PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Ienupărul celor nouă dragoni Text postat de Dragos Tudose Prima rafală de vînt a fost ca un anunţ, ca o premoniţie. Praful şi cîteva ghemotoace de hîrtie ce au continuat să plutească apoi mult timp în atmosfera încinsă, doar atît a rămas în urma lui, dar cineva cu adevărat atent, ar fi putut să simtă vibraţia, tensiunea aşteptării şi chiar ar fi putut simţi răcoarea ce precede furtuna. A doua rafală, mult mai puternică, răsturnă cîteva umbrele de la terasa de la coltul străzii, rupse un baner publicitar şi trînti de pe masă cartea pe care, cu doar cîteva clipe în urmă, Dragoş Tudose o închisese. Primele picături de ploaie, aruncate pe geam de a treia rafală de vînt, căzură pe foile cărţii căzute pe jos. Era încă linişte, era încă pace, furtuna încă nu începuse. Doar ploaia ce răpăia pe asfaltul fiebinte reverbera în urechea lui ca o misă funebră. Flacăra primului fulger lumină paginile ude ale cărţii. Aşa cum stătea, cu cartea deschisă, îngreunată de apă, în faţa ferestrei dincolo de care furtuna vuia acum ca o mare ale cărei valuri se prăbuşeau furioase peste oraş, Dragoş Tudose arăta caraghios, ridicol, avînd aerul că încercă să oprească un fluviu cu un baraj făcut din foi de hîrtie. Totul era ireal, părea pictat în pripă, fără talent şi folosind culori în exces, subliniind prea tare conturul. Bubuitura tunetului îl făcu să tresară, să se încovoaie deasupra cărţii, parcă protejîndu-i foile de pe care apa reuşise deja să şteargă primele rînduri. .............................................................................................................. meu este Liu Chufan şi m-am născut în satul Xiyezhai, din provincia Shaanxi, în urmă cu 25 de ani şi sunt al doilea cel mai vestit om din satul meu. Cu adevărat cel mai vestit a fost maestrul meu, Qing Lian, ceea ce înseamnă Lotusul Verde, şi a cărui faimă depăşise cu mult tot ceea ce cunoşteam noi, pînă la el, despre acest termen. De fapt, pentru noi, noţiunea de faimă a fost multă vreme echivalentă cu numele lui, Qing Lian. Într-un fel, acelaşi lucru se întîmplase şi cu noţiunea de destin, dar într-un mod cu mult mai subtil şi mai greu de explicat. Ziua în care maestrul a venit în satul nostru a coincis cu zilele durerii de după marea furtună pe care, mai tîrziu, poeţii aveau să o numească potopul ce a nimicit lumea. Realitatea e că lumea nu a fost nimicită, căci există pe pămînt lucruri ce cu greu pot fi distruse, nici focul, nici apa şi nici molimele neputînd stîrpi această fiinţă ciudată care este omul. Atunci cînd el a intrat în sat, nimeni nu avea timp de el, fiecare îşi căuta rudele, familia, se căutau unii pe alţii, unii vii, alţi morţi, înecaţi sau striviţi de propriile case, sau dispăruţi, răpiţi de furia apelor, sau părăsiţi, aşa ca mine, singuri pe lume, fără părinţi, fără rude, fără prieteni, aşa eram eu. Şi fiindcă nu aveam pe nimeni al meu şi nu aveam pe nimeni de căutat în talmeş-balmeşul ce urmase furtunii, pentru că doar pe mine mă aveam, iar asta nu-mi folosea la nimic, eu singur am văzut omul cel nou, necunoscut, ce înainta cu greu pe ceea ce mai rămăsese din străzile satului, sărind peste bucăţile de lemn, moloz şi noroi, fără să bage în seamă vaietele şi jalea din jur, fără să fie deranjat de mirosul greu al cadavrelor ce se umflaseră, pline de apă şi care explodau uneori, împroşcînd o zeamă verzuie în jur. Părea că ştie exact unde merge, cu toate că eu eram sigur, şi chiar aşa era, era prima dată cînd intra în satul nostru. L-am urmat atunci, nu ştiu de ce am făcut-o, poate fiindcă eram singur, mult prea singur pentru un copil de nouă ani, sau poate că a fost destinul, sau doar faptul că, după ce m-a privit cîteva clipe, cu ochii lui albi, ca de orb, nu m-a respins, nu m-a alungat. A continuat să meargă, grăbit, sărind peste obstacole, nu ocolindu-le, preferînd să se umple de noroi de sus pănă jos, decît să ocolească pînă şi cîţiva metri. Atunci cînd ne-am oprit, într-o zonă în care apa luase totul, lăsînd cîmpul gol, de parcă satul nu fusese cu doar cîteva zile înainte acolo, cînd ne-am oprit, zic, eram de nerecunoscut. Realitatea e că, şi dacă n-am fi fost complet acoperiţi de noroi, tot n-ar fi fost nimeni în stare să ne recunoască: pe el fiindcă era pentru prima dată pe pămîntul acesta, iar pe mine pentru că eram prea mic şi prea singur pentru a mă fi văzut cineva înainte suficient cît să mă recunoască apoi. Într-un fel semănam, eram amîndoi nişte străini ce picaseră aici, în mijlocul cazanului durerii, dar o durere exterioară care pe noi nu ne putea atinge. Acolo s-a oprit el şi, pentru că acum eu nu mai eram singur, eram al lui, m-am oprit şi eu, aşteptînd. Apoi, din diferite resturi pe care le adunam toată ziua, ne-am construit prima colibă. Acelaşi lucru se întîmpla peste tot în jur, oamenii adunau cioburile vieţii lor distruse şi încercau să le lipească unele de altele, să refacă vasul pe care, în final, să-l poată umple cu apă. Viaţa prindea din nou rădăcini şi invada mîlul ce acoperise totul şi care acum, la cîteva săptămîni de la furtună, se uscase şi, crăpându-se, se formaseră gropi imense în care, nu de puţine ori, au căzut oameni sau animale. Viaţa căuta să intre pe vechile făgaşuri, să se aşeze din nou, tihnită, la bucuriile şi tristeţile obişnuite, doar că noi eram acum alţii, nu neapărat diferiţi de cei care fuseserăm înainte, dar alţii, noi nouţi, eram cei de după potop, cei care scăpaseră cu viaţă, cei care avuseseră zile. Iar asta, naşterea asta din nou, era un miracol, aşa cum orice naştere e de fapt un miracol, iar în cazul meu ea era cu atît mai mare cu cît, eu singurul dintre toţi, în loc să am cel puţin pe cineva pierdut în acea urgie, eu găseam pe cineva, eu însumi deveneam al cuiva, aşa cum nu mai fusesem niciodată pînă atunci. Odată cu această apartenenţă nouă, treptat am căpătat multe altele: o meserie, apreciere, faimă. Şi toate, absolut toate, i le datorez lui, maestrului meu, Qing Lian, cel care a fost cel mai vestit om din satul meu. La un moment dat, faima lui era atît de mare încît ajunsese pînă la palatul imperial şi, într-o zi, doi emisari imperiali, îmbrăcaţi cu tunici de culoarea sîngelui, au bătut la poarta noastră. Era o perioadă foarte fastă în care părea că e suficient să cadă un bob de orez pe pămînt şi, imediat, în locul lui va apărea o orezărie. Era vremea cînd Tsai Lun, din scoarţă de copac, cînepă şi bucăţi de cîrpă, a creat hîrtia pe care se scriau edictele imperiale, Cao Zuamming inventase o pasăre de pînză şi lemn cu care te puteai ridica de la pămînt şi puteai zbura în zilele în care bărea vîntul, era vremea cînd Chang Heng construise o maşinărie ciudată din bronz cu care putea prevedea dezastrele, Quyang Yu făcuse o lingură vrăjită care arăta întotdeauna Sudul, era vremea cînd chiar marea împărăseată, studiind uimitoarea metamorfoză a viermilor de mătase, inventase nepreţuita mătase. În vremea aceea ne-au bătut la poartă emisarii imperiali, ne-au spus că avem două ore să ne facem bagajul şi că trebuie să-i urmăm. A fost perioada cea mai frumoasă a vieţii mele. Întotdeauna ne aduceam aminte de trecut cu duioşie, cu o anumită căldură, căci trecutul reprezintă perioada tinereţi noastre şi este astfel asociat inevitabil cu o amintire plăcută. La mine, ca de obicei, lucrurile veneau în dublu exemplar, de parcă ar fi trebuit să suplinească şi lipsa mamei şi a tatei, căci acea perioadă pentru mine este, pe de o parte, perioada adolescenţei mele, iar, pe de altă parte, perioada în care, datorită talentului maestrului meu, am fost primiţi în Palatul Imperial. Împăratul ne-a primit abia la un an după ce fuseserăm aduşi în Oraşul Imperial, dar asta chiar nu era de mirare în perioada aceea, căci erau alţi maestri care aşteptau şi de cinci ani să fie primiţi de Împărat. Într-o zi ni s-a spus că suntem aşteptaţi. Am fost conduşi în Grădina celor 1000 de flori. E o grădină care-ţi taie respiraţia şi asta nu doar din cauza mirosului puternic al celor 1000 de flori de care se bucură împăratul. Grădina se află în partea de vest a Oraşului Imperial şi are forma unui semi-cerc, simbolizînd cerul. Tocmai de aceea, i se mai spune şi Grădina Cerului. În mijlocul grădinii se află un pavilion care are baza un pătrat şi care simbolizează Pămîntul, căci toată lumea ştie că Pămîntul este pătrat. Apoi am traversat două poduri, podul Dragonului Albastru şi Podul Rîului de Foc, şi am ajuns la Pavilionul Soarelui. Aici l-am găsit pe împărat. Ne-am aruncat la pămînt, aşa cum se cuvine, şi am parcurs ultimii metri tîrîndu-ne în genunchi, cu capul lipit de pămînt. Apoi suveranul ne-a poruncit să ne ridicăm, dar eu tot nu aveam curajul să-l privesc. Împăratul ne-a vorbit într-un fel atît de firesc, încît nici nu-ţi venea să crezi că el era împăratul, iar noi... Dar eu tot nu puteam să privesc către el, încercam să privesc în altă parte şi-mi era frică, nici azi nu pot explica de ce îmi era aşa frică. Împăratul ne-a arătat un arbust care creştea chiar lîngă scările ce urcau în pavilion. Iată, ne-a spus împăratul, acesta este ienupărul celor nouă dragoni. Priviţi-l cît e de robust, ne-a zis împăratul, iar frunzele lui sunt verzi tot timpul anului. Şi aşa era, frunzele lui ca nişte ace aveau o culoare frumoasă, ceva între verde şi un albastru metalic. Apoi împăratul ne-a făcut atenţi la faptul că, sub crengile lui încolăcite, pămîntul era gol, pustiu. Nimic nu putea creşte sub el, orice plantă se sufoca sub forţa lui, asta ne spusese împăratul. Apoi erau crengile lui, porneau într-o direcţie, iar apoi, brusc, se răzgîndeau, porneau într-o altă parte, iar apoi, iar, acopereau totul, cucereau totul, dominau. Erau şi crestăturile în spirală de pe trunchiul ienupărului, ne-a făcut atenţi, asta era o cale, un drum, unul iniţiatic. Era drumul pe care fiecare trebuie să-l parcursă pentru a ajunge la sinele lui. Dacă-l tai, ne-a spus împăratul, va creşte unul şi mai mare şi mai ramificat. Înţelegeţi, ne-a zis el, el e spiritul universal, el creşte din sine şi se naşte pe sine. Ne-a arătat apoi, într-un ghiveci mic, un bonsai care copia forma ienupărului de lîngă scările pavilionului. Vedeţi, ei seamănă cu mine, ne-a spus, dar eu tot nu puteam să-l privesc, aşa că nu ştiam dacă ceea ce spunea era adevărat sau nu. Dar sigur era adevărat, căci împăratul nu minte niciodată. Mai apoi a trebuit să-i arătăm care e îndemînarea noastră specială pentru care ne aflam acolo. Maestrul meu şi-a întins măsuţa, a desfăcut cutia de culori şi cutia cu pensule. Le-a pus pe toate pe masă. A scos apoi, la sfîrşit, cutia cea mică, ferecată cu argint, în care ţinea nisipul. Apoi, cu penseta de argint, a luat din cutie doar un singur bob de nisip. Nici eu nu trebuia să stau în timpul ăsta. Mi-am întins şi eu măsuţa mea, am desfăcut sulul de hîrtie mai preţioasă decît mătasea, mi-am pregătit uneltele de scris. Apoi, în clipa în care maestrul meu a trasat prima dîră de culoare pe micul bob de nisip, eu m-am aplecat asupra foii şi am început a scrie. Am scris tot timpul cît maestrul meu a continuat să întindă culorile, am descris pe hîrtie fiecare mişcare a lui, am povestit-o în cuvinte, folosindu-mi toată îndemînarea şi toate cunoştinţele pe care tot de la el, de la maestrul meu, le dobîndisem. Ochii mei erau parcă legaţi de mişcările pensulelor maestrului meu, mîna mea era parcă ghidată de mîna lui, povesteam în cuvinte fiecare gest al lui, fiecare culoare pe care o întindea pe bobul de nisip, fiecare dungă, fiecare pată de culoare, fiecare semn. Totul era, identic, la mine, pe sulul de hîrtie, la fel cum era pe minuscula boabă de nisip, doar că eu zugrăveam în cuvinte ceea ce maestrul meu picta în culor, ăsta era rolul meu, menirea mea. Cînd am terminat, peste aproape o oră, eram obosit, terminat, Nu-mi mai simţeam mîna dreaptă, nu-mi mai simţeam spatele, încovoiat cum stăteam desupra măsuţei pe care se afla sulul de hîrtie acoperit de ideogramele care, ele însele, păreau a fi un desen, o pictură. De fapt chiar asta erau, un desen, un desen al gesturilor, un desen al creaţiei. Împăratul a privit mult timp bobul de nisip prins în căuşul pensetei de argint. Tăcerea era grea şi părea nesfîrşită. Mă temeam că împăratul nu va fi mulţumit de munca noastră, de talentul maestrului meu, de îndemînarea lui. Asta ar fi făcut să fim alungaţi de la palat dar, şi mai rău, toţi anii aceştia din urmă, de cînd îl cunoscusem pe el, pe maestrul meu, s-ar fi dovedit zadarnici, pustii. Apoi împăratul a şoptit: e ienupărul meu aici. Atît a spus şi a cerut să vadă şi sulul de hîrtie pe care eu îl scrisesem. Şi, după ce a privit îndelung ideogramele ce împestriţau foaia, a şoptit din nou: iar aici e din nou ienupărul. Ienupărul celor Nouă Dragoni, ienupărul care era el. .............................................................................................................. “Apele au ajuns mari şi au crescut foarte mult pe pămînt şi corabia plutea pe deasupra apelor. Apele au ajuns din ce în ce mai mari şi toţi munţii înalţi care sunt sub cerul întreg au fost acoperiţi. Cu cincisprezece coţi s-au înălţat apele deasupra munţilor care au fost acoperiţi. Şi a pierit orice făptură ce se mişca pe pămînt, atît păsările, cît şi vitele, tot ce se tîra pe pămînt şi toţi oamenii. Tot ce răsufla, tot ce avea suflare de duh de viaţă în nări, tot ce era pe pămînt uscat, a murit. Toate făpturile care erau pe faţa pămîntului au fost nimicite, de la om pîna la vite, pînă la tîrîtoare şi pînă la păsările cerului au fost nimicite de pe pămînt.” Apoi, furtuna s-a oprit la fel de brusc cum se stîrnise. Doar mirosul de ploaie rămăsese în oraşul pustiu. În plus, pe pervaz, o carte deschisă. Din cauza apei, cerneala tipografică se întinsese, formase desene ciudate pe foaie. Soarele apunea, în timp ce umbra unui copac ciudat se întindea peste oraşul asediat de nisipul deşertului. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Florentin, mulţumesc pentru lectură şi pentru comentariu. E posibil ca acesta sa fie doar un sîmbure al unui text cu mult mai amplu. Zic e posibil, aşa cum s-ar putea şi să rămîna aşa cum e.   Postat de catre Dragos Tudose la data de 2013-05-18 19:12:08               Da și nu. Ideea este faină, dar modul de expunere nu mi se pare cel mai fericit. Trecerea de la scrierea lui Dragoș Tudose la povestea propriuzisă mi se pare puțin cam grăbită, abruptă. Asemenea și povestea Maestrului, pare a curge prea grăbit către final. Răbdarea este primul lucru pe care trebuie să-l furi din magica, îndepărtata și fascinanta lume a orientului.   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-05-18 17:09:52 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23955 Comentarii: 120078 Useri: 1426
ADMINISTRARE