PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
ţigăncuşa Text postat de . solitaire Locuiesc într-un cartier de blocuri din prefabricate, aşa l-am auzit pe tata spunînd într-o şedinţă de scară. E un cartier simplu, plin de blocuri cu 4 etaje, dar atât de complicat, asta dacă ar fi să îţi explic cum să ajungi la mine. Străduţe peste străduţe, fiecare bloc cu străduţa lui, cu numere şi cifre şi cu pomi plantaţi doar la şoseaua principală. Ştiu doar că blocul meu se numeşte h scara c şi grădiniţa o am aproape, pe unul din dealurile ce încojoară oraşul, plin de livezi de meri şi pruni. Magazinul, se află la câteva străduţe în stânga, în direcţia oraşului, iar în dreapta, se află parcul, singurul de altfel din oraş, mărginit de un lac. Lacul nu ar trebui să fie acolo, dar oamenii din altă viaţă, nici mama nu îi ştie, au ridicat un baraj în calea râului ce traversează oraşul, ieşind undeva în altă parte dar nu pot să spun unde. Încă nu am ieşit în afara oraşului. Mai repede m-am întrebat unde se duce luna decât să aflu ce e dincolo de oraş. Ştiu doar că lacul e plin de broaşte râioase şi am o teamă cumplită de el pentru că, se zice că dacă te umpli de râie nu mai scapi. E la fel ca şi teama faţă de oamenii străini care te opresc cu bomboane să te facă salam. Dar acest oraş e toată lumea mea. Pentru că toţi ai mei sunt aici. Nu ai de ce să te miri de faptul că mai toate familiile de aici au câte patru copii. Stai liniştit. Pe mine mă bucură că am cu cine mă juca în fiecare după amiază când vin de la grădi sau când sunt în vacanţă. E atâta gălăgie în faţa scării, la noi, mai ales când ne jucăm de-ascunselea, de mă speriu atunci când e linişte. Dar să continui cu oraşul. Până să ajungi la râu, acesta curge între două dealuri, dealul nostru pe care stă oraşul şi dealul unde se află o altă livadă mare de pruni, unde, se spune că locuieşte un moşulică de peste 100 de ani, chiar l-am văzut şi eu pe stradă într-o zi dar eu cum nu mă pricep să zic vârsta, am fost de acord că are 100 de ani, mai ales că are o barbă albă până la genunchi, ai de traversat o porţiune de pământ unde se află coteţele cu porci, găini şi raţe ale celor ce locuim la bloc. Pentru animale, cred eu, coteţele din plasă de sârmă şi şipci de lemn, cu uşiţele acoperite de materiale ciudate ca să nu poţi să vezi înăuntru, arată tot ca nişte blocuri, dar mai dărăpănate şi pline de ceea ce nu îţi trebuie în casă, cu străduţe pline de balegă sau apă de ploaie şi alte chestii oribile. Şi mai ales cu un miros de te doare mintea. Asta nu îmi place aici. Veşnic sunt cu papucii murdari şi cu mirosul acela în nări, cu găleţile de lături, adică mâncarea care nu o mai mâncăm noi, plus pâine muiată şi tot felul de tărîţe fierte, găleţi pline vîrf, pe care trebuie să le car zilnic de acasă pînă la coteţ. Dar îmi place grădinuţa şi cabana improvizată de tata lângă coteţul nostru. Mai ales că, deasupra intrării, e făcută o arcadă din lujeri de salcie pe care cresc trandafiri. Trec pe sub ea, de fiecare dată, cu măreţia unei prinţese. Şi eu şi Cristina, pe care o aduc cu mine, aici, clandestin. Acum să nu fiu rea. Nu în fiecare zi îmi vine rândul să car afurisitele găleţi cu lături pentru cei doi porci care îmi ajung până la brâu. Mă ajută şi Cristina care îmi e ca o soră. Dar car în schimb, apă din râu să udăm roşiile. Mda. Să vezi ce chestie, dacă mă bag înăuntru, în cocină la porci, şi nu au mâncare în troacă, se freacă cu părul acela ţepos de mine, de parcă vor să mă răstoarne. Am prins frică de ei. Dar acum ştiu o şmecherie: intru la ei să strâng gunoiul doar după ce le pun mâncarea peste gard în troacă. În restul timpului, când nu am treabă cu găleţile, sunt în spatele blocului, la joacă sau între materialele de construcţii aduse aici de camioane cu roţi imense, pentru a ridica un alt rând de blocuri. Ne ascundem, ne facem căsuţe din bucăţile mari de cretă albă, ne invităm între noi la o cafea, aşa face şi mama cu vecinele de pe scară. Mai puţin cu vecina care stă tot la parter ca şi noi, chiar la intrarea în bloc. Nu ştiu de ce nu o cheamă, chiar dacă prietena mea, Cristina, e fetiţa lor, care, de câte ori vine afara, de parcă niciodată nu termină de mâncat, are în mână o bucată mare de pâine cu gem. Şi o împarte cu mine. Eu nu am ce împărţi cu ea, ai mei nu mă lasă cu mâncare afară. Şi nici să iau de la ea nu mă lasă. Chiar dacă am luat bătaie pentru asta, mănânc pe furiş căci are Cristina un gem, mmm, cum mama nu ştie să facă. Am înţeles când am furat de la grădiniţă o farfuriuţă şi am ascuns-o la păpuci, în casă, de ce am meritat bătaia pe care mi-a dat-o tata cu cureaua! Dar pentru muşcătura aceea de pâine chiar nu am înţeles de ce m-a bătut. De atunci îl privesc pe sub sprâncene, cam urât dacă îl fac să strige la mine înjurături. Blocurile noi de lângă noi, se ridică încetul cu încetul şi muncitorii nu ne mai lasă să ne jucăm printre materialele de construcţie. Am plâns când ne-au stricat apartamentul nostru de jucărie. Cu mingea nu se poate să ne jucăm, tot timpul trec maşini pe strada din faţa scării, de povestit nu ştim să povestim stând pe bănci, aşa cum fac cei mai mari ca noi. Chiar ne plictisim. Serialul cu Mihaela e abia seara. Până într-o zi, când, o fată, Lenuţa, fata asta trebuie să facă din nou clasa a doua la toamnă, aşa auzisem eu şi pentru asta nu o prea înghit, dar pentru gaşca ei nu contează, naiba ştie de ce o ascultă toţi băieţii, e şi urâtă, vine la noi cu o propunere: să ieşim în spatele blocurilor, în parc. Aici sunt şi leagănele şi scena de piatră unde, de ziua cireşarilor, vin cântăreţi în costume populare să ne cânte. Dar şi malul lacului este foarte aproape. Ce e din deal să cobori prin stufărişul crescut ca o junglă până la apa lacului? Căţiva paşi. Prima senzaţie a fost că mi-a împietrit inima. eu nu pot merge. Mă omoară tata, a fost primul gând. Ştiam tot parcul, ştiam pe de rost şi aleile, doar pe acolo ne plimbam cu toată familia duminică de duminică, ştiam şi lacul, văzut de sus era doar o suprafaţă de apă murdară cu mătasea broaştei şi sălcii pletoase crescute direct din apă, ştiam si cele câteva pontoane de lemn de unde nu pleacă nici o barcă nicăieri. Doar putrezesc acolo degeaba. Pe iarba dintre alei ieşeam la grătar doar duminica, chiar dacă nu eram departe de blocuri, în schimb foarte aproape de restaurantul de unde tata poate lua bere ieftină. Pentru mine, restaurantul acesta înseamnă marginea oraşului pentru că, aici, pe iarbă, se opreşte toată populaţia oraşului, aşa de mulţi sunt, la mici şi carne făcute la grătar, la bere, la muzică. Deci, aşa am tras eu concluzia, nu mai e nimic dincolo de el. Se mai văd doar livezile de mere şi atât. Nici nu am îndrăznit să-i spun lui tata să mă lase cu fetele la joaca în parc. Ştiu clar că nu am voie fără el sau mama. Aşa că… am început să fiu tot mai singură pe banca din faţa scării. Băieţii şi fetele, preferau mai nou să meargă la lac, aşa spuneau ei – mergem la lac, mândrii că au voie de la părinţi, deşi eu cred şi acum că mergeau la leagăne în parc. Îmi inventez, în singurătatea mea, tot felul de jocuri ciudate, mai ales că sunt misterioşi cu mine. Cristina e din ce în ce mai puţin cu mine. Sau mai mult. Îmi arde privirea de cîte ori mi-o amintesc urcată pe masă cu picioarele, dansînd. Vrea să mă înveţe şi pe mine însă ideea de a mă sui pe masă îmi pare ciudată. Îi văd rochiile pline de flori, aşa mi-a spus că sunt, pe care şi le prinde imaginativ cu mîna şi şi le flutură pe lîngă picioare pe care şi le mişcă mărunt mărunt. Dacă i-ar vedea mama picioarele, ei sigur i-ar spune să se încalţe. Dar pe ea nu o ceartă ai ei unde pleacă, cu cine se joacă, ce se joacă… Şi mă întristez că nu pot fi ca ea. Dar împărţim la fel pâinea şi ne schimbăm tricoul. Nu mai e însă curioasă de cărţile cu poveşti sau în care desenăm, nici de jocul de-a făcut paprika, aşa spunem noi când măcinăm bucăţi de prefabricate până se fac pulbere şi pe care, apoi, o adunăm în cutiuţe penntru mâncare. Eh, aşa ne jucăm noi. Dar cred că mai sătulă e de gura mamei care ne ceartă ori de câte ori ne vede jucându-ne pe bancă sau în spatele blocului, pe iarbă, printre hainele întinse pe sârmă. De câte ori am întrebat-o de ce nu am voie să mă joc, îmi spune doar: tu nu vezi că nimeni nu se joacă cu ea? Şi să nu o mai întreb. Dar eu nu văd. Văd doar că e foarte curajoasă. Îmi place părul ei negru cârlionţ şi că are ochii mult mai negri decât ai mei chiar dacă faţa e parcă dată cu cenuşă. Niciodată nu îmi spune nu dacă îi cer ceva. Pentru că e tot timpul murdară pe sub unghiile mari sau că are părul uns tot timpul? mă întreb de câte ori aud gura mamei şi instinctiv mă uit la măinile ei. Dar cu ele desenează foarte frumos la grădiniţă. Cu ele prinde atît de elegant marginea rochiei. Îmi prinde obrajii. Acum sunt pe bancă, singură, cu un caiet de foi mâzgălite şi mă chinui să desenez trandafirul ce creşte pe lângă peretele blocului. Vreau neapărat să i-l arăt Cristinei când vine de la parc. Fac şi litere din când în când de parcă liniile nu îmi ajung. Deodată, aud venind dinspre lac un strigăt disperat. Îmi cade caietul din mâini şi simt aşa, ceva rău, cum îmi trece prin stomac. Nu aud decât cuvinte răzleţe: Cristina, lac, copiii, nene. Nu înţeleg de ce toţi ai casei, care cum, ies disperaţi afară fugind spre lac. Se aude un vuiet infernal de sirenă ca şi atunci când ne-au scos afară noaptea, pentru că se mişcau blocurile de la cutremur. Vecinii se grămădesc în mijlocul străzii. O privesc pe Lenuţa ca pe un duşman venit să ne strice jocul, cum stă între ei şi povesteşte ceva foarte agitată. Un regret imens îmi umple gura de lacrimi. Trebuia să fiu cu Cristina. Ce prietenă sunt eu dacă am lăsat-o singură! Asta simt şi îmi tot repet privind spre oamenii care vorbesc în altă limbă. Îmbrăcată într-o rochiţă albă, aşezată cu picioarele spre uşă, într-un pătuţ plin de flori, îmi pare foarte frumoasă Cristina. Şi-a dorit întotdeauna rochiţe frumoase ca ale mele. Acum are una mult mai frumoasă. Nu plâng. Eu plâng doar când mă lovesc, de ciudă, şi suflu peste bubă să îmi treacă mai repede. Acum e ciudat că simt o durere care îmi amorţeşte mâinile şi picioarele şi nu m-am lovit. Stau între uşi şi îmi ţin mâinile înfipte în lemn, mustrându-mă în continuare, pentru că nu înţeleg de ce nu se mai uită la mine. Îmi frec pur şi simplu faţa de cantul uşii, cum face mânzul lui tanti Aurica, singura care mai are casă între blocurile noastre şi care poate să crească şi o vacă, fără să mai simt cum mă răneşte lemnul, aruncându-mi privirea când în camera unde e ea, când în holul unde e un du-te vino de oameni. Aş fi putut să îi spun mamei că îmi e dragă şi că vreau să mă joc mai mult cu ea, aş fi putut să merg şi eu pe ascuns la lac până venea tata de la muncă şi aş fi avut grijă de ea. Doar tot eu am grijă şi de fraţii mei mai mici. Înfing unghiile în lemn deşi îmi vine să înjur, ştiu o grămadă de înjurături de la tata, îmi vine să iau sticle şi să sparg, cum face soţul la tanti aceea cu o mână tot timpul ţinută în mănuşă, din blocul de peste drum, când bea, îmi vine să fac ca un lup, cum face Alexandru când nu vrea să iasă la plimbare, mi-a spus mama că e un om mare care a rămas cu un corp de copil. Dar nu fac nimic din toate astea. O privesc. Cineva îmi pune mâna pe după umeri, să mă tragă de acolo, cred, şi întreb dintr-o suflare: -S-a umplut de râie sau nu? Mi se spune doar, cu o voce plânsă, să merg în camera copiilor. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Iula Ralia, ce este, văd. Și ce nu este. Și mai mult nu este decât este. Că Solitaire se întâlnește cu moartea un pic cam stângaci. Trece pe lângă ea fără de vlagă. E moartă de-adevărat.   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-06-07 22:01:38               mersii. o hi. acu' is 3. florentin s. - oare chiar slab? ma gandesc la mockingbird... la "asimilarea" cu naivitate dar si cu inteligentza a ceea ce se intampla. iccp titlul, aici nu e vorba de tigancusa doar, ci de prima intalnire a copilului cu moartea si de alte chestii inca.   Postat de catre iulia ralia la data de 2013-06-07 19:11:11               de la Fane Spoitoru! :))   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2013-06-07 10:27:05               daca se chema "Nu ai de ce să te miri" textul devenea interesant... Dar al 2-lea vot de la cine e ??   Postat de catre iulia ralia la data de 2013-06-07 00:01:10               :) Florentine, mersi pentru sinceritate.   Postat de catre . solitaire la data de 2013-06-06 22:08:59               Solitaire, iertată fie-mi sinceritatea, dar povestea asta a ta este realmente slabă. Relatarea, că mi se pare mai adecvat. Nu are nimic în ea care să mă determine la o lectură în continuare a ei, când va fi să vii cu partea a doua. Singura deosebire dintre ea și o compunere școlărească este limbajul ceva mai îngrijit. Și lungimea, aș putea adăuga.   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-06-06 16:27:39 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23956 Comentarii: 120078 Useri: 1426
ADMINISTRARE