi transformată. „A treia cale” este doctrina celor fără treaptă socială, a desculţilor, şi vor alerga pe ea ca înspre Iisus. Drumul e greu şi trebuie răbdare. Robin Crusoe pe insulă a găsit un bob de grău şi l-a pus pe Vineri să-l îngroape şi să-l îngrijească. După un an a îngropat boabele din spicul obţinut. După alt an a pus boabele de la spicele obţinute... aşa a ajuns să cultive o holdă cu grâu. Din pătrăţica ta de pământ poţi pleca oricând pentru a profesa ca doctor, profesor, inginer, dar dacă vei fi pus în situaţia să slujeşti împotriva conştiinţei tale, ori vei fi umilit, ai unde te întoarce. În cazul în care un om alege să muncească altui om, el trebuie să muncească normal şi să primească normal, adică nu un salariu negociat, ci unul stabilit de experţi în sociologie şi economie. E lumea în care fiecare, liber trăind, poate avea totul sau nimic, dar numai din meritul sau vina proprie, o lume în care oamenii trăiesc de la nivelul supravieţuirii în sus, în care munca produce bucurie şi nu suferinţă. Instinctul omenesc este nu numai să iei ceva ce nu-ţi aparţine - gestul, în final, poate fi o vină, sau nu, dacă întinzi mâna şi iei fiindcă ţi-e foame. Grav este că-ţi doreşti permanent să acumulezi necuvenit. Budha zice despre aceasta că este prima cauza a suferinţei. Aşa-zişii evoluaţi consideră că e producere a suferinţei şi dorinţa de a trăi într-o lume absolut dreaptă. Între liberalism şi comunism - decadenţă şi teroare-, între capitalism inuman şi comunism utopic, între egoism anarhist şi colectivism idiotizant există o lume care ni se ascunde, o lume normală a oamenilor normali. O lume care ne-a fost furată şi pe care trebuie să o reîntoarcem, dar nu prin luptă zgomotoasă sau de stradă, îndemnuri sau strigări violente, ci prin crearea şi menţinerea unui climat liniştit, curat şi constructiv în care să creştem copiii în spiritul unei lumi noi care nu se împotriveşte liberei initiative (un om care munceşte mai mult, studiază, se organizează, nu risipeşte ce are, poate să aibă oricât), ci doar împotriva exceselor imorale ale acesteia, când îmbogatirea nu s-a făcut cinstit. Primul instinct este să zici: ducă-se dracului toate, nu-mi pasă! Mie îmi pasă fiindcă mi s-au aşezat în cale oameni curaţi la suflet, pe care, înţelegându-i, am simţit că merită o altfel de viaţă. Îi pasă şi lui Justinian Cioroianu, care doreşte o societate în care să nu existe şomeri, iar punctul care îl doare cel mai tare este ameninţarea că populaţia globului va fi micşorată de 14 ori. "A treia cale" este leacul vindecării lumii de la sărăcie prin reaşezarea omului în matca pământului şi dispariţia exploatării omului de către om. E o cale ce duce spre un mâine care-i place lui Dumnezeu, fiindcă are iubire pentru întreaga suflare înzestrată cu spirit. Este calea lui Dumnezeu fiindcă imaginează raiul şi are cap compas întâlnirea cu El. E lumea pe care o va face El însuşi într-un final. În acel loc oamenii sunt egali şi nu fac rău altor fiinţe, Acolo "aleşii Săi construiesc case, fără a locui altcineva în ele şi sădesc vii, dar nu să mănânce altcineva strugurii, ci fiecare se bucură de rodul muncii sale" (Isaia, 65). "A treia cale" se poate dezvolta chiar din sânul bisericii, cu aportul preoţilor, fiindcă măsurile de constrângere a conştiinţei sunt prelungirea apelului bisericii la conştiinţă. Ca şi biserica, pune accent pe nevoile interioare, pe împlinire, pe căutarea identităţii, pe respectul pentru dezvoltarea personală. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23952 Comentarii: 120073 Useri: 1426
ADMINISTRARE