PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Şi îngerii mor (7) Text postat de Vasile Hurmuzache Plecarea precipitată a Andradei, trimisă de mine nici mai mult, nici mai puţin decât la dracu, a lăsat în mica mea rezervă un pustiu înfiorător. Semnele de întrebare îşi începuseră din nou asaltul la baionetă, îmi sfârtecau fără pic de milă orice încercare de răspuns şi înaintau însângerate şi triumfătoare către ultimele tranşee ale inimii, voind să o alunge de acolo pentru întotdeauna. Dacă nu primeaam în cel mai scurt timp ajutor de nicăieri, Andrada era pe vecie pierdută. Dar eu, eu fără ea, cine sunt? Clipele treceau greu, timpul nu le mai zămislea firesc; trosnea din toate încheieturile, le avorta şi le părăsea într-un hău cleios ce le jefuia de întregul conţinut şi înainte de a le asasina le prelungea cât mai mult agonia. Pluteam într-un vid însângerat, undeva deasupra propriului meu trup, căutând cu febrilitatea disperării colacul de salvare de care să-mi agăţ ultima speranţă. Îmi trebuie o minciună care să fie pe placul tuturor semnelor de întrebare care asaltează ultimele poziţii necucerite. …Îmi era rău, din ce în ce mai rău, lunecam, într-o sfâşietoare singurătate, din nou către haos. Disperării îi lua locul o tristă resemnare, am simţit deodată că nimic nu mă mai leagă de pat, că sunt liber şi uşor ca un fulg; încăperea se transformase într-o peşteră rece şi întunecoasă, perfuzorul într-o caracatiţă hidoasă iar neonul defect, ce se holba intermitent, îmi lumina câte o clipă drumul pe care trebuia să apuc. Am sărit ca ars: în pragul uşii stătea Andrada şi-mi făcea semne insistente să merg cu ea…Am pornit, plutind, către ea… mergeam parcă de o veşnicie şi abia dacă ajunsesem la jumătatea distanţei care ne despărţea. - Val! … Dar uite că ea plânge, de ce plângi? - Val! … Nu , nu este posibil, unde pleci? - Florineee! … Eei, drăcia dracului, iar începe? - Chemaţi repede medicul de gardă! Şi tu, Lidia, vezi că la noi în oficiu este o fată, Andrada, cheam-o repede aici, spune-i că moare!... … Moare…Cine moare? De ce moare? N-are decât, nu-i treaba mea… Doamne, ce căldură înăbuşitoare!... Şi tu, fată, n-ai de gând să te mai opreşti odată? Să ştii că mă supăr şi nu mai vin… Aşa mai merge, ţine lumina aceea mai sus, aşa, şi mai stai locului!... - Nu-i adevărat, Lidia, nu i se putea întampla aşa , deodată! De ce ai plecat de lângă el? Dacă îl pierdem, te dau afară şi te dau şi pe mâna procuraturii! … Dar ce-i cu gaşca asta de halate albe, de ce s-au năpustit asupra bietului băiat? L-au împănat cu atât de multe furtune, furtunaşe, măşti, electrozi şi sonde, pare un monstru cu un număr neobişnuit de mare de tentacule… De ce-l mai chinuiţi, nu vedeţi că moare?! Aşa, aşa, morţii îi plac bomboanele astea din cutii poleite şi sterilizate… Lua-v-ar dracu! Mamăăă! asta este seringă pentru cai… şi ce ac… Hingherii profită că bietul băiat este legat şi nu se poate apăra… - Dacă în câteva minute nu-şi revine, şi încă nu dă niciun semn, l-am pierdut… … Cred şi eu, după cât l-aţi torturat… - Val! Vaal! Vaaal, deschide ochii, am venit la tine, priveşte-mă! … Cine o mai fi şi frumoasa asta care s-a aplecat asupra lui? Ce picioare… Hai, mai apleacă-te încă puţin… aşa... - Val, să nu îndrăzneşti să mori, auzi? Să nu îndrăzneşti să-mi faci una ca asta!... - Domnule doctor, scapă? Nu-i aşa că scapă? - Nu fac parte din tagma celor care mint, nu pot spune cinstit decât că nu ştiu. Se pare că el nu vrea deloc să ne ajute, şi fără ajutorul lui, nici Christos nu mai are cum să-l ajute… … Andrada… Frumos nume… Cuum?! Ticălosule, ea nu a venit la tine! Acolo este locul meu! Uite, aşa, de-al naibii, deşi sunt extenuat de alergătura prin smoala asta lipicioasă, deşi mi-e silă de tine, am să te arunc din pat, acolo este locul meu! Casa mea! Uite pe cine am musafir şi eu hoinăresc aiurea!... Numai puţin, vin imediat, am zburat! Şi voi ce vă hliziţi aşa, stafii albe, ce aţi găsit atât de amuzant în faptul că am fost plecat şi acum mă întorc acasă, în casa mea, în patul meu? Pfui! ce dezordine este pe aici… şi ce de ferestre sparte… şi nu-i lumină… - Nu mai plânge, domnişoară, din această clipă, aparent totul este în regulă. Iar tu, Lidia, te poţi bucura că ai scăpat de procuratură, dar închide gura, nu mai rânji, tot te dau afară! Iar dumneavoastră, doamnă Silvia, de ce plângeţi?! Aţi fost tură de noapte, trebuia să fi ajuns deja acasă… Nu puteţi veni la noapte şi aţi schimbat tura cu altcineva? - Nu, domnule doctor, dar cum să fi plecat?! Băiatul meu se află, grav bolnav, aici… … De ce o fi minţind? Nu are nici un băiat bolnav, iar dacă, totuşi, are, nu aici…De ce o fi plângând? ..- Vă rog să părăsiţi co toţii salonul, rămâne numai Lidia. Haideţi, pericolul cel mare a trecut, a scăpat şi de această dată… … Cine a scăpat? Nu cumva… Hmm! Vasăzică, de asta este atât de întuneric? - Val! … Ai vocea frumoasă, nefiresc de frumoasă penru o hârcă, dar nu mă duci, madame, n-ai auzit că am scăpat? - Val, mă auzi? …Uite că nu te aud! Ştiu că tu cântăreşti cel mai bine faptele şi vorbele medicilor, dar, de această dată, eu îl cred pe doctorul Lupu. Aşa că, au revoir, madame!... - Florine, Florinel, sunt şi eu, Silvia, aici, fă-ne bucuria şi deschide măcar o clipă ochii… …Silvia… aa! Silvia… Prea târziu, draga mea, prea târziu… - Val, am venit la tine să-ţi explic totul, sunt eu, Andrada! … Andrada… asta este o zână din nu ştiu ce poveste… o nălucă… de fapt, cum o fi arătând o nălucă? - Florine, Andrada a venit să-ţi spună că te iubeşte mai mult ca oricând... - Val, hai, deschide ochii… … Ceva nu este în ordine… - Mi-ai promis, Val, încredere şi sinceritate absolută până la moarte; dacă poţi, te rog să dai un semn că auzi şi înţelegi ce-ţi spun… … Până la moarte… Până la moarte? Păi, eu încă nu am murit… Nu ştiu cine eşti dar vreau să mă conving că exişti, uite că deschid ochii! Aprinde o lumină, ceva, cum să te văd în bezna asta?... - Nu plânge, Andrada, nu te vede şi nu te aude. Şi este mai bine aşa… dacă ar înţelege cine eşti, emoţia l-ar da gata… … Cine nu aude? Cine nu vede? Cine nu înţelege? - Doamnă, v-am povestit când şi cum l-am cunoscut pe acest băiat. V-am spus că l-am dorit şi l-am avut chiar din prima noapte, el este primul meu bărbat. Şi ultimul! Nu ştiu dacă voi putea evita căsătoria cu doctorul Craiu, dar ştiu că el nu va dobândi niciodată şi nimic, absolut nimic, deasupra certificatului de căsătorie! I-am spus cinstit, şi nu vrea să mă creadă… Oare sunt blestemată să nu semăn în jurul meu decât nefericire? - Draga mea, nimic şi nimeni nu te poate obliga să contractezi această căsătorie care va distruge trei oameni… Ceea ce acum pare de neevitat, poate deveni peste câteva zile doar o amintire nesemnificativă; tergiversează lucrurile, timpul rezolvă adeseori situaţiile în faţa cărora noi înşine suntem neputincioşi. - Din păcate, este vorba de viaţa a cinci oameni: tata, Val, doctoral, eu… şi cel abia zămislit… Mi-e teamă că, oricum aş face, toţi vor avea de suferit. Şi numai din vina mea! … Ce tot îndrugă acolo, care doctor? - Andrada, iartă-mi indiscreţia, eşti însărcinată? Poţi să nu-mi răspunzi, nu mă supăr. - Nu! Adică, da… - Dar, bine, a trecut foarte puţin timp… - Adevărat, dar eu ştiu că sunt, înţelegeţi? - Cu Florin? - Doamnă! - N-am vrut să te jignesc, vreau să înţeleg doar. Da, lucrurile sunt a naibii de complicate. Craiu ştie de relaţia ta cu Florin? - Ştie totul… - Şi faptul că eşti însărcinată?! - Da, de aceea a fixat atât de repede nunta. - Nu a încercat să te determine la avort? - Nu… dimpotrivă, a insistat să păstrez copilul. Cred că şi el mă iubeşte foarte mult… … Copilul… copilul cui? Cum se fac copiii? Al Silviei? Ea are unul grav bolnav, internat aici…Nu… Copilul celeilalte, celei care are vocea atât de cristalină… celei care miroase atât de suav a primăvară… - Părinţii tăi ştiu? - Nu. nu încă. Dar ştiu că nu mai sunt fecioară… … Cred că ştiu şi eu… Salcie crudă!... - Andrada! - Val! - Andrada, unde eşti? - Aici, lângă patul tău! - Dă-mi mâna! Atingerea mâinilor ei fierbinţi şi catifelate mi-a făcut mult mai repede şi mai mult bine decât toate hapurile, injecţiile, perfuziile şi transfuziile doctorilor. Furtuna din adâncuri s-a potolit brusc, la ţărmuri s-a făcut deodată linişte, marea se ascundea vuind în scoica senestră a sufletului. Doar soarele mai lenevea în pat, orizontul plutea sub imenşi vălătuci de ceaţă. Şi, totuşi, vedeam cum luptă cu ceaţa doi naufragiaţi, două umbre sonore… - Florine, mamă, sunt şi eu, Silvia, aici, ies câteva minute afară… - Mamă Silvia, în faţa ta nu mai pot să am secrete, te rog să rămâi! - Dragul meu băiat, voi lipsi doar două- trei minute, trebuie să- i comunic ceva foarte important doctorului Lupu. Revin foarte repede. Ieşi din cameră suspinând, iar uşa se văită ca un eretic în beciurile Inchiziţiei. - Val, am venit să- ţi explic totul, sunt sigură că tu eşti singurul om care mă poate înţelege. - Ce să- mi explici, Andrada? Că ţi- ai bătut joc de dragostea mea? Asta am înţeles şi singur… - Mi- am bătut joc? După tot ce s- a întâmplat între noi, atât a mai rămas în sufletul tău? - Nu, au rămas şi ruinele catedralei de doi… Atât, doar că, în loc să cânte privighetoarea, ţipă cucuveaua. Spune- mi cinstit, tu ai trimis-o pe Crina să- mi spună că totul s- a terminat şi să nu te mai caut niciodată? - Când am trimis- o eu pe Crina? Nu, dragul meu, doar i- am povestit situaţia disperată în care mă aflam, jur! - Bine, fie… Spune- mi, chiar nu ai simţit niciodată, în aceste zile, nevoia să vii până la mine, măcar să mă vezi? - În fiecare clipă, Val, dar… mă mir şi acum că totuşi am îndrăznit să vin… - Numai vinovaţii se tem… - Şi îngerii... - Lămureşte- mă şi pe mine: dacă măritişul acesta cu doctorul îl faci împotriva voinţei tale, ca o soluţie extremă la o situaţie fără ieşire care exista cel puţin cu o zi înainte de a mă cunoaşte pe mine – ştiu de existenţa doctorului – cum de ai putut aduna în făptura ta atâta linişte, de ce nu mi-ai spus nimic, şi de ce a fost nevoie să mă minţi cu atâta artă şi rafinament? - Nu te-am minţit! Să-ţi fie ruşine pentru gândul acesta urât! Te- am iubit cu toată disperarea sufletului meu… n- am premeditat nimic! Te- am întâlnit cu inima în drum spre cer, a mea era numai o rană, şi… nu s- a întâmplat decât ceea ce trebuia să se întâmple… - Până la un punct. Dar nunta noastră în faţa lui Dumnezeu, Andrada, care a fost ideea ta, mi se pare astăzi o blasfemie!... - Dar atunci? - Ce importanţă mai are… - Are! Dacă aş putea întoarce timpul înapoi în noaptea aceea, aş îmbrăca din nou rochia de mireasă… - Atunci, am crezut că ai îmbrăcat rochia de mireasă a mamei tale. Deşi totul era neobişnuit, trăiam într-un firesc sublim al lucrurilor. Luîndu-l pe Dumnezeu martor şi respectând tradiţia, eram convins că ne spălam de vină şi păcat. - Şi acum? - Acum nu mai cred nimic… O sabie a unui barbar, ori, poate, a unui înţelept,a tăiat capul Adevărului, zadarnic mi-l oferi pe tipsie de aur… Mai bine te-ai milostivi să aprinzi o lumânare… să- mi torni ceară peste gură… să nu mai pot săvârşi păcatul prin cuvânt..- şi să mi-o pecetluieşti cu ultimul tău sărut… - Val,nu te înţeleg… - Taci… nu murdări templul cu vorbe, nu profana ideea de cal înaripat cu scheletul unei mârţoage devorată de lupi… şi nu macula aripile îngerului cu smoală… De ce este atât de întuneric? Mai este mult până se luminează iar de ziuă? - Vorbeşti de vreme, sau… - Şi de una, şi de cealaltă… - Deşi nu pare a fi aşa, doar norii sunt la îndemâna tuturor. Soarele răsare invariabil din noi… şi în imperiul tinereţii el nu apune niciodată! Ochii sunt doar ferestrele prin care ne adjudecăm faptul împlinit…tu nu simţi că s- a luminat de ziuă? - Te joci cu cuvintele… - Te înşeli, Val, dacă m- ai fi iubit mai presus de cuvânt, în sufletul tău ar fi fost atât de multă lumină încât nu ai mai fi comis ridiculul de a întreba. - Tocmai pentru că te-am iubit mai presus de cuvânt, te-ai ascuns în beznă… - Şi acum, acum nu mă mai iubeşti? - Să fiu cinstit, nu ştiu cât din ceea ce a mai rămas este dragoste şi cât milă de mine însumi şi spaimă de singurătate… - Nu te amăgi, Val, ar fi prea uşor ca acesta să poată fi adevărul. Singurătatea? Singurătatea nu există! Purtăm în noi mereu tot ceea ce am dobândit cinstit ori am jefuit lumii şi vieţii. Ai intrat în mine prin toţi porii, locuieşti în fiecare celulă a trupului meu, sufletul mi- e rană şi floare în numele tău, unde să mai încapă singurătatea? - Este şi acesta un punct de vedere… Ceea ce ai spus tu este corect dar nu şi complet. Dragostea ta a fost podul peste care am putut trece peste hăul spaimelor din mine în raiul meu personal şi parola în faţa căreia mi s-au deschis larg porţile lumii. Podul s- a prăbuşit, parola am pierdut- o, acum sunt mai străin în mine şi în lume, de două ori mai străin ca înainte; nimic nu- mi mai aparţine, nimic nu mă mai leagă, nimic nu mă mai bucură, nimic nu mă mai luminează, parcă însăşi durerea s- a golit de conţinut, lacrima a ajuns doar un biet copil handicapat al triteţii… - Chiar crezi că totul este pierdut? - Nu, nu totul… Numai în dragostea ta m- am simţit cu adevărat aproape de cer şi de stele, de mine însumi, numai ochii tăi mi- au împrejmuit viaţa cu frumuseţe şi linişte fără egal. Mă vor colinda până la nefiinţă toate ale tale, din care veşnicia îşi ia tributul de taină, înălţând peste prăpăstiile lumii curcubeul fiinţă peste care voi trece mereu ca peste un pod de slavă către lumina neuitării... - Mă înspăimânţi, Val, numai atât a mai rămas? - Dacă în primele clipe în care te- am cunoscut am formulat în forul meu interior anumite rezerve în legătură cu capacitatea ta de a cuprinde tot ceea ce este pur, grav şi adevăr absolut în imensitatea unicităţii irepetabile a sublimului primei iubiri, acum nu pot decât să recunosc că în mare măsură m- am înşelat: eşti şi vei rămâne pentru mine una din măsurile etalon ale esteticii sensibilităţii umane. Sper să rămânem pentru întreaga viaţă sub semnul visului stelar transferat pe tărâmul realităţii obiective, visători incorigibili, mateloţi fără remuneraţie la bordul sublimului, navigând pe apele fără de sfârşit ale dorului, către portul unicat al aducerii aminte… - Val, tu de fapt îmi spui pe ocolite să plec, să plec definitiv!... - Chiar să fi vrut să- ţi spun aşa ceva, nu aş fi avut cum: tu ai plecat deja… - Dar m- am reântors! - Nu am nevoie de mila ta, înţelegi? Dacă ţi-aş controla acum poşeta, precis că aş găsi dosită acolo o lumânare… ………………………………………………………………………………………………… ( va urma ) Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   dle Adrian Mihai, de ce vrei să-i răpești lui sile, frumoasa iluzie că e prozator? uite mie, de pildă, pasajul următor mi se pare antologic: ”Clipele treceau greu, timpul nu le mai zămislea firesc; trosnea din toate încheieturile, le avorta şi le părăsea într-un hău cleios ce le jefuia de întregul conţinut şi înainte de a le asasina le prelungea cât mai mult agonia. Pluteam într-un vid însângerat, undeva deasupra propriului meu trup, căutând cu febrilitatea disperării colacul de salvare de care să-mi agăţ ultima speranţă. Îmi trebuie o minciună care să fie pe placul tuturor semnelor de întrebare care asaltează ultimele poziţii necucerite.” Stilistic, e desăvîrșit, mai ales că avalanșa de epitete sangvilolente și elocvente sugerează chinul creației ce-mpinge pînă și heruvimii la groapă.Cine-știe, poate la al doilea volum, unul în antiteză intitulat ”Și diavolii dorm uneori” ajunge și v.h. în uniune, care uniune? asta, în care impostura ține loc de operă: http://adevarul.ro/cultura/carti/kitsch-impostura-uniunea-scriitorilor-romania-literatura-care-ti-intoarce-stomacul-dos-1_511531a54b62ed5875ecb902/index.html   Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2013-02-18 09:42:42               nu- i o crimă că nu aţi înţeles nimic, d- le a.m..; şi, poate, nu v- ar strica şi nişte lecturi peste cele deja uitate, adică extra, inteligente…   Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2013-02-17 15:16:58               alăturarea celor două titluri vă inspiră pe dvs, dle h, să ne fericiţi cu productele dvs versificate? dacă da, o să mă apuc şi eu de aşa lecturi extra. şcolare...   Postat de catre adrian mihai la data de 2013-02-17 14:22:18               d- le Adrian Mihai, vă insultaţi singur inteligenţa! Nu era vorba de numele autorilor sau genul cărţilor, ci de alăturarea celor două titluri, în contextul celor afirmate de mine. Dreptul d- vs, este şi acesta un mod de a ocoli un obstacol…   Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2013-02-17 09:50:30               aici m-aţi prins, dle hurmuzache, sunt şvaiţer, am mari găuri în cultură! recunosc cu mâna pe inimă că nu l-am citit pe haralamb zincă! însă am pierdut ceva?   Postat de catre adrian mihai la data de 2013-02-16 18:47:40               d-le adrian mihai, constat că îmi purtaţi constant de grijă, cu o prietenie nedisimulată. Se pare că simţiţi nevoia să vă imitaţi idolul în toate, dând otova cu cataroaie verbale. Numai că, bardul este cu adevărat un brand, are haz şi prestanţă. De, face fiecare ce poate… că vor fi şi cardiaci ce s’- or pune să citeasă, uite că nu m- am gândit. dar, de ce să o mierlească? cum poate- nţelege surdul cât de bună- i simfonia? să îşi cheme iute Smurd- ul, să- şi salveze omenia… drept e că, la bătrâneţe, când n- ai vlagă, jaba minte! adormi, ca pişcat de tse- tse, de la primele cuvinte… te trezeşti când visul zboară şi, înţepenit, te tângui cum că vremea te omoară; despre text, începi să bâigui… insistenţa d- vs mă onorează… şi, ca un bun samaritean, îmi propun să nu vă rămân dator. aţi citit romanul poliţist ,, H.V. îşi caută umbra „ de Haralamb Zincă”? Dacă îl coroboraţi cu ,, Moartea lui Orfeu”, de Laurenţiu Fulga, poaste veţi înţelege câte ceva…   Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2013-02-15 21:05:41               aci,-n valea plângerii, tot citind pe autorul, pân' să moară îngerii, o mierleşte cititorul!   Postat de catre adrian mihai la data de 2013-02-15 13:30:12 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23952 Comentarii: 120073 Useri: 1426
ADMINISTRARE