PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Crima din Cartea de telefoane Text postat de Dragos Tudose Povestea pe care v-o spun este povestea simplă dar tragică a unui concetăţean al nostru căruia, pentru conformitate, îi vom spune Prevost. Nu o să insist în a încerca un portret al acestuia. Pe de o parte pentru că, oricît de iscusit aş fi, inevitabil portretul pe care eu l-aş zugrăvi, nu va fi niciodată Prevost, iar, pe de altă parte, din cauza faptului că toate aceste amănunte, interesante poate, nu ne sunt în nici un fel folositoare poveştii noastre. Singurul lucru important este că, uneori, în nopţile în care eroul nostru era chinuit de insomnie, lua cartea de telefoane pe care o lăsa să se deschidă la o pagină la întîmplare, iar apoi, cu degetul, anterior umezit de salivă, aluneca pe pagina cărţii pînă cînd, oprindu-se, alegea un nume, la întîmplare şi, împlicit, numărul de telefon aferent. Forma apoi numărul respectiv, aşteptînd. Reacţia de la capătul firului era, în principiu, aceeaşi. Era reacţia omului trezit în miezul nopţii, astfel încît vocea erau ascuţită, nervoasă, cerînd o explicaţie pentru acea intruziune brutală în spatiul ei oniric. Prevost, ţinînd receptorul lipit de urechea dreaptă, asculta. Nu se grăbea, aşa era jocul lui. Îl lăsa pe celelalt să înceapă, apoi, abia şoptiti, dar suficient de tare cît să fie auzit, spunea doar atît: Ştiu totul. Era de ajuns, doar două vorbe, pentru a tăia dintr-odată elanul iritat al celuilalt. O tăcere grea se lăsa pentru cîteva clipe. Apoi vocea revenea, dar era alta, timidă, gîtuită, temătoare. Cerea, cerşea. Voia să ştie cu cine vorbeşte, voia să ştie ce anume ştia celălalt. Jocul se termina cînd, după ce Prevost mai spunea încă o dată cele două cuvinte magice, trîntea receptorul în furcă şi, ca prin farmec, în următoarele cîteva minute, adormea ca un prunc. Evident, jocul acesta nu putea avea decît un singur sfîrşit, unul tragic pentru eroul nostru şi, pentru că era atît de previzibil, nici eu nu voi insista prea mult asupra lui. Important pentru povestea nostră e că, pentru anchetarea morţii lui Prevost fu desemnat un procuror tînăr căruia, pentru conformitate, noi îi vom spune Procurorul. Acesta era la primul lui caz important. Terminase de puţin timp facultatea, iar acum, cînd fusese înştiinţat că va ancheta o crimă, pricepuse din prima clipă că iată, se ivise momentul pe care-l aştepta, momentul în care va putea să demonstreze. Căci, trebuie spus, Procurorul, chiar dacă unul foarte tînăr, sau poate tocmai de aceea, era dornic de o afirmare rapidă şi, credem noi, chiar avea datele necesare pentru aceasta. În plus, destinul fusese generos cu el, oferindu-i şansa de a ancheta o crimă la unul din primele lui cazuri. În fine, cred că am evidenţiat suficient pentru a fi clar pentru toată lumea că avem de-a face cu un procuror orgolios care, prin rezolvarea rapidă a cazului, dorea să urce cît mai repede treptele profesionale şi, de ce nu, să se afirme în societate. Important este că, cercetînd locul crimei, împins fiind de fler dar şi de cunoştinţele bine asimilate în anii de studiu, Procurorul se opri asupra cărţii de telefoane pe care, aşa cum vă aşteptaţi, a deschis-o. Ei bine, cartea de telefoane se deschidea, ca un făcut, mereu la paginile 234 - 235. Aşa cum am subliniat mai sus, Procurorul nu ducea lipsă de calităţi native, dublate de cunoştinţele acumulate în anii de facultate, toate acestea ducînd la observarea, destul de facilă de altfel, a faptului că, o anumită parte a paginii 235 era destul de uzată. Această uzură se manifesta prin faptul că respectiva zonă a paginii avea o altă culoare, mai gălbuie, în timp ce literele erau întinse, curse, de parcă cineva le-ar fi frecat cu un deget muiat în salivă. Atunci, în primul moment, poate că Procurorul nu a înţeles exact cît de importantă era descoperirea pe care o făcuse, dar a consemnat această informaţie în carneţelul său, aşa cum consemnase anterior declaraţia infirmierei care-l îngrijea pe Prevost şi care susţinea, lucru confirmat şi de documentele medicale, că Prevost suferea de amnezie cronică, cu alte cuvinte nu ştia nici măcar cum îl cheamă. Boala era atît de gravă, încît creierul lui Prevost reuşea performanţa de a uita chiar şi gesturile făcute cu cîteva clipe în urmă. Ne referim, evident, la perioada în care acesta din urmă încă mai trăia, căci acum, scăpat de toate, chiar şi de boala sa, uitarea o lăsase celorlalţi. Procurorul strînse probe, audie martori, încercă să stabilească un cerc de suspecţi. Zadarnic însă. Din cauza bolii sale care-l ţinea într-un fel de sechestru la domiciliu, Prevost nu avea alt contact cu lumea decît asistenta socială care avea grijă, din partea statului, de el. Trebuie menţionat că respectiva asistentă beneficia de un alibi fără cusur şi, în plus, nu exista nici un motiv pentru a putea fi bănuită de crimă. Mai mult, moartea pacientului ei îi produsese acesteia o gaură în buget, prin faptul că statul îi deconta servicii pentru un pacient mai puţin. Procurorul, cu toată încrederea nestrămutată în sine, nu reuşea să avanseze pe drumul anchetei, iar asta îl irita la culme. Imposibilitatea de a rezolva cazul nu numai că îi bara ascensiunea rapidă la care visase, dar se putea dovedi, în viitor, o adevărată piatră de moară agăţată de piciorul carierei sale. Iar procurorul, după cum v-am spus, era un tip orgolios care nu putea accepta un astfel de eşec. Intrase în criză de timp, intrase în criză de idei, nu ştia unde să mai caute. Colegii începuseră să-l ironizeze, şefii îl presau să finalizeze cît mai curînd cazul. Iar el, la mijloc, strivit sub orgoliul său nemăsurat, încerca să găsească o cale, cerceta din nou locul crimei, reevalua probele, studia alibiurile. Apoi, în această perioadă în care, pentru prima dată Procurorul se îndoi de calităţile sale, el descoperi în carneţelul de notiţe un mic amănunt. Amănuntul se referea la Cartea de telefoane şi la faptul că aceasta se deschidea întotdeauna în acelaşi loc. Mai mult, o anumită porţiune a paginii părea a fi mai uzată decît restul paginii, ceea ce te putea duce cu gîndul că respectivele telefoane fuseseră mai des folosite decît celelalte. Dintr-o dată, Procurorul înţelese că ancheta găsise un nou făgaş şi, cine ştie, poate că se afla la doar o lungime de palmă de făptaşul oribilei crime. Pentru că ordinea era una din calităţile procurorului nostru, acesta porni prin a ancheta prima persoană ce se găsea pe pagina cu numărul 434 din Cartea de telefoane şi al cărei nume şi mai ales număr de telefon, chiar dacă neimportant pentru povestea noastră, se dovedea a fi, prin uzura foii, foarte folosit de către victimă. Persoana respectivă fu adusă la procuratură cu mandat de aducere şi, trebuie spus că, Procurorul, cu flerul lui înăscut, citi, încă din prima clipă, pe faţa îngrozită a suspectului, urmele unor fapte antisociale, poate chiar crime, pe care acesta le săvîrşise. Tot ce mai avea de făcut, îşi spuse el, mai era doar să-l facă să recunoască, să se căiască de ceea ce făcuse, toate în vederea transformării celuilalt, din persoana persoana periculoasă şi asocială pe care procurorul o întrezărise, într-un om nou, perfect integrat în societate şi incapabil de a făptui acţiuni antisociale sau, şi mai rău, crime. Evident, aşa cum învăţase în facultate, nu îi comunică suspectului acuzaţia pentru care fusese adus în anchetă. Important era ca celălalt, simţind presiunea întrebărilor care-l încolăceau ca o imensă caracatiţă, să cedeze, să se lase descoperit, să recunoască. Suspectul, era evident, se temea, avea ceva de ascuns şi, în acest moment, Procurorul nu mai avea nici un dubiu. Suspectul nu mai era doar suspect ci era chiar criminalul. Nu mai avea nici un rost să valseze în jurul lui, întrebările puteau fi puse acum direct, frontal, era ultimul asalt, finalul, momentul în care celălalt urma să cedeze. Procurorul nu fu surprins cînd, punînd direct întrebarea legată de uciderea lui Prevost, suspectul negă orice implicare. Negarea venea cu violenţă, aproape cu o uşurare greu de înţeles, de parcă celălalt s-ar fi bucurat că e acuzat de ceva cu totul şi cu totul absurd, asta eliminînd posibilitatea de a fi acuzat de lucrul real pe care-l făcuse. Dar procurorul nu putea fi păcălit atît de uşor. El făcuse studii şi, în plus, avea toate calităţile necesare pentru a deveni un foarte bun anchetator. Suspectul nu mai avea nici o şansă şi chiar aşa se şi întîmplă. Cu alte cuvinte, la început acesta negă orice implicare în uciderea lui Prevost, pentru ca pe parcurs, în urma folosirii metodelor specifice unei anchete profesionist executate, acesta să recunoască tot, mărturisind, în anchetă, o mulţime de amănunte ce întregeau cadrul desfăşurării macabrei crime. În sfîrşit, cazul era rezolvat, criminalul fusese găsit, drumul către afirmarea profesională şi socială al iscusitului procuror fusese deschis. Dar, pentru că aici intervine un dar, căci procurorul nostru nu era unul obişnuit. El era un profesionist, un artizan al domeniului, el nu putea finaliza un lucru doar pentru că acesta funcţiona. Nu, pentru el ansamblul trebuia să aibă şi frumuseţe, coloare, fineţe. În fine, ce să mai discutăm, cu toate că lucrurile păreau rezolvate, suspectul era arestat, iar şefii săi îi recomandau să trimită cazul spre judecare, procurorul nostru nu se putea opri aici. Anchetele continuară deci cu următoarele persoane de pe pagina 235 a Cărţii de telefon. Procedura fu, în mare parte aceeaşi: mandate de aducere, groaza evidentă ce se citea pe chipul suspecţilor, negarea vehementă atunci cînd erau acuzaţi de uciderea lui Prevost, recunoaşterea, în urma utilizării metodelor specifice, crimei şi adăugarea unui întreg lanţ de amănunte care să consolideze propria vinovăţie. Trebuie spus că, fiecare dintre ei susţinea că a acţionat de unul singur, sub imperiul furiei pe care astăzi, cu mintea lucidă, nu şi-o mai puteau explica. Cu fiecare zi de anchetă, ba chiar cu fiecare suspect nou ce era adus şi interogat, Procurorul înţelegea că lucrurile se blochează din nou, căutarea lui ajungea din nou în impas. Astăzi avea, în beciurile Procuraturii, aproape douăzeci de oameni arestaţi şi care, toţi, fără excepţie, susţineau că l-au ucis cu bestialitate pe bietul lor concetăţean, Prevost. Prtoblema pentru Procuror era că, iată, avea prea mulţi criminali şi o singură crimă şi, în plus, amănuntele pe care aceştia, cu atîta generozitate le oferiseră tocmai pentru a se auto-acuza, erau în totală contradicţie cu adevăratele amănunte culese de la locul crimei. Aproape nimic din declaraţiile suspecţilor nu se portivea cu realităţile văzute în casa mortului. În următoarele două săptămîni, Procurorul finaliză anchetarea tuturor celor 35 de persoane al căror nume, aparent mînjit de salivă, se aflau pe pagina 235 a Cărţii de telefoane. Anchetarea se finalizase, în mod firesc, cu arestarea acestora în urma mărturisirii, de către toate cele 35 de persoane, abominabilei crime. În acest punct al anchetei, Procurorul înţelese că exista ceva, un lucru poate nesemnificativ, pe care nu-l luase în vedere şi care, iată, dusese ancheta într-un punct care, din nou, părea fără ieşire. Trebuie spus că bietul procuror nu mai dormea nopţile, era sîcîit de o perpetuă insomnie, în timp ce ziua moţăia la birou, supus fiind ironiilor colegilor şi presiunilor şi ameninţărilor şefilor care ajunseseră la capătul răbdării aşteptînd sfîrşitul acestei anchete. Bietul procuror mînca prost, pe apucate, nu se mai îngrijea aproape deloc, devenea, cu fiecare zi care trecea, o epavă umană. Această presiune, această concentrare asupra unui singur gînd, acela de a prinde criminalul, îl consuma ca pe o lumînare, îl făcea să îmbătrînească subit, să se usuce, să se apropie de moarte. Asta pînă într-o zi cînd, împins de flerul pe care încă nu-l pierduse, fu străfulgerat de o idee. Genial, şoptise el, Genial. Şi chiar aşa era ideea ce-i străbătuse, ca o scînteie, mintea sa cea strălucită. Apoi, parcă întinerit dintr-odată, cu o vigoare de care nu mai părea în stare, se cocoţă pe scaunul de lîngă biroul său, şi astfel ajunse la înălţimea necesară pentru a putea lua, de pe dulapul metalic, Cartea de telefoane. O deschise la pagina 176 şi rămase cîteva clipe cu privirea plutind deasupra paginii. Apoi, brusc, se opri asupra unui nume. E prea puţin interesant care era acest nume, mult mai important este că Procurorul dădu ordin ca persoana respectivă să fie adusă cu mandat de aducere şi, imediat să fie băgată în anchetă. Ceea ce era de aşteptat, se şi întîmplă. La început suspectul părea îngrozit de ceea ce i se întîmpla şi se putea citi pe faţa lui că ascunde ceva. Apoi, cînd i se aducea la cunoştinţă acuzaţia, nega cu violenţă crima dar, lucru ciudat, părea aproape fericit că fusese acuzat de aşa ceva, de parcă această acuzaţie l-ar fi scutit de o alta, de care el se temea. Apoi, în urma metodelor specifice de anchetă, suspectul recunoştea tot, povestea cu lux de amănunte cum l-a ucis cu bestialitate pe Prevost şi, în urma mărturisirii, era arestat. Şi pentru că procurorul nostru, după cum am mai spus, era o persoană foarte ordonată, din acest moment, ancheta a urmat întru totul filele Cărţii de telefoane. Asta înseamnă că, de aici înainte, fură anchetate, în ordine, persoanele al căror nume începea cu A, apoi cu litera B. Evident, toţi suspecţii mărturiseau în final şi, evident, trebuia să suporte consecinţele faptelor lor. Erau imediat încarceraţi. Nu putem să ştim cum s-ar fi finalizat ancheta. Din păcate, într-una din serile cînd Procurorul se întorcea de la birou, fu acostat de o maşină neagră din care coborîră patru bărbaţi îmbrăcaţi în negru şi în care Procurorul recunoscu pe dată pe reprezentanţii unei alte instituţii a statului care, în mod imuabil, se afă deasupra tuturor celorlalte. Fu invitat să urce în maşină şi fu dus undeva, într-un loc necunoscut unde fu anchetat în cursul următoarelor zile. Anchetatorii voiau să ştie ce urmărea cu ancheta pe care o conducea, de ce arestase toate persoanele al căror nume începea cu litera A, iar acum trecuse la litera B şi, mai ales, cine se afla în spatele întregii poveşti. Evident, în cursul anchetei, Procurorul recunoscu tot. Recunoscu chiar şi faptul că el îl ucisese cu bestialitate, într-un moment de furie nejustificată, pe bietul nostru concetăţean, Prevost. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Domnule Hurmuzache, din punctul meu de vedere nu sunteţi chiar deloc pe lîngă. Chiar am încercat să găsesc un ton potrivit cu tema poveştii. Am încercat şi o undă de ironie în acest ton, dar, probabil, nu mi-a ieşit. Oricum, mulţumesc tare mult pentru că aţi avut bunăvoinţa de a citi acest text al meu.   Postat de catre Dragos Tudose la data de 2013-02-12 22:06:18               D-le Tudose, am citit şi recitit acest text. Şi, se vede de la o poştă schimbarea. Şi este clar că este voită. În ton cu tema abordată, îndrăznesc să spun. Finalul este unul insolit tocmai prin faptul că este altul decât cel spre care părea a conduce firul naraţiunii. Pur şi simplu este o altă temă, o altă abordare, un alt stil. Simt şi eu că sunt puţin pe lângă, dar este numai ,,vina” d-vs că ne-aţi obişnuit cu totul altceva!   Postat de catre Vasile Hurmuzache la data de 2013-02-12 17:32:05               Mulţumesc, domnule Kosta, pentru răbdarea pe care aţi avut-o cu textul meu.   Postat de catre Dragos Tudose la data de 2013-02-12 11:30:49               Ceea ce nu am gasit (si, Doamne, cum l-am cautat!) in acest text cinstit (drept, cum ar zice mama, care avea cateodata sinceritatea de a recunoaste ca a facut o mancare "dreapta", adica fara firitiseala si condimente atent dozate) este ceea ce numim "le clou", cuiul, clenciul, smekerezul, vorba vecinului Sandu. Sau nu m-am prins eu. Metafora vinovatiei generale este poate singurul motiv care strabate aceasta poveste care, da, mi se pare si mie prea corect redata, ca-n procesele verbale ale procurorului. Sau ce face el acolo in actele lui. astept de la matale o poveste magica, un text care sa ne poarte in lumi mirifice, cu scanteieri aurii, cu...nu stiu, asa cred eu c-ai sti mata sa scrii. Cu simpatie si rezervă atent drămuită, Kostanie, ăl mai naşpa şi dihanie.   Postat de catre sters sters la data de 2013-02-12 11:11:59               Multumesc pentru lectură, Florentin. Şi da, limbajul a fost special unul studiat.   Postat de catre Dragos Tudose la data de 2013-02-12 09:12:08               Tocmai mă pregăteam să nu-ți spun că nu mi-a plăcut, dat fiind limbajul studiat, aproape școlăresc (exact ca atunci când, după ce ai băut un pahar în plus, ai tendința să institui un control exagerat asupra tuturor gândurilor/mișcărilor, iar acest lucru se observă), când iată-mă scriind aceste rânduri prin care caut a-ți spune că povestea devine din ce în ce mai interesantă către final și, da, pot spune că este o poveste pe cât de adevărată, pe atât de (ne)bună. Aproape imposibil să nu ne recunoaștem printre miile de numere din Marea Carte de Telefon (și în momentul ăsta brusc mi-au apărut în minte cărțile ale vechi, cu foile gălbejite, având coperți albastre și un disc de telefon desenat pe prima copertă, Peia Io(a)n trebuie să știe mai bine).   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2013-02-11 23:28:42 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23952 Comentarii: 120073 Useri: 1426
ADMINISTRARE