PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
nişte ...vaci Text postat de Barbu DG Valeriu capitol introductiv …o (şi nu zero) după-amiază de sfârşit de vară, un deal de urcat, un walkman cu bateriile consumate, jumătate de copac. Atât se mai vede dinspre culmea cealaltă, o pereche de tenişi obosiţi care măsoară cu indiferenţă pasul urcând… împreună cu lăbărţate copite de vită… V-am descris tabloul introductiv. Trecem la treabă: văcarul iubeşte vacile sale, le-a primit de la tatăl său ca zestre, adică să se mai căpătuiască niţel – pribegia prin Spania vreme de patru ani nu i-a pricinuit marea şi râvnita… brânză. Pe văcar îl cheamă puţină lume, dar dacă ar trebui să-l cheme, i-ar spune Titi – de la Constantin poate… Pe văcar nu-l iubeşte multă lume, fiindcă nu-l ştie. El, văcarul, trăieşte oarecum izolat cu blândele lui vaci, urcând dealul pe o parte şi coborând întotdeauna pe cealaltă. Fiecare om are dealul lui. Înserarea curge lin cu seninu-i roşiatic şi splinul împlinit. Un singur om şi-a luat aici dramul de fericire, fără să fie conştient prea tare de asta: văcarul. Vacile lui au nume fireşti – zilele săptămânii: Dumana, Joiana, Sâmbotina…, iar Titi le-a învăţat să fie libere, nu le-a ţinut cu funii decât primele lui două-trei zile de văcărit. I se părea că-i un păpuşar cu funiile alea în mână şi nicidecum văcar, era sub demnitatea lui să devină astfel… păpuşar. Libertatea vacilor era sacră, ele alegeau locul unde să pască. Titi avea convingeri democratice. Nu înţelegea deloc ciobanii, că doar vreo doi ciobani cunoscuse, (însă niciun văcar), ei bine, nu înţelegea cum de îşi obligă ciobanii oile să pască unde ştiu ei când de fapt n-au gustat niciodată iarbă… (sau mai ştii!...) Astfel a hotărât în sinea lui (şi apoi a aplicat hotărârea cu fermitate): vacile să decidă singure destinul lor păstoresc. Ai zice, privind tabloul, că vacile au ieşit la păscut cu Titi şi nu invers. Ajuns acasă, însoţit de înserarea descrisă mai înainte, mână vacile în camerele decomandate, le instală comod, apoi, după mulsoarea inerentă şi după restul trebilor, inclusiv curăţenie, Titi merse la tăticul lui să-i mulţumească în felul anume pentru pacea dăruită odată cu văcuţele. Concret, să bea împreună un gât de rachiu, să-i aprindă cu bricheta ţigara moşului (Titi nu fuma de faţă cu el)… şi să sporovăiască despre cum începe să se usuce iarba, şi că mâine precis va cosi niscai fân, deşi-i destul adunat, parcă n-ar strica olecuţă în plus, nu se ştie cât o fi iarna de lungă… Discuţia se încheia mereu cu acelaşi ceremonial: „Prost îs, tată…”, „Mda…”, „Să fi venit acasă mai demult, aş fi avut douj’de vaci…”, „Că bine zici, Titeo.” capitol şi mai introductiv La înmormântarea moşului n-au venit decât vreo opt neamuri. Titi nu se preocupă prea tare de asta, vorbi cu popa, prin ţârcovnic, pregăti cele trebuincioase îngropăciunii cu pomană puţină şi cu carul tras spre dealul anume de patru dintre văcuţele mai destoinice. Lui Titi îi umbla o mâncărime prin creier, să pună toate văcuţele la cortegiu, dar erau mai numeroase decât neamurile şi… ce-ar fi zis lumea?!… Ploua mărunt, fiindcă deja se făcuse toamnă până m-am gândit eu să vă povestesc mai departe, şi uite că a murit moşul… Ploua mărunt de-ţi dezlipea oasele. Titi nu băga de seamă, nu că n-ar fi avut… seamă. Fără nicio lacrimă, conduse înapoi în grajd văcuţele. Îşi aprinse o ţigară (liber), cercă un gât de rachiu, dar nu mergea. Un nod în gât, bine instalat odată cu pustiul ogrăzii, îl ardea crescând până când deveni ghem de foc şi Titi socoti că focului îi trebuie apă, aşa că se puse pe un plâns molcom ca şi ploaia. Se mai uita din când în când spre prispa goală, un pic spre poartă şi nu că se ferea de lume, să nu-l vadă smiorcăindu-se, dar poarta i se păru un duşman acum. Îşi puse în minte să o dărâme. N-a dărâmat-o. Trecură zilele, dar nu şi nopţile. Nopţile au rămas înfipte în sufletul lui Titi, în care amarul au găsit confort sporit. Într-una din nopţi dormi profund şi visă. Uită însă ce-a visat. Buimac, se frecă la ochi şi se duse, stereotipie, ce vreţi, se duse-n grajd, mângâie vacile pe spatele lor lat, le luă scaieţii prinşi şi simţi ceva straniu. Se întâmplase ceva. Dură un pic până se dumiri că lipseşte taman Dumana, vaca favorită… Cum de nu-şi dăduse seama subit? Asta-l frământă amarnic. Cum de nu observase imediat lipsa vacii?!… O căută peste tot, prost cum era şi năuc, o căută până şi pe sub paturi…, prin odaia de la deal, în chiler, în bucătăria de vară… nimic, văcuţa nu-i. Porni în fugă, bezmetic, pe dealuri. Nici urmă de vacă. Se întoarse acasă, o căută minuţios, de parcă ar fi fost găină şi nu ditai vaca. Dădu fân din belşug celorlalte, trase ivărul la grajd, încuie şi poarta şi pe aici ţi-e drumul… Înainte nu saluta de obicei pe nimeni, trecea cu capul în pământ, acum însă trăgea de mânecă pe oricine găsea în cale, ba intră chiar şi în bodegă, dădu buzna în biserica goală, întrebă pe părinte, pe baba de la lumânări: „N-aţi văzut-o pe Dumana, văcuţa mea?” Trecu de două sate, ajunse în centrul comunei. Aici lume mai multă şi străină, ca în Spania. Nu îndrăzni să întrebe chiar pe toată lumea dacă i-a zărit cumva vaca, îi fu oarecum, dar îi da ghes sufletul să-ntrebe… Zări un om al legii, un poliţist, poate chiar şeful de post, gândi privindu-i ditai burdihanul. Îi povesti cu lux de amănunte cum a fost el în Spania, cum tatăl său i-a dat vacile, cum a murit apoi, cum el iubeşte tare văcuţele şi, în sfârşit, că Dumana a dispărut. Poliţistul îl ascultă cu prefăcut interes (se gândea să ajungă mai repede la soacră-sa, că aşa i-a zis nevastă-sa: „Să vii spre prânz la mama, c-a făcut borş de cucoş, cucoşul ăla pe care n-a vrut să ţi-l dea ţie l-a rupt câinele vecinului, l-a găsit aproape mort şi ţi l-a gătit ţie acu’…” şi cum să nu meargă s-o mustre pe babă cum că mai bine i l-ar fi dat lui…!!!). „Măi, omule, nu pricepui o iotă, vaca ta a plecat în Spania, a murit cine, ce vrei să-ţi fac eu? Crezi că stau de pomană aciişa? Am treabă cu tâlharii ăştia nenorociţi, nu sunt cu evidenţa vacilor.”… Titi nu se descurajă, îi repovesti totul de la capăt, dar şi mai încurcat, deoarece olecuţă îi porni nervii. În sfârşit, poliţistul îl îndemnă să meargă la tribunal la târg. Întins chitit, direcţia tribunal. Uşile alea mari, înalte, forfota, furnicarul de lume care intra şi ieşea ca la moară îl puseră în cumpănă. Nu ştia cui ar trebui să i se plângă de lipsa vacii. Auzi în jurul lui pe cineva vorbind că i s-a furat juma din grilajul de la locul de veci din cimitir… „Aha!… deci hoţii au fost. Cum de nu mi-am dat seama? Daaa, Dumana nu ar fi plecat ea de capul ei, nu ar fi părăsit domiciliul dacă nu o învăţa şi ajuta careva… Buun, gata, m-am dumirit, m-au călcat hoţii de vaci. E groasă treaba.” Întrebă pe un om oarecare: „Domnule, matale ştii unde stă judecătoru’?” „A treia uşă în fund, la stânga.” Era un om înalt şi subţire ca un arac din vie şi ducea un dosar sub braţ. Cred că era avocat sau…. Auzi la el în fund, la stânga, a treia… şi merse într-acolo. Stătu ca boul vreme de un ceas, neîndrăznind să bată la uşă, doar-doar o ieşi careva. Lume ieşea şi intra, dar nimeni nu-l observa pe el, să-l întrebe ce plângere are… Începu să-l roadă reumatismul. Înţepeni destul cât, atunci când se deschise, a câta oară, uşa şi dând să schiţeze a intra, dădu să doboare taman pe judecător care poftea a merge la cantină: „Ce dai, omule, buzna ca…” Când să zică ,,boul’’, Titi rosti: „Vaca, mi-a furat vaca, domnule! Aş vrea să pun plângere la judecător. Îi spui matale, rogu-te, că eu nu ştiu vorbe pentru ’mnealui judecătoru’…” „Aşteaptă-mă aici, mă întorc, vorbim, bine?” „Vă mulţumesc, vă sărut mâna. Da, oi aştepta icişa.” După… Dumnezeu ştie cât, lui Titi nu-i funcţiona seama, aşa că nu băgă, aşteptatul luă sfârşit. Omul nici bătrân, nici tânăr, nici gras, dar cu burtă, nu chiar cât a poliţistului din comună, veni. Îl luă de braţ pe Titi şi-l introduse în biroul judecătorului, birou ce i se păru bietului om o magazie de cărţi, de hârtie multă, doar priveala spre lemnăria de pe pereţi şi scaunele enorme îl domoli un pic şi… îşi luă ochii rămaşi o vreme rotiţi slobozi în jur şi se zgâi fix la judecător, căci el era. „Tinere, ţi s-a furat vaca, ai declaraţie la poliţia de care aparţii?… Eu nu pot să judec decât tâlharii pe care dovedeşte să-i prindă poliţia sau să fie dovezi de la dumneata c-ai ştii cine e şi noi îl chemăm, pricepi?” „Îhî, Dumana mea nu mai e. – Uite dovada. Ea n-ar fi plecat singurică, zi şi matale. M-am găsit cu poliţistul din comună şi m-a îndemnat aici.” „Foarte bine, foarte bine.” Se prefăcea că răsfoieşte un dosar, murmurând în barbă „Ăsta-i nărod, da’ bine-i că…” Rosti apoi: „Domnule…” La auzul vorbei ăsteia, Titi privi înapoia lui, gândind că se adresează altuia, deşi nu zărise pe nimeni altul în odaia judecătorului. „Domnule, da, dumneata, tinere, trebuie să scriem o plângere, numele şi prenumele, data naşterii şi de ce…, mama, tata, domiciliul dumitale şi cel al vacii, numele hoţului pe care-l ştii sau bănuieşti, scrie tot aici, na, ia hârtia asta…” „Să trăiţi, da’ io cu cartea nu prea ştiu bine, am numai patru clase şi nu scriu ca…” „Uf!… Zii! Las c-o scriu eu, zii tot.” Şi Titi povesti tot ce-l iscodea jupân judecătorul: numele – Titi; prenumele – Văcaru; data naşterii – noaptea de Sânziene, în anul cu cutremurul ăla mare, când a murit lume, în 77 parcă; mama a murit, anu’ ăsta şi tata, luna trecută; Scăieţenii din deal e satul; vaca stătea cu mine. Am fost şi în Spania la căpşuni, dar n-am făcut bine, tata mi-a dat vacile lui, n-am avut grijă destulă pesemne… Şi tot aşa până ce judecătorul îl conduse politicos spre uşă, îmbărbătându-l: „Mergi acasă, tinere şi grijeşte de celelalte vaci. Te chemăm noi la judecată, îţi punem carte poştală. Să vii numaidecât, da?… Hai, mergi în pace, de acum noi ne ocupăm.” Titi simţea că trăia fericirea adevărată – cuiva îi păsa de el şi de necazul lui: ,,Doamne, mulţumesc, uite, vezi că există Dumnezeu?!’’ adevăratul capitol introductiv Staţi aşa, vă spun eu acum povestea cum a fost. Mi-a povestit-o nărodul ăsta de povestitor, dar nu merge aşa, trebuie mână de scriitor aici şi pretind cu înfumurare că eu chiar sunt un scriitor… …deci, Titi a plecat la mănăstire. Nu direct. A zăbovit niţel pe la balamuc, apoi o asistentă mai miloasă, rară în timpurile astea vitrege, l-a îndemnat să meargă în călugărie… De ce a sfârşit Titi la o mănăstire, ca frate?… Şi, ajuns aici, de ce a refuzat cu vehemenţă să fie repartizat la vaci? Iubea vacile, dar nu se mai crede demn de o misiune atât de… înaltă. A preferat să primească slujba de a îngriji de grădină, cică pătlăgelele şi ardeii, ceapa şi leuşteanul nu se lasă furate cu atâta uşurinţă … A trecut printr-o dramă existenţială majoră. Psihologii ar avea obiect de studiu şi s-ar învrednici să găsească în acest Titi teren de exploatat nemărginit… Numai că Titi a preferat însă să apeleze la popi. Titi nu mai e democrat. Titi a îmbătrânit destul. Titi, acest nume ca de claxon, trebuie să fie un claxon pentru societatea românească şi bănuiesc că nu doar, poate chiar acea comunitar-europeană. Titi devine leit-motivul luptei pentru înnoirea mentalităţii privitoare la idealul rămas veşnic un ideal numai… în ce priveşte justiţia. Societatea are nevoie de justiţie. Legea este coloana vertebrală în rânduiala între oameni. Dintotdeauna omul şi-a dorit cu înfrigurare să aibă parte de justiţie dreaptă, drept pentru care a murit sau doar şi-a sacrificat libertatea. În urmărirea acestui ideal s-au creat multiple organizaţii care au luptat şi luptă pentru respectarea drepturilor omului. S-au bătut în cuie legi universale. Bătutul în cuie îmi trimite gândul la răstignirea lui Iisus, dar arunc acest gând blasfemic… Toată lumea ştie şi cunoaşte (din strădania multiplelor organizaţii care luptă pentru apărarea drepturilor omului) legile şi drepturile. Rămâne acum să se înfiinţeze multiple organizaţii care să lupte pentru aflarea cărui om i se recunosc şi i se dispută drepturile alea… Drepturile omului… Mda, le-am însuşit, dar nu ştim cine-i omul! Eu, scriitorul, sunt profund marcat de povestea povestitorului. De aici, din această profunzime, izvorăşte taman ditai incoerenţa naraţiunii… Titi e la mănăstire. Eu nu. Nu încă. Titi a avut parte de multiple chemări în faţa instanţei de judecată, chemări pricinuite de succesele încununate ale slujbaşilor bravi ai statului, care în munca şi priceperea lor neîndoită au prins hoţul vacii Dumana. Hoţul a fost aspru pedepsit. I s-a dat o sentinţă dreaptă, ca astfel, satele dimprejurul lui Titi şi chiar cel al lui Titi să nu mai aibă păţanii devastatoare moraliceşte precum… Pentru fapta sa, hoţul a fost trimis la închisoare pentru o vreme de şapte ani, ani în care vacile vor fi libere şi casnice, sau grajdnice, după libera lor poftă… Păi, foarte bine. Iată o societate bazată pe ordine, pe lege, în care anarhia este înfrântă, dreptul proprietăţii sfinţit, iar lumea văcăreşte paşnic în istorica ei menire… Atunci cum de a luat Titi drumul mănăstirii via balamuc?… De mila hoţului? Nu. Titi a înţelepţit. N-a apucat să înţelepţească lent, odată cu albirea părului şi a bărbii, cum e firesc la sat, n-a înţelepţit din statul la bodegă sau pe la şezători, nici citind Platon, Schopenhauer, Eminescu, Nietzsche, Heidegger, Bergson, Vulcănescu, Moromeţii şi Amintiri din copilărie – neavând altceva de făcut în timp ce vacile ar fi păscut pe dealul moştenit de milenii din neam în neam… Titi a înţelepţit într-o zi. Brusc. Subit. Instantaneu. Printr-o revelaţie indusă mai ceva ca în laboratoarele de înaltă tehnologie genetică: …executorul judecătoresc. Da, executorul judecătoresc i-a confiscat cele nouă vaci rămase în dărăpănătura lor de grajd, ia-a pus sub sechestru tot avutul. Şi e firesc aşa. Titi a înţelepţit „pătruns” de acest firesc, de această normalitate evidentă şi vital necesară. Da, este drept să i se confişte totul. Asta a înţeles cu prisosinţă Titi. …iată pentru ce i s-au confiscat, direct sau indirect de către stat, blândele şi paşnicele vaci lui Titi al nostru naţional: Pagina 13 O (şi nu zero) vacă egal preţul contribuant la elaborarea legilor. Legiuitorii nu pasc, ei mănâncă şi stomacul lor nu digeră substanţe care ar impieta asupra gândirii lucide… O (şi nu zero) vacă egal preţul contribuant, pe cap de văcar, la înălţarea şi întreţinerea edificiilor unde vieţuiesc cei care elaborează legile, că doar n-or sta într-un… grajd. O (şi nu zero) vacă în contul contribuant preţului şcolirii tuturor celor din slujba dreptăţii… inclusiv tot ce înseamnă gătirea intelectualicească a acestora… O (şi nu zero) vacă în contul contribuant preţului întreţinerii palatelor dreptăţii şi a celor care într-o manieră dumnezeiant de specială vieţuiesc şi în spiritul aplicării legilor pe niveluri, unii egali în faţa legii şi nu li se aplică, alţii, ceilalţi, egali în faţa legii şi li se prea aplică legile ţapispăşitorist şi vendetisto-profilactic chipurile. O (şi nu zero) vacă în contul contribuant preţului muncii poliţistului, procurorului, avocatului, grefierului, aprodului, tuturor cheltuielilor implicite… pe şi sub mână… O (şi nu zero) vacă în contul contribuant preţului întreţinerii miilor de slujbaşi şi a familiilor lor, cât şi a lăcaşelor numite Închisori… plus cheltuieli majore cu organizarea aşa-ziselor sisteme stră-ierarhizate aberant, cu multiplă administrare… cheltuială pusă acuzator închisului, zis cap de hoţ… - ştiţi cât costă întreţinerea unui hoţ? Şi nu zice nimeni cât costă întreţinerea unui cap de… generic custode de hoţ… O (şi nu zero) vacă în contul contribuant preţului întreţinerii în închisoare a nesăbuitului şi nelegiuitului hoţ şi tâlhar de vaci… Pagina treişpe e de mult depăşită… mai avem vaci? O (şi nu zero) vacă în contul contribuant preţului presupusei reeducări şi reintegrări a hoţului de vaci… O (şi nu zero) vacă în contul contribuant preţului întreţinerii unor instituţii care luptă împotriva corupţiei văcarilor care vor să corupă pe cei din sistemele statului… O (şi nu zero) vacă în contul contribuant preţului întreţinerii celor care scriu despre toate acestea… (Cum? S-au mântuit vacile? Erau doar nouă. Aha, păi să se împrumute, nu ştiu, să crească mai multe. Ce treabă am io cu văcarii? E menirea lor… fir-ar…) Aşadar, am lăsat mai la urmă ideea de principiu. De ce s-a dus Titi la judecată? A, să i se facă dreptate şi i s-a făcut. Uite, hoţul a primit ce merita, va sta şapte ani la cuşcă… Brava, doamnelor şi domnilor… Dar biata vacă Dumana unde-i? Se poate ajunge cu sau fără vacă până la CEDO… nah! Nu-i rău! Ba e rău. Legea urmăririi în regres a celor care greşesc şi errare humanum est – gândea înţelepţitul, este dar nu este… Deci, încă o (şi nu zero) vacă în contul contribuant preţului… despăgubirii cedo-iste… Şi pentru toate acestea, văzând pe stradă un văcar, întoarce lumea capul, că pute… iar în dreptul stră-dreptăcioşilor slujbaşi ai statului ridică frumos pălăria… Văcarul are pensie pentru când nu va mai putea mâna vaca, un bănuţ impozabil, iar stră-dreptăcioşii slujbaşi ai statului au pensii stră-speciale… deci încă o (şi nu zero) vacă în contul contribuant preţului… Înţelepţirea, iată, a intervenit vindecător. Titi ştie că dreptatea este la Domnul din Ceruri, acolo unde nu i se va cere vaci, acolo unde răsplata văcăritului făcut cu smerenie este Lumină şi veşnicie… Titi a înţeles că a meritat să piardă toate cele zece vaci numai pentru a putea fi pătruns de această înţelepciune… Acum eu, scriitorul, nu-ş ce să zic. Îmi pare că are dreptate Titi… şi nu are… rostul lucrurilor e bun, toate-s bune, numai că uzul lor adesea este întinat de necinste… Legile sunt un instrument în mâna omului pus anume să le mânuiască, precum e sapa ţăranului, precum e unealta mecanicului, precum e bisturiul chirurgului, precum condeiul scriitorului, precum… Ţăranul mai taie şi porumbul uneori, nu doar iarba rea, bisturiul mai nimereşte şi câte-o venă, (sau Doamne fereşte-mă de Ciomu) condeiul o ia adesea razna, nimic nu-i perfect… ba chiar şi văcarul are hibele lui… să nu mai spunem de… hoţii de vaci… Necazul este că „toată lumea plăteşte” pentru erorile muncii, doar slujbaşii statului foarte …nu. Taman cei plătiţi din bucătura celor care produc bucătura, mănâncă mai mult şi nu plătesc pentru experimentele lor ,,de-a munca…’’, sau pentru lehamitea lor nobilă şi dispreţantă faţă de… văcar… Nedreptatea nu o produce văcarul, nici hoţul, nici poliţistul, nici procurorul, nici judecătorul, nici legea. Nedreptatea o produce moralitatea din ce în ce mai subţirie… Nedreptatea o produce iluzia c-am fi noi Dumnezeu cumva… Nedreptatea vine din acceptarea ca normalitate, ca ceva firesc şi inevitabil, din frica de a fi umani, înainte de a da frâu liber nevoii de a fi drepţi… Ce s-ar întâmpla dacă mecanicul de locomotivă n-ar opri din când în când în câte-o gară?… Ce i s-ar face acelui mecanic?… Ce s-ar întâmpla dacă tot văcarul s-ar călugări înţelepţit cumva?… Ce-ar mai mânca nevăcarul?… Dumana, biata de ea, a sfârşit într-un mod firesc, măcelărită demn, mâncată demn, uitată demn… - Hoţul, în speranţa lui oarbă că va scăpa cu iertarea sau cu o pedeapsă mai uşoară, a cheltuit vaca pe avocaţi, pe pachete la închisoare, nu s-a bucurat de ea… şi normal că regretă fapta. În închisoare, aproape toţi, mai ales slujbaşii statului i-au spus „băi hoţule” de atâtea ori, încât atunci când a scăpat din cuşcă, nedumerit, a luat calea mănăstirii… În calea lui, undeva pe un deal, păştea o vacă însingurată… De milă şi din instinctul indus de atâtea „băi hoţule”, s-a comportat ca atare, a luat văcuţa singuratică de funie şi a plecat în lume… rătăcind drumul ce l-ar fi dus la mănăstire şi nimerind pe cel de întoarcere la… închisoare. De data asta, nu i-au mai dat şapte ani. Din compasiune firească, i-au dat doar trei ani. Ceea ce dovedeşte faptul că judecăcioşii au totuşi… suflet bun. Capitol încheiere…? – în viaţa următoare, într-o lume a oamenilor… şi nu a sistemelor. Scriitorii nu, ei nu vor fi înţelepţi niciodată…, vor scrie mereu despre aceste lucruri mărunte şi idealizate şi pretenţios numite artă… Adevărata artă o face numai cel ce iubeşte munca lui… şi întâi de toate nu uită o clipă că este OM. Ultimul rând: (pasaj ilizibil). Dar cel mai tare doreşte autorul să mulţumească tuturor braţelor care au muncit pentru ca el, nemernicul scriitor, să mănânce… ……………………………………………………………………………………………… Trecând vreodată şi voi dealul, veţi găsi, ca din întâmplare, un walkman cu bateriile consumate, zăcând uitat în ţărână. Veţi înţelege rostul lui… Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23957 Comentarii: 120086 Useri: 1426
ADMINISTRARE