PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
FERICIRILE dupa Dumitru (de Dumitru Istrate Ruseteanu) Text postat de nicolae tudor NEBUNIE DIVINĂ omul şi mărul - fraţi de putreziciune când viermele-i fericit, nu-i pasă lui Dumnezeu, de un poet deprimat. răneşte-i păsării o aripă şi ai lăsat-o fără de Dumnezeu, ia-mi coala de scris de pe masă şi m-ai lăsat fără de Dumnezeu. ce nebunie divină: mi-a dat un capăt de aţă, numit viaţă, şi pretinde s-o întind ca pe un zgârci, de la inima mea la a Lui. POEM încă nu m-am plictisit să fiu om şi puţin din toate. vai de cel ce-şi refuză singurătatea şi de florile care, simţind nevoia să iubească, nu se preaschimbă-n femei. SUNT INDIFERENT un fluture mi s-a aşezat pe buze crezând că-i Sfânta Cumenicătură a acestei primăveri. l-am înghiţit - cât sunt materie, nu mă tem în ce altceva ar putea să mă prefacă. UN SINGUR PAS dimineaţa desfac braţele ca pe coperţile unei cărţi. cât pot cuprinde cu ele atât mi-e lumea. ’’mă pot naşte?’’ întreabă fiul meu din intermundii. nu i-am găsit nici femeia care să-l nască, nici masca. de la a mea naştere n-am mai făcut decât un singur pas şi m-am oprit: n-am mai vrut să învăţ a muri. VOIAM SĂ FIU STĂPÂN să aibă poezia, pentru spirit, dulceaţa femeii în braţele bărbatului- să nu poţi muri de dor de lumea aceasta. eu, care, atât cât ciripeşte o vrăbiuţă, iubesc, cât sare un peşte din apă să ia o gură de aer, trăiesc. mi-ar fi plăcut să fiu stăpân peste un muşuroi de furnici înfometate să se năpustească asupra vieţii mele când mă va îngrozi durerea şi părerea de rău să mă mint că unul din gândurile mele a fost un început de Dumnezeu. DEZILUZIE Dumnezeu poate orice cu materia care sunt, singură iubirea e nevoit să mi-o cerşească. cu câtă neruşinare visam şi speram, ce invulnerabil îmi părea universal, când, colo, capătul firului de care să trag şi să-l deşir se afla în mine! aplecat prea mult peste pervaz, oare mă va salva cineva strigând “te iubesc”? sub fereastră doar nebunul oraşului aşteaptă cu emoţie să-mi prindă sufletul şi să-l pună în cutia lui cu greieri. DOAR O SCHIŢĂ DIN CREION mare-i tristeţea de a fi mai mult decât o frunză şi mai puţin decât un zeu. îmi risipesc viaţa de parcă aş fi găsit formula chimică a timpului. a venit primăvara, dar rolul meu nu se schimbă. acelaşi decor: patul, cărţile, coala de scris… mă privesc în oglindă şi zic: nu pot fi eu, dacă nu-mi zăresc gândurile! visele sau dorul. nu surprind măcar o umbră din suflet, doar o schiţă din creion pe un fond de lumină. CINE să mă iubească şi pe mine, cine mai are loc pentru străini în singurătatea lui cea de taină? asemenea martirului ţintuit pe idee de cruce, mă apăr cu mâinile de steaua care vrea să intre în inimă şi să facă explozie. BOCET cine, furându-ţi sufletul, şi-a uitat zâmbetul pe buzele tale? parcă eşti ulciorul cu frumuseţe, scăpat din mână. furnicile ţi-au cărat umbra la muşuroi. cum nu se lipeşte apa de vidră, aşa nu se mai anină lumina de ochii tăi. cine ţi-a pus sub pernă cheia de la poartă, ce se deschide spre altă lume? O PRESUPUNERE ah, trupul meu trecător, acolo, în pântec, chiar moartea l-o fi auzit. altfel cum ştie ea, mai târziu, de care capăt al firului să tragă şi să-l deşire? ÎNDEMNÂNDU-I PE ALŢII bucură-te că eşti om şi nu oricare din aceste pietre, fii fericit că deasupra creştetului ai şi astăzi un petec de cer şi nu un capăt de frânghie, trăieşte-ţi drama de zi cu zi, ca un mare actor! când ţi se schimbă rolul, fii mulţumit că multe din seminţele purtate de vânt vor încolţi şi-n ţărâna care vei fi! MAREA ÎNDOIALĂ piatră, piatră de ce eşti piatră, am crezut în adevăratul Dumnezeu şi mi-a dăruit veşnicia! fluture, fluture de ce eşti fluture, vierme am fost. crezând în zbor mi s-au dat aripi să-l încerc! omule-omule, de ce ai rămas tot om?! SUFLETUL VREA, DAR... arătatu-mi-s-a, în albul colii de scris, Dumnezeu – Cal Alb care nu ştie ce-i frâul. aş urca la cer, dar nu se poate de la masa de scris. ÎN AFARA TIMPULUI nu te mai văd. ce pleoapă a căzut peste tine, acum, când am ieşit în afara acestei secunde şi mă cred invulnerabil? SCURT FAPT DIVERS a fost odată un om atât de singur încât ar fi putut primi Premiul Nobel pentru singurătate. întorcându-se într-o zi din oraş şi-a găsit casa preschimbată într-un măr. flămând fiind, a mâncat mărul şi-am rămas mai singur. IUBEŞTE îubeşte orice bulgăr de pământ - nu ştii în care îţi vor săpa mormântul. îubeşte pasărea aflată în zbor, vei căuta sub aripile ei ocrotire. AL NAIBII DE FERICIT un bulgăre de zăpadă mi-e viaţa - această libertate de-a suferi, de-a te risipi, de-a fi nod marinăresc pe un fir cu un singur capăt. iubesc şi sunt fericit, ca albina ce-şi construieşte faguri pe întuneric. DUMNEZEU CÂNTĂ LA FLAUT Dumnezeu cântă la flaut. firul de cântec se prelinge pe pământ, ca sângele dintr-o venă deschisă. înconjoară clipa, gândurile, universul. cel ce în viaţă se zbate, ca într-o capcană, îşi îmbrânceşte sufletul în vâltoarea cântecului, pentru purificare. cântecul de flaut mă înviorează, mă hrăneşte cu El. devin puternic. inima mi se descătuşează de dorinţe- cele dure cad în ţărână, în locul lor dau altele colţ, firave, dar străine de murdăria lumească. de-acum, printre ele, se strecoară îngerul. LUMEA, ACRITURA MEA omul care simte că vine spre el sfârşitul are o poftă nebună de a mânca un fruct anume. deşi mi-e acră, eu poftesc lumea. dimineaţa mă trezesc cu ea peste mine, deşi am fost la câţiva paşi departe de ea, departe de ea şi de legile ei. unde să mă mai ascund? simt cum mă adulmecă din toate direcţiile cu tentacule sălbatice şi invizibile, mă alintă, îmi îngroaşă ridurile, scobeşte sub ele după te miri ce dorinţă ascunsă acolo, cândva. îmi sterge de la gură firimiturile de fericire zilnică. Încă n-am prins rădăcini în pustiul lumii, sunt asemenea unui mărăcine - nu doar vântul, ci şi trecerea timpului mă mişcă dintr-un loc în altul. ziua am senzaţia că seacă viaţa din mine, prinde miros puturos de mlaştină. noaptea aştept să fiu prins într-un cristal de timp. sunt ca nisipul clepsidrei - aştept să mă scurg. ultimul fir. PRIETENIE demult nu mai dormisem sub cerul liber cu sufletul capăt. privesc stelele ca pe nişte obiecte oarecare şi mă întreb de ce cred oamenii că deasupra pământului stau îngerii, ca la o fereastră, şi privesc. simt peste faţă răsuflarea unui câine al nimănui, l-aş lovi, dar mi-e teamă să nu-mi vorbească. de-ai şti tu prin câte am trecut azi! i-am zis cuprinzându-i gâtul cu braţul. parcă am fi fost doi prieteni buni, dintr-o altă lume, ajunsi, pe pământ, fiecare cu câte-o povară umilitoare. eu - cu păcatul de a înfrunta viaţa, animalul - aşteptând o poruncă sau o ocară (mângâierea lui de fiecare zi.) VOI RĂTĂCI sunt sigur că nu voi muri niciodată - cum să încapă viaţa mea într-un sac? în locul morţii, să-mi fie unsă clipa cu puţină dulceaţă de stele! prin rugăciune, şi piatra poate fi împodobită cu aripi. acolo unde se sfârşeşte Calea Lactee, Dumnezeu ţine soarele pe genunchi şi-l mângâie ceea ce urmează să se întâmple în lume, pentru El, e ca şi cum s-ar fi întâmplat. am căutat noroiul şi-l am din plin. când voi avea nevoie de o rază de lumină necreată, voi pleca prin cosmos în căutarea ei. ŞI EU SUNT POET lucrez numai la lumina ochilor - să nu văd, în splendoarea ei, goliciunea poeziei care se înfiripă. mi-e teamă că sufletul meu ar pofti. de-o fi să mor, legaţi caii la sufletul meu, daţi-le bice, să se tot ducă… STARE parcă am fost născut cu o cruce vie înfiptă-n suflet - pătrunde ca sfredelul, strat după strat. în urma ei, fixează vena cei ce cred că Dumnezeul meu e în stare lichidă. PE BUNE! patria mea încă nu a legiferat “Iadul”, deşi conştiinţa îi e circumscrisă. în celulă, embrionii de monştri au atins cota de avarie! MEA CULPA oricât mi-aş ţine creierul pe centrifuga colii de scris, nu se adună materia primă pentru confectionat poeme halucinogene. doar putregaiul vieţii OBRĂZNICIE ce-mi place, Doamne, să-Ţi smulg îngerii din barbă, să concentrez cu lupa, asupra Ta, suferinţa umană, să Te curăţ de cer înainte de a-Ţi da drumul în fiertura vieţii mele! RUGĂ PĂCĂTOASĂ Doamne al acestei dureri de cap (pe cale de a deveni ţelul vieţii mele - al literaturii române, care, în timpul ciclului, emite texte cancerigene-), despică un pic cu unghia – scapă cine poate! DE LEGAT rup cu dinţii din viaţă şi arunc în canal, scot din uterul femeii avortonul - pentru a-l pune în sticla de vodcă (dă gust!) în haosul vieţii Dumnezeu încă-i bine. ajută nebuniei mele, să nu crape de fericire şi să-şi piardă puiul. DILEMĂ libertatea e chistul de pe conştiinţa mea. dacă-l extirp - va fi aruncat în crematoriu. lăsat în emisie – emite infecţie. TABIETURI o, ce suflet aspru ai! ca o perie de sârmă, te curăţă şi sub unghie. al meu are trăsături de femeie mondenă - se jumuleşte toată ziua de păcate şi probează o piele de drac! TRANSFER când m-au născut, Dumnezeu murise. L-au dus la groapă în placenta mea. când am murit, învia. m-au înfăşat in giulgiul Lui. REFUZ timpul împinge din urmă căruciorul în care Dumnezeu-copil modelează din plastilină atomul, Îşi descarcă în el exploziile de nervi, Îl trece prin căldura umană, să obţină condens, în vreme ce nenăscuţii de noi refuzăm logica învierii înainte de a fi prinşi cu moartea sub giulgiu. ZÂMBIŢI, VĂ ROG! undeva, în univers, femeile cresc în copaci. scuturi ramul şi-ţi pică în braţe. altundeva, fac parte din anatomia bărbatului. apasă o tastă, se dedublează şi intră amândoi sub aşternut. POET sunt poet, pot da flacăra vieţii mai mare, mai mică. în fiecare zi alăptez mormântul şi-l vaccinez împotriva virusului care învie morţii cu toxinele sale NU-I DE GLUMIT poeziile au început să-mi care din suflet la “Casa de copii”, îmi interzic să mai dăruiesc abecedare avortonilor din canal ori să rod călcâiul vulnerabil al lui Dumnezeu - pentru a demonstra că poartă ciorap antiglonţ. IRONICĂ (I) nu ştiu cum arată Raiul pe dinăuntru. dacă, şi aici, limbile în circulaţie au mâncărime iar pruncii, aduşi cu dispensă de vârstă, sunt hrăniţi cu lacrimile mamelor care-i plâng. IRONICĂ (II) şi Dumnezeu e puţin nebun - umblă prin mintea noastră cu raiul în băţ (cum merge ţiganul la bâlci cu papagalul şi dă cu oiştea-n gard când atomul din ham face gaze) şi fuge de se descarcă într-o viaţă de om. FERICIRI fericiţi făcătorii de pace- a lor va fi într-o zi pâinea, sarea şi cuţitul! fericiţi cei a căror conştiinţă n-are schelet. la nevoie poate fi făcută ghemotoc, înghiţită apoi recuperată. fericiţi cei care urinează iubire pentru aproapele, numai contra vântului, fără a-şi murdări pielea de drac, în care se lăfăie. SINGURA SOLUŢIE vino şi vezi cum scheletul meu a început să se topească odată cu încălzirea globală. îmi menţin poziţia, bipedă, doar atârnând în cârligul unei macarale. FIORUL TELURIC creierul meu n-are nicio prietenă, tot timpul face, în jur, valuri de materie cenuşie. sar copiii într-un picior pe ele. mi-l imaginez plângând că i s-a rupt elasticul - privirea în direct a lui Dumnezeu îl poate prăji. EVRIKA! patriei noastre iubitoare îi cădem bine la lingurică, aşa îndopaţi cu E-uri, sare şi grăsimi! ne cufundăm în prezentul ei, călduţ ca apa de făcut clismă. într-o zi vom stiga: evrika! am descoperit care bulă din libertatea noastră trebuie dislocată pentru ca o nouă utopie să-i ia locul. UNDĂ VERDE mamă, care-ţi croieşti pruncii având ca model propria ta amprentă înainte de a da cheag cu sângele tău celulei divine - pentru a obţine lichid amniotic-, apasă-ţi pulsul, ca pe o tastă! dacă nu, se produce un tsunami, un război mondial sau o epidemie de gânduri contaminate cu boala vacii nebune. e semn de undă verde! O, ELI, ELI… Dumnezeul meu, de ce mă părăseşti tocmai acum când coaliţia internaţională m-a dat jos de pe cruce? m-a reanimat şi, în vreme ce-şi face spălături cu sângele meu, cercetează dacă piroanele în care am fost ţintuit vor face, mai târziu, minuni. pentru a putea fi fabricate în serie. STARE DE AVARIE vieţii mele i-a scăzut substanţa divină, sub zero. scoate profit din orice coşmar. se poartă ca o ficţiune funcţionează pe pilot automat, indiferenta, când stau cu golul lăuntric la vedere, să mi se arunce pastile care absorb vidul. SENINĂTATE vine moartea. ei, şi? doar n-oi pune-o la jug! nu refuz conexiunile în afara firii, sunt tot timpul punctul în care, dacă nimereşti cu atomul, prefaci în ţăndări universul! ÎMI DĂ EMOŢII sufletul meu are o acreală, nu-şi trosneşte fălcile, nu se întinde, ca pisica, tace când îl pun la radiografie, să-i văd sunetul de fond. tace de parcă s-ar afla-n groapă, nu printre cei vii. MĂ TOT ROG ajută, Doamne, nebuniei mele, că din a Ta am aranjat un colţ de Rai, de unde dirijez formaţia de stele căzătoare. fă-mă să înţeleg cum reuşesc să desfac nodurile de pe linia vieţii şi să rămân viu şi nevătămat! CE TE MINT! o cutie cu surprize e poemul meu! ce te mint! cine ştie ce kamikadze va sări din el, ce limbă de foc te va linge pe obraz? de ce stai cu spatele la gândurile mele? FERICITO! ţi se vede prin pântec embrionul. are solzii argintii, aripioare. printre cromozomii ce au alergat prin tunelul timpului spre uterul tău, s-o fi rătăcit peştişorul de aur sau o stea căzătoare… EXAGERAT DE FERICIT ce-mi place, Doamne, mirosul Tău de condiment pus în lacrima celui ce se hrăneşte doar cu ce dă pe-afară prezentul! gustoasă mai e bunătatea Ta unsă cu unt în aceste vremuri grele când mi-am împăiat stomacul mi-am scurtat intestinul, să-l pot hrăni zilnic doar cu o mărgică. ce fericire când îngerul îmi vâră între dinţi capătul furtunului prin care sufletul să mi se scurgă ca orice lichid residual! PROŞTILOR! acest poet vrea să vă schimbe o bujie pentru ca sunteţi prea normali – oile blânde ale societăţii! el e singura canalie în furnicar. se aşează la masa de scris şi produce apocalipsa după istoria lumii recente. în vreme ce voi staţi cuminţi, pe oliţă, visând la clipa când fiecare oscior din scheletul vostru va fi radiat, parfumat, aşezat în cutie, ca sfinte moaşte. SILĂ DE TOT ŞI DE TOATE ne miroase sângele a cafea dată în foc. istoria, prezentul, paradisul put ca nişte găoaze. îţi săruţi iubita parcă ai atinge cu buzele o pereche de şosete murdare. cuvintele poemului meu, conectate la prizele zidului chinezesc, au şi început să miroasă a realitate clocită. deşi, vă jur, n-am deşertat pe coala de scris burduhanul niciunui animal exotic. VICLENIE a venit moartea şi mi-a zis: gata, Dumitre, mergem cu prima cometă. şezi liniştită, cucoană. vâr firul ariadnei în ac şi-apoi… tot ne-om duce! NEÎMPLINIRE n-am reuşit să-l conving, cu poezia, pe Dumnezeu. parcă aş fi trăit într-o vitrină, m-a despărţit de el doar geamul. microfonul la care, altădătă îmi asculta tăcerile, nu mai există. M-AM SĂTURAT! stau mai mult în braţele singurătăţii decât ale femeii. i-acopăr goliciunea cu palmele, mă rog de Dumnezeu să-i umfle sânii, să-i îngroaşe pulpele, să-i pună în perfuzor adrenalină. viaţa mea îşi consumă în tihnă iluziile, se înfăşoară şi se desfăşoară pe osia lumii ferindu-se de nemurire, ca de o vietate veninoasă. DAU TOŢI BUZNA dinspre patrie vine, tot mai des, miros jegos de câine, că îţi vine să latri şi să înfigi dinţii în sticla cu ţuică. trece pe lângă tine hingherul şi-ţi bate apropoul. greu îl convingi că eşti om şi nu javră. vine la tine groparul să afle care viaţă ţi-a fost ultima oară mormânt şi de ce-ţi porţi oasele într-o piele de lux. primim fericire după pofta fierii noastre. APEX patria ne construieşte viitorul pe baloane de săpun. parcă ne mulgem viaţa din sânul flasc al unei babe. trecem unul prin altul, ca nişte stafii. alergăm spre pântecul din univers, să ne înghesuie pe toţi în acelaşi trup. ALPINISM stau deasupra unei femei, ca pe vârful Mont Blanc. aş tot urca! nu-i uşor să escaladezi o femeie, s-o prinzi cu un şurub de viaţa ta, apoi s-aştepţi până ce viermele de invizibil urzeşte gogoaşa în care veţi sta contopiţi, puşi la putreziciune. REFUZ Dumnezeu scuipă pe sufletul nostru, să obţină condens. umblă desculţ prin mizeria lumii, lucrează ca salahor la reconstrucţia Turnului Babel, soarbe cu paiul din rană glonţul prefăcut de sânge în coca-cola. în vreme ce noi, păcătoşii, refuzăm logica învierii, înainte de a fi prinşi cu moartea sub giulgiu. MAI AŞTEPTĂM mi s-au înecat iluziile. la viaţa mea doar cuvintele trag. coala de scris pe care îmi şterg creierul, de sudoare, mi-a fost acoperită cu smoală. în rest e şi mai bine! bacteria care ar face bunăstarea să crească încă nu a fost extrasă din rahat. CONFESIUNE ce să fac şi eu, Doamne: cum încă nu e vremea, reiau jocul cu puţa-n ţărână - pe coala de scris nu mai ajunge, e bună de pus la presat într-o carte. mi-e tot mai greu să trăiesc din singura viaţă, la care nu-mi mai adaugi o cutie de bere, un crenvuşti, ceva… nu-mi îmbrânceşti în braţe femei tinere… dimineaţa găsesc în bocanci gumă de şters păcatele. BUCURĂ-TE! toate poemele mele sunt pungi cu venin. nu-mi tot întoarce gândul pe dos, să-Ţi pice în palmă sămânţa lui. mă ispiteşti prea mult cu bunătatea. să nu mi se-aplece! METEAHNĂ suntem infestaţi cu bacilul răbdării. chiuim când ni se înfige sula in coaste. scoatem glonţul din rană, îi dăm să bea, să mănânce. arma ce l-a fătat ne devine amantă. acceptăm să ne târâm spre viitor. dăm cu lac foamea, mizeria, voma. stăm pe coadă în faţa icoanei şi cerşim, vii fiind, învierea. SUB VREMURI daţi-mi voie să mor, am supt prea mult ţâţa planetei. pe gura mea prezentul se screme, nu-i ies decît fanteziile. cât despre viitor: fie-i ţărâna uşoară! AM ŞI EU PRETENŢII mi-e greţă de baba născută din spuma mării şi de aproapele care-mi unge clipa cu iubirea-i băloasă. nu accept să mi se vorbească despre libertate, în groapa comună, să mi se spună poveşti de dragoste la gura crematoriului. DECIZIE mama m-ar naşte, însă mie îmi place să fiu nelumesc. refuz să îmbrac placenta ca pe o camaşă de lux. mai bine vierme-n cireaşă. INEVITABILUL ai început dintr-o dată să putrezeşti în braţele mele. sarea trupului tău, bucatele vieţii mele, nu mai au gust. Dumnezeu mi-e acru. cad în invizibil. FOAME cuvinte, grase ca nişte pui de carne, aţâţă foamea colii de scris. careia a început să-i crească piele şi un maţ unde îndeasă, pe nemestecate, viaţa mea. o macerează, elimină tinctura în aceste recipiente numite poeme. N-AM CE ce să-i ofer cerşetorului, care, la colţ de stradă, îmi întinde o coală de scris, să mă descarc de suflet pe ea - pentru a vedea câte linii de univers se poate scufunda. ÎNGRIJORARE timpul s-a zbârcit şi e mult mai grăbit. în cameră cresc cărţile şi viruşii cât dovlecii. oricine îmi trece pragul (particulă sau idee), capătă,vizibil, proporţii. când ies afară parcă s-ar dezintegra! îi prind cu penseta, îi caut cu lupa… TE IUBESC ca pe plapoma de cearşaful căreia trag cu dinţii, să producă puţină căldură umană. te iubesc, ca pe fundul unei femei, care, în timpul mersului, se strânge şi se desface precum burduful unui acordeon. MAMĂ, ar cam fi vremea să mă naşti. trage-mă cu dinţii în afara ta - au început să mişune, prin placentă, gângăniile. altfel n-am să-mi mai găsesc un job, mă vor pune în depozit pentru civilizaţia următoare! FLOARE FATALĂ în grădina cunoaşterii am ştiut cultiva un singur fir al vieţii. va face în vârf floarea care mă va ucide cu parfumul ei. S.O.S. nu-l mai naşte pe Abel, e căutat de Cain să-l tranşeze pe altarul iubirii. pentru ca bunul Dumnezeu să dea colţ nou în pomul artificial al cunoaşterii. ÎN FAŢA CUI? toate lucrurile sunt ca nişte schelete triste, murdare, cu viermi sub pleoape. de tragi cerul mai aproape de tine, te îneacă duhoarea de stele. nu mai ştii în faţa cui să-ţi reciţi poemele înainte de culcare. până şi din sângele meu vine un miros de lebădă. uneori cred că, în loc de apă, curge viaţă la robinet. pun gura, beau până când sangele sare de pe inimă ca o curea de transmisie. ALERG, ALERG… îmi place să cred că drumul de sub tălpile mele e o Cale Lactee pe care alerg lăsând în urmă o dâră de fum, un pic de iubire, o iluzie. alerg, alerg, ori sunt tras cu putere, ca un fir de praf de gura unui aspirator. CÂTE O PERLĂ n-ai cum pune în ramă ziua de azi. singurele cuie cu care poţi ţintui realitatea sunt cuvintele. blestemat eşti să umbli pe străzi cu umbra de zgardă, fără să te poţi volatiliza în faţa puştii ce trage în tine cu tranchilizante. pierzi sânge din răni ca si cum ţi-ar cădea câte o perlă din salbă. DRAGOSTEA TA cât un bob de piper dacă aş simţi dragostea Ta pentru mine, aş atinge lemnul uscat, iar el ar înverzi. aş reuşi să calc pe ape, să sterg cu dosul palmei timpul aburit de lacrimi şi rugăciune, să văd măruntaiele viitorului, fantoma care le unge cu miresme. SALVARE dacă m-ai creat, suportă-mă. ispitit de sinucidere, atras de farmecul fatalităţii, prejudecăţile, nu bucuria de a trăi, mă salvează. e mare plictiseală să tot fii materie! şi risipă de legi şi elemente să-mi trăieşti numai clipa. ÎN PLINĂ IARNĂ dacă pixul ar lăsa pe coala de scris puţin cer, un trup viu de femeie, un ciorchine de strugure… acum, în plină iarnă, când zăpada din grădiniţă pare o lespede pe cadavrele de petunii şi crizanteme… însă, din pixul meu, iese, fără întrerupere, doar firul Ariadnei. RISIPITOR încă nu-i otrăvitoare melacolia. îmi risipesc viaţa, parcă aş fi găsit formula chimică a timpului. muşc dintr-un măr cum mi-aş muşca din umăr. mă cred zeu, deşi dorinţele îmi sunt de rob. cer îmi e spaţiul alb al colii de scris. în acest laborator, care e trupul, ţmi pregătesc apa şi aerul pentru a doua zi. sufletul mi se vede în ochi ca flacăra unui cuptor prin geamul colorat în albastru. STARE DE LIBERTATE patria noastră, halucinogena noastră! din când în când ne arată muşchii. utopia ei, încă e în stare de libertate, scuipă metastaze în viaţa noastră. băieţi buni, creştini, de rit proletar, ne credem vii şi nemuritori, deşi ne împiedicăm în giulgiu. FOTOGRAFII MIŞCATE îmi scriu poeziile sub duş, uimit că apa nu mă dizolvă. ating cu buzele pieliţa obrazului tău - poate se produce o flamă- şi-mi vine să vă strig că sunteţi nişte fotografii mişcate în faţa aparatului de filmat. jur că sângele vi s-a pompat prin vine, la o staţie obişnuită de încărcat sifoane. DORINŢĂ NEBUNĂ am şi eu, asemenea vouă, un vis pe care-l ţin închis în colivie ca pe o pasăre rară. asemenea vouă, ştiu să râd, ştiu să plâng… dacă n-am făcut-o până acum, mi-a fost teamă să nu sfidez. nu înţeleg de ce, în fiecare zi, trebuie să-mi amintesc că sunt om, câtă vreme simt o dorinţă nebună de a da din aripi! MĂ IUBEŞTE există o zi pe an când steaua vieţii mele poate fi văzută de pe toate meridianele. dacă, până acum, nu a fost făcută ţăndări, s-a găsit cineva s-o apere cu duhul său. RĂUTATE din iubirea lui Dumnezeu ajunge la mine unda de şoc cândva aveam aripi, zburam, cântam… Iisus pe cruce nu era mai fericit decât mine! într-o zi, lumea rea mi-a cosit aerul de sub aripi. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23937 Comentarii: 120070 Useri: 1426
ADMINISTRARE