PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
... Text postat de Rodica Elena Lupu Dacã porþile de azi ale þãranilor maramureºeni refac somptuos porþile vechilor curþi voievodale, etalând simboluri ºi semne de descendenþã nobiliarã, de rang, de cuget, de civilizaþie strãveche, fiind spaþii memoriale, cam acelaºi lucru îl putem afirma despre cruci: lemnele de cãpãtâi sunt fragmente ale amintitelor porþi, cu deosebirea cã stricã voit somptuozitatea primelor, prãbuºesc arcul de boltã aducându-l pe om la condiþia lui muritoare. Crucea devine, astfel, un laic remember, stâlp de intrare în somn, în repaos, în vis. E ceea ce ne spun calm, pe tãcute nenumãratele cimitire înºirate în spaþiul ondulat al Marmaþiei. E ceea ce ne spune, cu violenþã ºi har, nemaipomenitul cimitir din satul Sãpânþa, pe care l-am vãzut de atâtea ori ºi unde mã opresc de fiecare datã când trec prin aceste locuri. E de aceea, normal, sã ne întrebãm ca orice þãran maramureºean: de ce marmura ºi bronzul? De ce numaidecât piatra? De ce neapãrat metalul? E regula locului ºi de ce nu a jocului. ÃŽntâi a fost dulgherul, omul Þãrii de Lemn. Cioplea porþi, stâlpi de pridvor, furci, cãpriori, cumpene, ºindrilã dar mai ales lemne de cãpãtâi, arse de soare, bãtute de vântul ºi de ploile nordului, care le patina frumos, aruncându-le, în neistovitul fluviu de lemn, cum poate fi numitã civilizaþia cioplitului la români. Ion Stan Pãtraº, cã despre el e vorba, naviga pe vigurosul fluviu ca oricare dintre þãranii satelor maramureºene, muncind înlãuntrul îndeletnicirii pe care o slujiserã bunii ºi strãbunii lui, pânã la a nu ºtiu câta seminþie. Cu deosebire cã acestui Ion Stan Pãtraº, verigã anonimã în neîntreruptul lanþ al dulgherilor din Marmaþia, îi lipsea picul de solemnitate al celor de dinaintea lui nu ºtia ºi nu voia sã fie solemn, grav; omul nostru, fire iscoditoare, pusã pe ºotii, avu chef sã râdã cu dalta ºi râse nemaipomenit umplându-ºi spaþiul de cioplire cu cele mai neobiºnuite scene: cai zburând, mioare vorbind, stele cãzând, sori suspinând, oameni asfinþind, pomi arzând, munþi scãpãrând, pãsãri luminând, ape hohotind, case doinind, brazi trâmbiþând. Care va sã zicã, cioplea mai altfel. Cioplea cu stânga lui. Se simþea obligat sã le aºeze fierbinþi ºi nebune, pe suprafeþele de lemn, în fibrã, tãindu-le pãtimaº, cu lama cuþitului, adânc, ca nimic sã nu le ºteargã de acolo – arºiþe, ploi, viscole, ani. Erau tatuajele lui. Era JOCUL. Se întâmpla asta în urmã cu vreo 70 de ani. Timpul a curs ºi lungi nori de fum s-au întins deasupra þãrii întunecând cerul, îndoliind Europa ºi a venit rãzboiul. Sculptorul a simþit mai mult ca oricând nevoia sã se uite la cer. Aspira cãtre puritate ºi limpezime, când a descoperit cea mai frumoasã dintre culori, culoarea speranþei, un albastru infinit, lunecând pe cerul nesfârºit, un albastru fosforescent-mãtãsos, cãruia avea sã-i rãmânã fidel toatã viaþa. ÃŽn anii aceia, cimitirul satului s-a umplut de morþi, s-a înãlbãstrit de crucile meºterului. Crucerul satului zugrãvea cu o neistovitã putere, îmbãtat de acel bleu intens pastelat, împins spre gri-grege, cu care îºi inunda obsesiv lucrãrile. Era o nãscocire culoarea lui, pentru cã strãlucea neobiºnuit ºi hipnotic printre culorile fundamentale ale locului: verdele-vieþii, galbenul-fecunditãþii, roºul-patimii ºi negrul-morþii. Le regenera pe acestea, dezicându-le sau afirmându-le, dupã împrejurare. Era termenul lor de referinþã. Era mediul iradiant. Zugravul nu ºtia toate acestea, le simþea însã condus de un mare ºi sigur instinct. S-a nãscut deci, albastrul de Sãpânþa, altul decât cel de Voroneþ, de care se desparte în nuanþe, dar pe care-l afirmã ºi-l confirmã, în fond þinutul de peste munþi. Sculptorului i se adãugase irevocabil, pictorul. Curând avea sã li se asocieze – splendidã trinitate! - poetul; sculpturile zugrãvite îºi cereau a treia dimensiune, cuvântul. Meºterul a devenit rapsod. Ce spune el prin vers? Povestea vieþii celor duºi fãrã întoarcere. Cum o spune? Ca orice poet popular, doinind. Sã pãtrundem în „cimitirul vesel” al vrãjitorului din Sãpânþa. Ceea ce vã cer, e sã intraþi simpli, descãrcaþi de ale voastre, ca niºte copii, în acest þinut de mare densitate a misterului, unde gândul nu se poate miºca decât îmbrãcându-se în tãceri rituale. Haloul nu trebuie destrãmat ºi vraja locului vi se va etala ca o coadã de pãun. Meritã sã priviþi în jur cu ochi luminos ºi pupilã relaxatã. Cimitirul e doar formal ceea ce efectiv vrea sã fie sau ceea ce ne-am obiºnuit cã vrea sã fie. Cine a spus cã deasupra mormintelor stãruie un ocean de tristeþe? Cimitirul Vesel de la Sãpânþa, capodoperã a meºterului popular Stan Ion Pãtraº. Pe fiecare cruce din lemn pot fi citite câteva versuri care-l caracterizeazã pe decedat. Acest lucru îmi aminteºte despre o glumã fãcutã de colegul meu Iuliu P., pe când eram revizor contabil la Cluj, ºi care mereu era pus pe ºotii. Versurile pe care el mi le-a spus: „Sub aceastã cruce grea/ Zace scumpã soacrã-mea/ Voi acei care citiþi/ Aveþi grijã, n-o treziþi!”, sunt credibile doar pentru cei care nu au vizitat acest cimitir. Un fluviu de cruci de lemn, un fluviu de ani, un fluviu de nume vorbesc despre duºii în luturi. Crucile sunt crãpate, hâite, contorsionate de timp, mâncate de vreme, vechi sau foarte vechi, altele noi. Þãrâna se onduleazã în moviliþe fãrã orgoliu, pãrând coveþi de þestoasã, cu strat verde deasupra, cu flori sau nu. Aparent totul e în ordine. Dar am privit mai atent, am privit albastrul fosforescent-mãtãsos, ºerpuind printre culorile grave. Am privit lemnul vibrat de forme ºi volume. Dar versul? Ar trebui sã-i zic bocet, însã totul e exuberant, robust, solar. E dezlegat de ideea de tânguire ºi jale. Templul e curat, alb, pur. Doar realitãþile primare urcã în cuvânt ºi nu pot sã nu transcriu, mot-a-mot, literar, un ºir de texte din laicul cimitir. Curgerea timpului se ignorã. Se relateazã, în cunoºtiinþã de cauzã, fapte ºi întâmplãri petrecute dupã moartea fizicã: „Aici eu mã odihnesc /Stan Vasile mã numesc. /Pânã în lume am trãit, /Am lucrat ºi-am necãjit. /Doi feciori eu am avut, /La mormântare n-au venit. /Toader a fost în regat, /Aci mormântat voi sta /Pânã Domnul m-a scula /La prima venire a sa /Cã viaþa o lãsai la 59 de ai”. Unul stând cãlare pe doi cai, asemeni unui zeu pãgân decupat dintr-un vitraliu îºi comunicã adevãrul vieþii lui, în aceste versuri: „Aici eu mã aflu amu /Stan George Talianu /Din a mea copilãrie /Cai mulþi ne-a plãcut mie /ªi ne-a mai plãcut una, /Tot grãdini a cumpãra /Când ne-a fost dragã lumea /Ne-a fost musai a le lãsa /Viaþa o pãrãsai /La 54 de ai”. Totul e monolog interior, spovedanie. Cel din nefiinþã devine convorbitor intim. Nimic nu tulburã spovedania, vorbele mari lipsesc, „povestea vieþii” curge limpede, înºirând lumeºti fapte ale celui dus.. Doi, convorbesc, la graniþa dintre viu ºi neviu, ignorând distanþele, abisul, acel necunoscut pe care îl îmbunãm în fel ºi chip, îl mistificãm zadarnic prin descântece ºi practici oculte. Aici mãºtile au fost aruncate, lãsând loc cuvântului de iertãciune al mamei cãtre fiul ei care a ucis-o: „Aici eu mã odihnesc,/Braic Ileanã mã numesc./Cinci feciori am avut eu,/Sã trãiascã Dumnezeu./Mãi Gicã sã fii iertat/ªi dacã m-ai junghiat/Când ai venit din sat bat/Cã bine m-ai aºezat/La umbra bisericii,/ÃŽi veni ºi tu aci”. Cimitirul Vesel din Sãpânþa, aici unde în mãruntele cruci exultã culorile ºi, înainte de toate, albastrul fosforescent-mãtãsos, luat din cer. A cincea culoare, cea de care maramureºeanul are nevoie. Care sunt cele patru? Mi se pare normal sã mã întrebaþi. Sigur, ele sunt în ordine galben, roºu, verde, negru, gamã coloristicã în care se zice cã sunt cuprinse cele patru vârste esenþiale ale moroºanului. Vârste? Exact, vârste, nu atât biologice, cât de spirit, de existenþã nordicã.! Am aflat toate amãnuntele despre cele cinci culori de la un vãr de-al meu profesor ºi fost director de ºcoalã la Sighetul Marmaþiei. El a avut ocazia sã-l cunoascã pe Ion Stan Pãtraº din Sãpânþa, meºterul, rapsodul a cãrui versuri, compuse instantaneu povestesc viaþa celor duºi fãrã întoarcere. Doinind, ca orice poet popular acest cioplitor, zugrav, rapsod, este o sintezã folcloristicã, un interpret al mitologiei nordului românesc, din care curg ritmuri, semne, motive, volume ºi culori maramureºene. Le ºtiu explica aceste culori, acum, cu lux de amãnunte. Galbenul este culoarea candorii, curãþeniei ºi fecunditãþii, a gingãºiei ºi o poartã femeile tinere în zadii ori pe cãmãºile creþe, scrise cu acul, iar flãcãii în clopurile de pai. E culoarea smulsã din astrul zilei, sã împodobeascã tinereþea purã ºi fierbinte, ca soarele. E galbenul smuls din grâul copt în plinã varã, când se împletesc la nunþi groase cununi de spic mustãcios. E culoarea smulsã florilor de sânzîiene, simbol de agerime ºi vigoare de trup tânãr. Vine apoi Roºul, culoarea vârstei de plenitudine, când moroºanul e aprins, în deplina sa putere, cu obrajii roºii ca mãrul ionatan ºi iute la mânie ca focul ºi horinca de Turþ. Roºul se gãseºte în hainele celor „abia aºezaþi la casa lor”, în nãframa femeii ºi pieptarul bãrbatului. Vârsta gravã de dincolo de amiaza vieþii, o vârstã în descreºtere, plinã de dulceaþa ºi otrava ce se adunã în oricare destin, se vede în portul cu Verde. Acest verde simbolic luat din universul pãdurii ºade scris pe laibãre, zãbune ºi pieptare, sugerând sentimentul de împãmântenire ºi meditaþie, proprie vârstei. ªi, uite aºa, în cele din urmã se ajunge la îmbrãcãmintea cu mult Negru, sugerând iminenþa unui apus, apropiata moarte întâmpinatã fãrã fricã de omul din nord, neclãtinat în ale lui, ca un arbore gata sã intre într-o lungã ºi iremediabilã iarnã. Patru culori. Cea de a cincea ar fi, aºadar, Albastrul fosforescent- mãtãsos a lui Ion Stan Pãtraº, culoarea speranþei ºi a visului, a neobositei încrederi a tot ce are frumos ºi celest fiinþa umanã. E ceea ce au înþeles ºi cãlugãrii-þãrani de peste munþi, când au îmbrãcat în albastru Voroneþul. E culoarea martor, culoarea etalon la care se raporteazã, din câte am înþeles, toate celelalte. E dimensiunea de robusteþe, optimism, candoare, a moroºenilor. E culoarea de care avem nevoie. Aceasta le reevalueazã pe celelalte. Acest obicei s-a întâlnit cu foarte mult timp în urmã la daci ºi fãrã îndoialã chiar ºi mai înainte. Dacii îºi conduceau morþii pe ultimul drum veselindu-se apãsat ºi cu încredere în viitor. Nicãieri în lume nu existã un loc de veci asemãnãtor. Maniera proprie de realizare a crucilor de lemn a fãcut din cimitirul din Sãpânþa un mit. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23957 Comentarii: 120078 Useri: 1426
ADMINISTRARE