PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
impresii despre un experiment. Text postat de nicolae tudor Urmărind life, pe internet, experimentul întâlnirii cu scriitorii, am avut sentimentul că generaţia tânără nu mai aşteaptă să i se facă dreptate şi face un asalt la celebritate. Numele adus în prim plan a fost poetul MUGUR GROSU, alături de cartea sa de debut, “Grossomodo”. Mugur Grosu are un mod de “a şti cum s-o dea” în public, se vrea o cerebralitate virilă – dacă ţinem cont de trimiterea la Nietszche, că există filozofi înaintevăzători, care aruncă seminţele. După mărturisirile sale, nu este o fire organizată, ba chiar îi repugnă “seriozitatea idioată” cu care, bunăoară, suntem dresaţi că “o poezie trebuie şlefuită la infinit”, iar după mărturisirile prietenilor „nu are acea boemie de a scrie la întâmplare, după cum îi vine la mână, după 6 beri, şi a avea pretenţia de a scrie un text literar”; experimentele sale sunt doar calcule finalizate în poezii inteligente care… “necesită inteligenţă şi din partea cititorului”! „Poezia este o zonă aproape religioasă a fiinţei”, crede poetul, şi devine important „să identificăm prezenţa ei” în „realitatea care este în dreptul fiecăruia – trebuie doar să întinzi mâna, culegi şi reasamblezi”. Poezia fiind, astfel, soluţia să te salvezi, ca individ, atunci când problemele pe care le ai de rezolvat te depăşesc. Poezia este ceva care se întâmplă în om iar M.G. şi-a propus să observe” zonele cele mai derizorii, zonele de refuz”. Încercând să nu piardă din vedere acel ceva, a transcris cu instrumente aproape poetice situaţii reale. Nu a ales o cale unică de exprimare, poate fiindcă stilul obligă la căutări infinite pentru identificarea şi construirea amprentei eului, a ales cea mai comodă formă de poezie – experimentalismul continuu - care oferă până şi scuze pentru eşec. Inteligent, nu!? Poate fiindcă a ştiut că prin simple şi repetate bum-uri poate să-şi arate virilitatea. Paradoxal, simte poeticeşte, dar face praf poetic tot ce trăieşte, încăpăţânându-se să centreze, dar să dea şi cu capul (îmborţosându-se cu tomuri). Nu ştiu cât are un nou mod de a scrie poezie, cred că el ne împinge spre un nou mod de a fi, acela de a înţelege şi trăi viaţa mai mult decât suntem obişnuiţi s-o facem. Mugur Grosu şi-a tras biografie din aparentă vagabonţeală: bea bine crezând în instituţia chefului (fiindcă umanizează poeţii), a fugit de-acasă cu hainele de pe el şi s-a trezit c-a rămas p-aicea (în Bucureşti, adică), a stat aproape un an în stradă, apoi în nişte poduri, denumite poetic “mansarde”, unde a făcut „cenaclul de poimarţi”, a vrut să dezerteze din armată… Cu alte cuvinte s-a rupt din cotidianul firescului spre o întoarcere la libertatea primară. Seamănă cumva cu Pablo Picasso, care era un curios, dar nu-l interesa ce–i spuneau profesorii. Şi-a zis: “Pot să scriu şi eu poezii, aşa că vreau să-mi însuşesc un teritoriu în care înoată poeţii, vreau să fiu parte din lumea poeziei!” Aşadar la el poezia nu a fost chemare magică, ci o ambiţie. Într-o lume în care literatura se scrie de la închis în celulă întunecoasă până la a levita deasupra lucrurilor, ridicându-te şi căzând, dar totdeauna absorbind viaţa prin toţi porii (chiar ai perilor propriei bărbi), vine Mugurel cu experimentu’ şi ne spune să nu ratăm trăiri, iar el personal identifică, prin puterinţă cerebrală, zone cu potenţial poetic. Când era mai uşor de aflat: unde… nu este poezie? Apoi… învaţă (sic!) poeţii să le lase deoparte pe toate celelalte ale vieţii pentru a deveni scriitori (nu spune dacă şi mari), aşa cum el şi-a luat tot timpul din lume pentru a se afirma. Cu toate acestea se cam plânge că… n-are timp! (Să nu fie suficient să laşi totul întrucât nu ajunge timpul?) N-are timp fiindcă are tot timpul planuri. Unele, povestite de el, sunt mai importante decât realizarea lor (cum ar fi să mergi la un spital, unde un confrate se luptă cu moartea), altele, odată începute, sunt lăsate baltă (cum ar fi desenarea contururilor pe asfalt şi obligativitatea de a le vizita din când în când). Dincolo de reinventarea dadaismului, cam astea sunt experimentalismele sale… poetice: nişte chestii razna, să le duca mai departe cine-o vrea! Dar… are o grijă ciudată pentru om: nu-i poate vorbi despre moarte, despre propria moarte sau beteşuguri fiindcă “e o chestiune personală”! Când Călinescu (parcă! de verificat) zicea: „dacă nu mă înveţi ce e viaţa şi moartea, nu dau doi bani pe creaţiile tale”! Experimentalistul, cică, trezeşte, într-un plan metafizic, un organ mort. De ce nu-şi exercită, periculos, poetul libertatea? Dacă tot se ridică deasupra sentimentelor – supraom ce e, se crede sau îşi închipuie – , de ce nu e atras de filozofiile existenţiale? Cumva de… frică? Ok, îi este frică, dar, dacă nu descrie frica, nu avem demonstraţia că, în fond, poetul nu e supraom, ci subom? N-ar face bine să-i mai tacă draculi gura şi să scrie cu umilinţă asumându-şi târâtul şi să nu mai vorbească, cel puţin, despre zbor? Da, are dreptul, ca oricare altul, să vizese, dar poezia ieşită din astfel de malaxor este un obiect de tarabă, cum ceapa, merele sau chibriturile. Mă întreb de ce nu atacă experimentaliştii din născare zone existenţiale care reclamă curaj, sacrificiu, efort? Numai că Poezia trebuie lăsată la cuvântul ei – orice înzorzonare o alterează. Adăugând, în numele experimentului, muzică sau imagine, se dă valoare cuvântului ca parte a întregului făcându-l, astfel, solist solitar, iar poezia se superficializează căpătând valoare prin formă şi nu prin substanţă. (o asemui deja cu fata bătrână ajutată de babe la măritiş!) M.G. sacrifică poezia pentru a ajunge el în om forţând limitele şi libertatea şi comunică un răspuns, fără să fi existat o întrebare. Numai şi numai fiindcă vrea să pună în funcţiune organul care pune întrebarea şi să creeze, apoi, disponibilitatea de a şti. Am fost impresionat când a mărturisit că nu a vrut să fie învăţat să ucidă omul şi m-am întrebat dacă s-a lăsat învăţat să-l lase, pe acelaşi om, să sufere prin săracire şi exploatare? Dar m-a întristat să aflu că, pentru el, manifestaţiile de stradă recente împotriva întregii clase politice i s-au părut mai şic (a se citi sănătate mintală) atunci când au fost exercitate de un singur om. Ceea ce înseamnă că, sigur, Mugur Grosu este un ins rupt de viaţa organică a comunităţii; e, aşa cum şi zice, un… razna! Paradoxal, deoarece îl vezi, până la împiedicare, la tot pasul, din cauza preamarii sale libertăţi. Să ne schimbe, adică să fim altfel decât înţelegem să fim, adică… să-i semănăm. Ne impinge, cum Milka din publicitate, să fim mondeni. Mă întreb dacă adevărul este dinsus sau dinjos de poet? Dacă nu ne face un rău împingându-ne înainte şi izolându-ne, unul pe câte unul, acolo. E drept că aşteaptă să fim sau să devenim vii şi să facem ceva, dar ştie că suntem mămăligi. Ne împinge doar să apară printre noi cu sentimentul distanţei şi uşor-cinismul pe care-l oferă puterea. Spune singur că încearcă razna, dar ştie că nu e razna întrucât îşi sprijină demersul literar cu filozofii subtile.Il puteam citi exact, dacă îi vedeam ochii. Am certitudinea că vrea deocamdată să impresioneze viii. Că libertatea-i proprie vrea să se întoarcă, violent sau nu, împotriva libertăţilor noastre. Ne dă lecţii de trăire, cu o abureală aparentă având doar spaima falsei celebrităţi. Bine-bine, amabile, şi după aceea ce facem? Trăim când mâncăm, trăim când iubim, trăim când dormim… Nu! Poetul vine elegant (cum altfel?) – are dreptul s-o facă-, şi spune să trăim toată clipa, dar ne face să ne simţim vinovaţi că precis am ratat şi ratăm încontinuu niscaiva senzaţii, cevaştilea profunzimi. In realitate Mugur Grosu este un copil care se joacă de-a poezia, după ce s-a jucat cu pianul, caricatura, armata, cenaclul ş.a.; şi se va juca toată viaţa, cu o inocenţă debordantă şi acaparatoare. Dar ce ne facem când el ajunge să înflăcăreze şi suntem nevoiţi să tolerăm o întreagă generaţie vinovată de clownism infantil, dar ştim că mâine îşi va reveni singură, miraculos? Când planeta are lacrimi şi urlete de disperare în case, micii elitiştii de azi şi conducătorii de mâine – educaţi cu stoicism de sistem să nu facă nimic fără preludiu – merg la concerte simfonice şi,din cauza plictiselii, concurează violoniştii jucând bambilici în sală! Când poetul profund este concentrat total pe simţire, MG face din sentiment o tocmeală poetică, cu vitezism de copil teribilist ce se vrea neapărat a fi doi oameni într-unul singur. A fi eminamente cerebral, pentru a atinge o performanţă a simţirii, înseamnă a ieşi din găoacea inimii, a o părăsi. Aţi jongla propria simţire, înseamnă, întâi de toate, a o trăda (presupunând că ai avut-o!) De când lumea, este ştiut, că vei fi cu atât mai nefericit cu cât eşti mai lucid în iubire fiindcă descoperi imperfecţiuni care o fac incompatibilă. MG,în laboratorul său, prelucrează ideile în multe variante, iar la final păstrează una şi dă foc celorlalte (gest extraordinar dacă ar arde tot!) Cu cât ţesătura minţii se compune din firele adevărurilor unice, cu atât adevărul poetic devine unul singur. Un geniu nu poate scrie decât o singură variantă. Dacă nu se întâmplă aşa cu Mugur Grosu, fie este înaintea timpului nostrum, ca geniu neînţeles, fie este înaintea noastră şi ar trebui să se întoarcă urgent la sfânta normalitate. Se pare că-i place nespus să fie un răspândac de zvonuri: “Uite, colo e mişto, du-te şi vezi! Şi aleargă singur, du-te şi înoată! încolo, după ce treci de diguri, o să găseşti o oază, o insuliţă, vezi ce faci p-acolo!” Mă gândesc la „moartea căprioarei” (dacă ne trimite să împuşcăm căprioare) şi la drama literaturii: scriem, publicăm, dăruim creaţii, promitem să ne citim şi… n-o facem nici unul! Ce valoare mai pot avea creaţiile dacă nu ajung să fie integrate prin absorbire în viaţa Cetăţii? E ca şi cum stabilim o cărare într-un imaginar parc, dar toţi o luăm pe alături. Şi ce vis frumos are Mugur: să te introduci ca amprentă într-o lume ce se transformă văzând cu ochii iar tu să treci zilnic şi să te revezi în ea! Poate cerebelii lumii ar trebui să planteze câte un copac şi să aibă Dumnezeu grijă de el? Poate ar trebui să ne legăm cu lanţuri în piaţa publică, la orice abuz cât de mic al autorităţilor care alterează frumuseţile lumii noastre reale, să facem un protest continuu, să fim siguri că gestul nu va fi şters de timp, iar lumea se va umple cu frumuseţi ratate prin neimplicare sau agresiuni voite. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23955 Comentarii: 120078 Useri: 1426
ADMINISTRARE