|
|
|
|
|
|
|
|
|
FERICIRILE dupa Dumitru (de Dumitru Istrate Ruseteanu) |
|
|
Text
postat de
nicolae tudor |
|
|
NEBUNIE DIVINĂ
omul și mărul -
frați de putreziciune
când viermele-i fericit,
nu-i pasă lui Dumnezeu,
de un poet deprimat.
rănește-i păsării o aripă
și ai lăsat-o fără de Dumnezeu,
ia-mi coala de scris de pe masă
și m-ai lăsat fără de Dumnezeu.
ce nebunie divină:
mi-a dat un capăt de ață,
numit viață,
și pretinde s-o întind ca pe
un zgârci,
de la inima mea
la a Lui.
POEM
încă nu m-am plictisit să fiu om
și puțin din toate.
vai de cel ce-și refuză singurătatea
și de florile care,
simțind nevoia să iubească,
nu se preaschimbă-n femei.
SUNT INDIFERENT
un fluture mi s-a așezat pe buze
crezând
că-i Sfânta Cumenicătură
a acestei primăveri.
l-am înghițit -
cât sunt materie, nu mă tem
în ce altceva ar putea
să mă prefacă.
UN SINGUR PAS
dimineața desfac brațele
ca pe coperțile unei cărți.
cât pot cuprinde cu ele
atât mi-e lumea.
mă pot naște? întreabă fiul meu
din intermundii.
nu i-am găsit nici femeia
care să-l nască, nici masca.
de la a mea naștere n-am mai făcut
decât un singur pas
și m-am oprit:
n-am mai vrut să învăț a muri.
VOIAM SĂ FIU STĂPÂN
să aibă poezia, pentru spirit,
dulceața femeii în brațele bărbatului-
să nu poți muri de dor de lumea aceasta.
eu, care, atât cât ciripește o vrăbiuță,
iubesc,
cât sare un pește din apă
să ia o gură de aer,
trăiesc.
mi-ar fi plăcut să fiu stăpân
peste un mușuroi de furnici
înfometate să se năpustească
asupra vieții mele
când mă va îngrozi durerea
și părerea de rău
să mă mint
că unul din gândurile mele
a fost un început de Dumnezeu.
DEZILUZIE
Dumnezeu poate orice cu materia care sunt,
singură iubirea e nevoit
să mi-o cerșească.
cu câtă nerușinare visam și speram,
ce invulnerabil îmi părea universal,
când, colo, capătul firului
de care să trag și să-l deșir
se afla în mine!
aplecat prea mult peste pervaz,
oare mă va salva cineva strigând
te iubesc?
sub fereastră doar nebunul orașului
așteaptă cu emoție
să-mi prindă sufletul și să-l pună
în cutia lui cu greieri.
DOAR O SCHIȚĂ DIN CREION
mare-i tristețea de a fi
mai mult decât o frunză
și mai puțin decât un zeu.
îmi risipesc viața de parcă
aș fi găsit formula chimică
a timpului.
a venit primăvara,
dar rolul meu nu se schimbă.
același decor: patul, cărțile,
coala de scris
mă privesc în oglindă și zic:
nu pot fi eu,
dacă nu-mi zăresc gândurile!
visele sau dorul.
nu surprind măcar o umbră
din suflet,
doar o schiță din creion
pe un fond de lumină.
CINE
să mă iubească și pe mine,
cine mai are loc pentru străini
în singurătatea lui cea de taină?
asemenea martirului țintuit
pe idee de cruce,
mă apăr cu mâinile de steaua
care vrea să intre în inimă
și să facă
explozie.
BOCET
cine, furându-ți sufletul,
și-a uitat zâmbetul pe buzele tale?
parcă ești ulciorul cu frumusețe,
scăpat din mână.
furnicile ți-au cărat umbra
la mușuroi.
cum nu se lipește apa de vidră,
așa nu se mai anină lumina
de ochii tăi.
cine ți-a pus sub pernă
cheia de la poartă,
ce se deschide spre altă lume?
O PRESUPUNERE
ah, trupul meu trecător,
acolo, în pântec,
chiar moartea l-o fi auzit.
altfel cum știe ea, mai târziu,
de care capăt al firului
să tragă
și să-l deșire?
ÎNDEMNÂNDU-I PE ALȚII
bucură-te că ești om
și nu oricare din aceste pietre,
fii fericit că deasupra creștetului
ai și astăzi un petec de cer
și nu un capăt de frânghie,
trăiește-ți drama de zi cu zi,
ca un mare actor!
când ți se schimbă rolul,
fii mulțumit
că multe din semințele purtate de vânt
vor încolți și-n țărâna
care vei fi!
MAREA ÎNDOIALĂ
piatră, piatră de ce ești piatră,
am crezut în adevăratul
Dumnezeu
și mi-a dăruit veșnicia!
fluture, fluture de ce ești fluture,
vierme am fost.
crezând în zbor
mi s-au dat aripi să-l încerc!
omule-omule, de ce ai rămas
tot om?!
SUFLETUL VREA, DAR...
arătatu-mi-s-a, în albul colii de scris,
Dumnezeu Cal Alb
care nu știe ce-i frâul.
aș urca la cer,
dar nu se poate
de la masa de scris.
ÎN AFARA TIMPULUI
nu te mai văd.
ce pleoapă a căzut peste tine,
acum,
când am ieșit în
afara acestei secunde
și mă cred invulnerabil?
SCURT FAPT DIVERS
a fost odată un om atât de singur
încât ar fi putut primi
Premiul Nobel pentru singurătate.
întorcându-se într-o zi din oraș
și-a găsit casa
preschimbată într-un măr.
flămând fiind, a mâncat mărul
și-am rămas mai singur.
IUBEȘTE
îubește orice bulgăr de pământ -
nu știi în care
îți vor săpa mormântul.
îubește pasărea aflată în zbor,
vei căuta sub aripile ei
ocrotire.
AL NAIBII DE FERICIT
un bulgăre de zăpadă mi-e viața -
această libertate
de-a suferi, de-a te risipi,
de-a fi nod marinăresc
pe un fir cu un singur capăt.
iubesc
și sunt fericit, ca albina
ce-și construiește faguri
pe întuneric.
DUMNEZEU CÂNTĂ LA FLAUT
Dumnezeu cântă la flaut.
firul de cântec se prelinge pe pământ,
ca sângele dintr-o venă deschisă.
înconjoară clipa,
gândurile,
universul.
cel ce în viață se zbate, ca într-o capcană,
își îmbrâncește sufletul în vâltoarea
cântecului,
pentru purificare.
cântecul de flaut mă înviorează,
mă hrănește cu El. devin puternic.
inima mi se descătușează de dorințe-
cele dure cad în țărână,
în locul lor dau altele colț,
firave, dar străine de murdăria lumească.
de-acum, printre ele, se strecoară
îngerul.
LUMEA, ACRITURA MEA
omul care simte că vine spre el sfârșitul
are o poftă nebună de a mânca
un fruct anume.
deși mi-e acră, eu poftesc
lumea.
dimineața mă trezesc cu ea peste mine,
deși am fost la câțiva pași departe de ea,
departe de ea și
de legile ei.
unde să mă mai ascund?
simt cum mă adulmecă din toate direcțiile
cu tentacule sălbatice și invizibile,
mă alintă, îmi îngroașă ridurile,
scobește sub ele după te miri ce dorință
ascunsă acolo, cândva.
îmi sterge de la gură firimiturile
de fericire zilnică. Încă n-am prins rădăcini în pustiul lumii, sunt asemenea unui mărăcine -
nu doar vântul, ci și trecerea timpului
mă mișcă dintr-un loc în altul.
ziua am senzația că seacă viața din mine,
prinde miros puturos de mlaștină.
noaptea aștept să fiu prins
într-un cristal de timp.
sunt ca nisipul clepsidrei - aștept să mă scurg.
ultimul fir.
PRIETENIE
demult nu mai dormisem sub cerul liber
cu sufletul capăt.
privesc stelele ca pe niște obiecte oarecare
și mă întreb de ce cred oamenii
că deasupra pământului stau îngerii,
ca la o fereastră, și privesc.
simt peste față răsuflarea unui câine al nimănui,
l-aș lovi, dar mi-e teamă să nu-mi vorbească.
de-ai ști tu prin câte am trecut azi!
i-am zis cuprinzându-i gâtul cu brațul.
parcă am fi fost doi prieteni buni,
dintr-o altă lume,
ajunsi, pe pământ, fiecare cu câte-o povară
umilitoare.
eu - cu păcatul de a înfrunta viața,
animalul - așteptând o poruncă
sau o ocară
(mângâierea lui de fiecare zi.)
VOI RĂTĂCI
sunt sigur că nu voi muri niciodată -
cum să încapă viața mea într-un sac?
în locul morții, să-mi fie unsă clipa
cu puțină dulceață de stele!
prin rugăciune, și piatra poate fi împodobită
cu aripi.
acolo unde se sfârșește Calea Lactee,
Dumnezeu ține soarele pe genunchi
și-l mângâie
ceea ce urmează să se întâmple în lume,
pentru El, e ca și cum s-ar fi întâmplat.
am căutat noroiul și-l am din plin.
când voi avea nevoie de o rază de lumină
necreată,
voi pleca prin cosmos în căutarea ei.
ȘI EU SUNT POET
lucrez numai la lumina
ochilor -
să nu văd, în splendoarea ei,
goliciunea poeziei
care se înfiripă.
mi-e teamă că sufletul meu
ar pofti.
de-o fi să mor,
legați caii la sufletul meu,
dați-le bice,
să se tot ducă
STARE
parcă am fost născut
cu o cruce vie înfiptă-n
suflet -
pătrunde ca sfredelul,
strat după strat.
în urma ei, fixează
vena
cei ce cred că Dumnezeul meu
e în stare lichidă.
PE BUNE!
patria mea încă nu a legiferat
Iadul,
deși conștiința îi e
circumscrisă.
în celulă,
embrionii de monștri
au atins cota de avarie!
MEA CULPA
oricât mi-aș ține creierul
pe centrifuga colii de scris,
nu se adună materia
primă
pentru confectionat
poeme halucinogene.
doar putregaiul vieții
OBRĂZNICIE
ce-mi place, Doamne,
să-Ți smulg
îngerii din barbă,
să concentrez cu lupa,
asupra Ta,
suferința umană,
să Te curăț de cer
înainte de a-Ți da drumul în
fiertura
vieții mele!
RUGĂ PĂCĂTOASĂ
Doamne al acestei
dureri de cap (pe cale de a deveni țelul
vieții mele -
al literaturii române,
care, în timpul ciclului,
emite texte cancerigene-),
despică un pic cu unghia
scapă cine poate!
DE LEGAT
rup cu dinții din viață
și arunc în canal,
scot din uterul femeii
avortonul -
pentru a-l pune
în sticla de vodcă
(dă gust!)
în haosul vieții
Dumnezeu încă-i bine.
ajută nebuniei mele,
să nu crape de fericire
și să-și piardă puiul.
DILEMĂ
libertatea e chistul
de pe conștiința mea.
dacă-l extirp -
va fi
aruncat în crematoriu.
lăsat în emisie
emite infecție.
TABIETURI
o, ce suflet aspru ai!
ca o perie de sârmă,
te curăță și sub unghie.
al meu are trăsături
de femeie mondenă -
se jumulește toată ziua
de păcate
și probează o piele de drac!
TRANSFER
când m-au născut,
Dumnezeu murise.
L-au dus la groapă
în placenta mea.
când am murit,
învia.
m-au înfășat in giulgiul
Lui.
REFUZ
timpul împinge din urmă
căruciorul în care
Dumnezeu-copil
modelează din plastilină
atomul,
Își descarcă în el exploziile
de nervi,
Îl trece prin căldura umană,
să obțină condens,
în vreme ce
nenăscuții de noi
refuzăm logica învierii
înainte de a fi prinși
cu moartea sub giulgiu.
ZÂMBIȚI, VĂ ROG!
undeva, în univers,
femeile cresc în copaci.
scuturi ramul și-ți
pică în brațe.
altundeva, fac parte
din anatomia bărbatului.
apasă o tastă, se dedublează
și intră amândoi
sub așternut.
POET
sunt poet,
pot da flacăra
vieții
mai mare, mai mică.
în fiecare zi alăptez
mormântul
și-l vaccinez
împotriva virusului
care învie morții
cu toxinele sale
NU-I DE GLUMIT
poeziile au început să-mi
care din suflet
la Casa de copii,
îmi interzic să mai dăruiesc abecedare
avortonilor din canal
ori să rod călcâiul
vulnerabil
al lui Dumnezeu -
pentru a demonstra
că poartă ciorap
antiglonț.
IRONICĂ (I)
nu știu cum arată Raiul
pe dinăuntru.
dacă, și aici,
limbile în circulație
au mâncărime
iar pruncii, aduși
cu dispensă de vârstă,
sunt hrăniți cu lacrimile
mamelor care-i
plâng.
IRONICĂ (II)
și Dumnezeu e puțin nebun -
umblă prin mintea noastră
cu raiul în băț
(cum merge țiganul la bâlci
cu papagalul și
dă cu oiștea-n gard
când atomul din ham
face gaze)
și fuge de se descarcă
într-o viață de om.
FERICIRI
fericiți făcătorii de pace-
a lor va fi într-o zi
pâinea,
sarea și
cuțitul!
fericiți cei a căror conștiință
n-are schelet.
la nevoie poate fi făcută
ghemotoc, înghițită
apoi recuperată.
fericiți cei care
urinează iubire pentru aproapele,
numai contra vântului,
fără a-și murdări pielea
de drac,
în care se lăfăie.
SINGURA SOLUȚIE
vino și vezi cum scheletul meu
a început să se topească
odată cu încălzirea globală.
îmi mențin poziția,
bipedă,
doar atârnând în cârligul
unei macarale.
FIORUL TELURIC
creierul meu n-are nicio
prietenă,
tot timpul face, în jur, valuri
de materie cenușie.
sar copiii într-un picior
pe ele.
mi-l imaginez plângând
că i s-a rupt elasticul -
privirea în direct a lui Dumnezeu
îl poate prăji.
EVRIKA!
patriei noastre iubitoare
îi cădem bine la lingurică,
așa îndopați cu E-uri, sare
și grăsimi!
ne cufundăm în prezentul ei,
călduț
ca apa de făcut clismă.
într-o zi vom stiga: evrika!
am descoperit care bulă din
libertatea noastră trebuie dislocată
pentru ca o nouă utopie
să-i ia locul.
UNDĂ VERDE
mamă, care-ți croiești pruncii
având ca model
propria ta amprentă
înainte de a da cheag
cu sângele tău
celulei divine -
pentru a obține lichid amniotic-,
apasă-ți pulsul, ca pe o tastă!
dacă nu, se produce un tsunami,
un război mondial
sau o
epidemie de gânduri
contaminate cu boala vacii nebune.
e semn de undă verde!
O, ELI, ELI
Dumnezeul meu, de ce mă părăsești
tocmai acum
când coaliția internațională
m-a dat jos de pe cruce?
m-a reanimat
și, în vreme ce-și face spălături
cu sângele meu,
cercetează
dacă piroanele în care am fost
țintuit
vor face, mai târziu, minuni.
pentru a putea fi fabricate
în serie.
STARE DE AVARIE
vieții mele i-a scăzut substanța
divină,
sub zero.
scoate profit din orice coșmar.
se poartă ca o ficțiune
funcționează pe pilot automat,
indiferenta, când stau
cu golul lăuntric la vedere,
să mi se arunce
pastile care absorb
vidul.
SENINĂTATE
vine moartea. ei, și?
doar n-oi pune-o la jug!
nu refuz conexiunile
în afara firii,
sunt tot timpul
punctul în care,
dacă nimerești cu atomul,
prefaci în țăndări
universul!
ÎMI DĂ EMOȚII
sufletul meu are o acreală,
nu-și trosnește fălcile,
nu se întinde, ca pisica,
tace când îl pun
la radiografie,
să-i văd sunetul de fond.
tace de parcă s-ar afla-n
groapă,
nu printre cei vii.
MĂ TOT ROG
ajută, Doamne, nebuniei mele,
că din a Ta am aranjat
un colț de Rai,
de unde dirijez formația
de stele căzătoare.
fă-mă să înțeleg cum reușesc
să desfac nodurile de pe
linia vieții
și să rămân viu și nevătămat!
CE TE MINT!
o cutie cu surprize e poemul meu!
ce te mint!
cine știe ce kamikadze va sări din el,
ce limbă de foc te va linge pe obraz?
de ce stai cu spatele la
gândurile mele?
FERICITO!
ți se vede prin pântec embrionul.
are solzii argintii, aripioare.
printre cromozomii ce au alergat prin tunelul timpului
spre uterul tău,
s-o fi rătăcit peștișorul de aur
sau o stea căzătoare
EXAGERAT DE FERICIT
ce-mi place, Doamne,
mirosul Tău de condiment
pus în lacrima celui
ce se hrănește doar cu ce dă
pe-afară
prezentul!
gustoasă mai e bunătatea Ta
unsă cu unt
în aceste vremuri grele când
mi-am împăiat stomacul
mi-am scurtat intestinul,
să-l pot hrăni zilnic doar cu o mărgică.
ce fericire când îngerul îmi vâră între dinți capătul furtunului prin care sufletul să mi se scurgă ca orice lichid residual!
PROȘTILOR!
acest poet vrea să vă schimbe o bujie
pentru ca sunteți prea normali
oile blânde ale societății!
el e singura canalie în furnicar.
se așează la masa de scris
și produce
apocalipsa după istoria lumii recente.
în vreme ce voi stați cuminți,
pe oliță,
visând la clipa când fiecare oscior din
scheletul vostru va fi
radiat,
parfumat,
așezat în cutie,
ca sfinte moaște.
SILĂ DE TOT ȘI DE TOATE
ne miroase sângele a cafea dată în foc.
istoria, prezentul, paradisul
put ca niște găoaze.
îți săruți iubita parcă ai atinge
cu buzele o pereche de
șosete murdare.
cuvintele poemului meu, conectate la prizele zidului chinezesc, au și început să miroasă a realitate clocită. deși,
vă jur,
n-am deșertat pe coala de scris
burduhanul niciunui animal
exotic.
VICLENIE
a venit moartea și mi-a zis:
gata, Dumitre, mergem cu prima cometă.
șezi liniștită, cucoană.
vâr firul ariadnei în ac și-apoi
tot ne-om duce!
NEÎMPLINIRE
n-am reușit să-l conving,
cu poezia,
pe Dumnezeu.
parcă aș fi trăit într-o vitrină,
m-a despărțit de el doar geamul.
microfonul la care,
altădătă îmi asculta tăcerile,
nu mai există.
M-AM SĂTURAT!
stau mai mult în brațele
singurătății decât ale femeii. i-acopăr
goliciunea cu palmele,
mă rog de Dumnezeu să-i umfle sânii,
să-i îngroașe pulpele,
să-i pună în perfuzor adrenalină.
viața mea își consumă
în tihnă
iluziile,
se înfășoară și se desfășoară pe osia lumii
ferindu-se de nemurire,
ca de o vietate veninoasă.
DAU TOȚI BUZNA
dinspre patrie vine,
tot mai des, miros jegos de
câine, că îți vine să latri și
să înfigi dinții în sticla cu țuică.
trece pe lângă tine hingherul
și-ți bate apropoul.
greu îl convingi că ești om și nu javră.
vine la tine groparul să afle care viață
ți-a fost ultima oară mormânt și de ce-ți porți oasele într-o piele de lux.
primim fericire după pofta fierii noastre.
APEX
patria ne construiește viitorul
pe baloane de săpun.
parcă ne mulgem viața din sânul flasc al unei babe.
trecem unul prin altul,
ca niște stafii.
alergăm spre pântecul din univers,
să ne înghesuie pe toți
în același
trup.
ALPINISM
stau deasupra unei femei,
ca pe vârful Mont Blanc.
aș tot urca!
nu-i ușor să escaladezi o femeie,
s-o prinzi cu un șurub de viața ta,
apoi s-aștepți până ce viermele de invizibil urzește gogoașa în care veți sta contopiți,
puși la putreziciune.
REFUZ
Dumnezeu scuipă pe sufletul nostru,
să obțină condens.
umblă desculț prin mizeria lumii,
lucrează ca salahor la reconstrucția
Turnului Babel,
soarbe cu paiul din rană glonțul prefăcut de sânge în coca-cola. în vreme ce noi,
păcătoșii,
refuzăm logica învierii, înainte de a fi prinși cu moartea sub giulgiu.
MAI AȘTEPTĂM
mi s-au înecat iluziile.
la viața mea doar cuvintele trag.
coala de scris pe care îmi șterg creierul,
de sudoare,
mi-a fost acoperită cu smoală.
în rest e și mai bine!
bacteria
care ar face bunăstarea să crească
încă nu a fost extrasă
din rahat.
CONFESIUNE
ce să fac și eu, Doamne:
cum încă nu e vremea,
reiau jocul cu puța-n țărână -
pe coala de scris nu mai ajunge,
e bună de pus la presat într-o carte.
mi-e tot mai greu să trăiesc din singura viață,
la care nu-mi mai adaugi o cutie de bere, un crenvuști, ceva
nu-mi îmbrâncești în brațe femei tinere
dimineața găsesc în bocanci
gumă de șters
păcatele.
BUCURĂ-TE!
toate poemele mele sunt pungi cu venin.
nu-mi tot întoarce gândul pe dos, să-Ți
pice în palmă
sămânța lui.
mă ispitești prea mult cu bunătatea.
să nu mi se-aplece!
METEAHNĂ
suntem infestați cu bacilul răbdării.
chiuim când ni se înfige sula in coaste.
scoatem glonțul din rană,
îi dăm să bea, să mănânce.
arma ce l-a fătat ne devine amantă.
acceptăm să ne târâm spre viitor.
dăm cu lac foamea,
mizeria,
voma.
stăm pe coadă în fața icoanei
și cerșim, vii fiind,
învierea.
SUB VREMURI
dați-mi voie să mor,
am supt prea mult țâța planetei.
pe gura mea prezentul se screme,
nu-i ies decît fanteziile.
cât despre viitor: fie-i țărâna ușoară!
AM ȘI EU PRETENȚII
mi-e greță de baba născută din spuma mării
și de aproapele care-mi unge clipa cu iubirea-i băloasă.
nu accept să mi se vorbească
despre libertate, în groapa comună,
să mi se spună povești de dragoste
la gura
crematoriului.
DECIZIE
mama m-ar naște,
însă mie
îmi place să fiu nelumesc.
refuz să îmbrac placenta
ca pe o camașă de lux.
mai bine vierme-n cireașă.
INEVITABILUL
ai început
dintr-o dată
să putrezești
în brațele
mele.
sarea trupului tău,
bucatele vieții mele,
nu mai au gust.
Dumnezeu mi-e acru.
cad în invizibil.
FOAME
cuvinte, grase ca niște pui de carne,
ațâță foamea colii de scris.
careia a început să-i crească piele
și un maț unde îndeasă,
pe nemestecate,
viața mea.
o macerează,
elimină tinctura
în aceste recipiente numite
poeme.
N-AM CE
ce să-i ofer cerșetorului, care, la colț de stradă, îmi întinde o coală de scris,
să mă descarc de
suflet
pe ea - pentru a vedea câte linii de univers se poate scufunda.
ÎNGRIJORARE
timpul s-a zbârcit și e mult mai grăbit.
în cameră cresc cărțile și virușii
cât dovlecii.
oricine îmi trece pragul
(particulă sau idee), capătă,vizibil, proporții.
când ies afară parcă s-ar dezintegra!
îi prind cu penseta,
îi caut cu lupa
TE IUBESC
ca pe plapoma
de cearșaful căreia
trag cu dinții,
să producă puțină
căldură umană.
te iubesc,
ca pe fundul unei femei,
care, în timpul mersului,
se strânge
și se desface
precum burduful unui acordeon.
MAMĂ,
ar cam fi vremea să mă naști.
trage-mă cu dinții în afara ta -
au început să mișune,
prin placentă, gângăniile. altfel
n-am să-mi mai găsesc un job,
mă vor pune în depozit pentru
civilizația următoare!
FLOARE FATALĂ
în grădina cunoașterii
am știut cultiva
un singur
fir
al vieții.
va face în vârf
floarea
care mă va ucide
cu parfumul ei.
S.O.S.
nu-l mai naște pe Abel,
e căutat de Cain
să-l tranșeze pe altarul iubirii.
pentru ca bunul Dumnezeu
să dea
colț nou
în
pomul artificial al cunoașterii.
ÎN FAȚA CUI?
toate lucrurile sunt ca niște schelete
triste,
murdare,
cu viermi sub pleoape.
de tragi cerul mai aproape de tine, te îneacă duhoarea de stele.
nu mai știi în fața cui să-ți reciți poemele
înainte de culcare. până și din sângele meu vine un miros de lebădă.
uneori cred că, în loc de apă, curge viață la robinet.
pun gura, beau până când sangele sare de pe inimă
ca o curea de transmisie.
ALERG, ALERG
îmi place să cred că drumul
de sub tălpile mele
e o Cale Lactee
pe care alerg lăsând în urmă
o dâră de fum,
un pic de iubire,
o iluzie.
alerg,
alerg,
ori sunt tras cu putere,
ca un fir de praf
de gura unui aspirator.
CÂTE O PERLĂ
n-ai cum pune în ramă ziua de azi.
singurele cuie cu care poți țintui realitatea
sunt cuvintele.
blestemat ești să umbli pe străzi
cu umbra de zgardă,
fără să te poți volatiliza
în fața puștii ce trage în tine
cu tranchilizante.
pierzi sânge din răni
ca si cum ți-ar cădea
câte o perlă din salbă.
DRAGOSTEA TA
cât un bob de piper
dacă aș simți dragostea Ta pentru mine,
aș atinge lemnul uscat,
iar el ar înverzi.
aș reuși să calc pe ape,
să sterg cu dosul palmei
timpul aburit de lacrimi și rugăciune,
să văd măruntaiele viitorului,
fantoma care le unge cu
miresme.
SALVARE
dacă m-ai creat,
suportă-mă.
ispitit de sinucidere,
atras de farmecul fatalității,
prejudecățile, nu bucuria de a trăi,
mă salvează.
e mare plictiseală să tot fii materie!
și risipă de legi și elemente
să-mi trăiești numai
clipa.
ÎN PLINĂ IARNĂ
dacă pixul ar lăsa pe coala de scris
puțin cer,
un trup viu de femeie,
un ciorchine de strugure
acum, în plină iarnă,
când zăpada din grădiniță
pare o lespede
pe cadavrele de petunii și crizanteme
însă,
din pixul meu,
iese, fără întrerupere,
doar
firul
Ariadnei.
RISIPITOR
încă nu-i otrăvitoare melacolia.
îmi risipesc viața,
parcă aș fi găsit
formula chimică a timpului.
mușc dintr-un măr
cum mi-aș mușca din umăr.
mă cred zeu, deși dorințele îmi sunt de rob.
cer îmi e spațiul alb al colii de scris.
în acest laborator, care e trupul,
țmi pregătesc apa și aerul
pentru a doua zi.
sufletul mi se vede în ochi
ca flacăra unui cuptor
prin geamul colorat în albastru.
STARE DE LIBERTATE
patria noastră,
halucinogena noastră!
din când în când
ne arată mușchii.
utopia ei, încă e în stare de libertate,
scuipă metastaze în viața noastră.
băieți buni, creștini, de rit proletar,
ne credem vii și nemuritori,
deși
ne împiedicăm în giulgiu.
FOTOGRAFII MIȘCATE
îmi scriu poeziile sub duș,
uimit că apa nu mă dizolvă.
ating cu buzele pielița obrazului tău -
poate se produce o flamă-
și-mi vine să vă strig
că sunteți niște fotografii mișcate
în fața aparatului de filmat.
jur că sângele vi s-a pompat prin vine,
la o stație
obișnuită
de
încărcat
sifoane.
DORINȚĂ NEBUNĂ
am și eu, asemenea vouă, un vis
pe care-l țin închis în colivie
ca pe o pasăre rară.
asemenea vouă,
știu să râd, știu să plâng
dacă n-am făcut-o până acum,
mi-a fost teamă să nu sfidez.
nu înțeleg de ce, în fiecare zi,
trebuie să-mi amintesc că sunt om,
câtă vreme simt o dorință nebună
de a da din aripi!
MĂ IUBEȘTE
există o zi pe an când
steaua vieții mele
poate fi văzută
de pe toate meridianele.
dacă,
până acum,
nu a fost făcută țăndări,
s-a găsit cineva s-o apere
cu duhul său.
RĂUTATE
din iubirea lui Dumnezeu
ajunge la mine
unda de șoc
cândva aveam aripi,
zburam, cântam
Iisus pe cruce nu era
mai fericit decât mine!
într-o zi,
lumea rea mi-a cosit aerul de sub aripi.
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
|
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23937 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|