|
|
|
|
|
|
|
|
|
Între ficțiune și realitate |
|
|
Text
postat de
Veronica Pavel |
|
|
Ne plac poveștile. Suntem astfel construiți ca de când ne naștem să ne placă să ascultăm. Inventate, adevarăte, nu contează. Povești să fie! Iar ficțiunea provine tocmai din dorința omului de a le asculta. La început, povestitorii improvizau, mai târziu le-au elaborat. Literatura, cinematografia, teatrul sunt de fapt sursele de unde oamenii află poveștile inventate, din lumea ficțiunii.
Dar, așa cum în cinematografie sau teatru există și spectacole bazate pe întâmplări adevărate, în literatura există o formă bazată pe fapte autentice, numită literatură memorialistică. Mă pasionează jurnalele și scrisorile pentru că mi se pare că cel care se destăinuie în ele este mai autentic decât cel care scrie o poveste inventată, o ficțiune.
Interesul pe care-l prezintă cărțile de memorii depinde, evident, de faima autorului. Există memoriile clasice, ale unor monștri sacri, ca cele ale lui Tolstoi, Delacroix, Charlie Chaplin, Yehudi Menuhin, André Gide, Simone Signoret, Philippe Noiret și altele, care se citesc cu plăcere. La Tolstoi m-a fascinat răbdarea cu care își nota amănuntele vieții cotidiene și tonul lui sfătos. De la Delacroix am reținut o învățătură de o mare generozitate sufletească, pe care am încercat și eu s-o aplic în viață: Poartă-te cu fiecare prieten în parte potrivit temperamentului acestuia, încercând să-ți ignori, pe cât posibil, propriul temperament. André Gide m-a impresionat cu superba lui limbă franceză literară, cu folosirea elocventă a verbelor la perfectul simplu, cu muzicalitatea scriiturii și cu profunzimea ideilor.
Desigur, la toate aceste personalități am gasit interesante nu numai ideile, ci și amănuntele privind societatea pe care o frecventau, gusturile lor artistice, micile lor insuccese, înfine, tot ceea ce era legat de cotidianul invizibil în manifestările artistice care le-au adus faima.
De-a lungul vieții m-am delectat însă și cu alt gen de memorii: la Montreal aveam în vecinătate o bibliotecă cu traducerile în franceză ale memoriilor deținuților din lagărele staliniste siberiene. Din ele am aflat despre amplificarea rezistenței fizice a torturaților datorită forței lor spirituale. Pe lânga frig, foame și brutalități corporale, una din torturile greu de îndurat era nedormitul. Detinuții erau obligați să stea zile întregi în picioare, interzicându-li-se dormitul. Singurul mod de a supraviețui acestor torturi era cel de a recita poezii în gând. Oamnii au trăit din poezie, au marturisit-o și unii deținuti politici din România, exemplul găsindu-se poate în cel mai fascinant jurnal al secolului 20, Jurnalul Fericirii de Nicolae Steinhardt.
Tot în epoca Montreal am citit și un jurnal al unui tânar bolnav de cancer terminal. Mărturisirile lui nu erau descriptive, cum s-ar putea crede. Nu. El nu vorbea despre cancerul lui, ci despre o altă boală care i-ar fi declanșat cancerul și anume lipsa iubirii materne. O acuza pe mama lui pentru cancerul care-i lua zilele. Dar cuvintele lui brutale încetau a fi o simpla acuzație a unui fiu privat de dragostea mamei, ele deveneau cele ale unui răzvrătit care-și judeca mama cu un resentiment doborâtor. M-am întrebat dacă propria ură i-a scurtat viața, sau dacă nu cumva invers, boala a fost cea i-a provocat puternicul resentiment contra mamei.
Un alt jurnal, de o mare frumusețe și care m-a dus iarăși în fața unui cancer terminal, care a răpus-o pe autoarea ei, Alice Parizeau, prima sotie a unui fost politician suveranist din Quebec.
Cum spuneam, epistolele m-au fascinat dintotdeauna la fel de mult ca și memoriile. Cine n-a citit încă Epistolarul sau Jurnalul de la Păltiniș, ambele cărți acoperind perioada de ucenicie a lui Andrei Pleșu si Gabriel Liiceanu pe lânga filozoful C. Noica la Păltiniș, are cu ce se delecta luând cele două cărti! Iar scrisorile dintre Geo Bogza și tânărul M. Blecher, internat în spital cu o boală ce-l va răpi în puterea vârstei și a talentului, sunt cutremuratoare.
O altă corespondență care m-a cucerit, deși se referă în mare măsură la enumerarea cărților pe care și le trimiteau unul altuia, a fost cea dintre Nicu Steinhardt si Virgil Ierunca. Titlul cărtii, Dumnezeu, în care spui că nu crezi, este un citat dintr-o scrisoare a lui Nicu Steinhardt. Despre botezul celui din urmă în închisoare aflăm și din cartea lui, devenita celebra, Jurnalul Fericirii.
Jurnalul lui Mihail Sebastian m-a transportat în lumea știută de mine din povestirile prietenului sau de o viața, Mircea Șeptilici. Cartea a avut un mare ecou internațional. Tot pe nerăsuflate am parcurs si volumele jurnalului Monicai Lovinescu, căci trăisem epoca în care, împreuna cu Virgil Ierunca, și el autor al unui jurnal, transmiteau emisiunile radiofonice Teze și Antiteze la Paris la Europa Libera.
Lista autorilor de memorii sau scrisori pe care le-am citit e bogată: Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Nina Cassian, Gabriela Melinescu, Alice Voinescu, Matei Călinescu, etc.
Nu sunt atrasă de memoriile vedetelor lansate de mass-media ca literatură de scandal, dar nu le ocolesc pe cele ale unor personalități interesante din lumea artistică, politică, știintifică. Amănuntele viații private, deși oportune în memorii, fac notă discordantă în articole sau eseuri. Când, de exemplu, îl vrem pe poetul Mircea Cărtărescu, îi citim poeziile, dar pe Cărtărescu tată de familie îl vom găsi doar în jurnalele lui.
Ne fascinează literatura memorialistică pentru că, fiindu-ne permis să pătrundem în intimitatea marilor personalități, ni se ofera cheia misterelor care au determinat faptul că acești oameni, cu care suntem tentați să ne identificăm, au fost, totuși, atât de altfel decât noi!
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Tea,
Am corectat textul, merci.
Intr-un fel te intzeleg. Poate ca dorintza mea de a intra in "omenescul" creatorilor e si pentru ca am avut mult de "invatzat" fiind aproape de cativa si poate ca exista in mine "sperantza" ca poate, cautand, gasesc si altceva...:)))
Dar uite, Nastia e un bun exemplu de literatiura memorialistica buna si uite ca te atrage si pe tine!
Vero
|
|
|
|
Postat
de catre
Veronica Pavel la data de
2011-05-27 16:38:35 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Vero draga, cred ca exprimarea mea defectuoasa ti-a creeat o impresie gresita asupra a ceea ce am vrut sa zic; Nu ideea de indiscretie este cea care ma tine la distanta ci cea de apropiere... nu vreau sa intru in "spatiul" imediat, cel al vietii de fiecare zi, imi place sa raman in "sfera" aceea- artificiala daca vrei- a creatiei, cea in care "omul" care a creat-o dispare (chiar daca fundamental se confunda cu ea).
Confuz ce spun? S-ar putea si sigur "bat campii" dar eu asa gandesc.
Tu totdeauna cauti valorile umane contopite...si sigur esti in enorm avantaj fata de mine..
Drag,
tea |
|
|
|
Postat
de catre
Tea Nicolescu la data de
2011-05-27 00:52:48 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Tea draga,
Nu toate jurnalele si epistolele sunt "indiscretii". Sunt de acord ca aparitia cartii cu scrisori intre Eminescu si Veronica Micle a fost, dupa parerea mea, o idee proasta.
Dar unele jurnale sunt jurnale de idei si prin ele te apropii de felul de a gandi al autorului. Jurnalul Ninei Cassian NU e de idei, e de... infine, mai bine tac.
Dar altele sunt de idei. Si unele schimburi de scrisori sunt schimburi de idei, nu neaparat indiscretii. Sunt o persoana foarte discreta si m-as jena sa aflu intimitati, de asta sunt impotriva publicarii scrisorilor dintre Eminescu si iubita lui, dar, de exemplu, scrisorile familiei Pillat, publicate in cateva volume de Monica Pillat, fiica lui Dinu Pillat, sunt superbe si ar trebui citite de multi.
Daca m-as hotari sa public, de exemplu, scrisorile tatalui meu catre mine ai vedea cata litaratura e, cate idei, cate povetze, n-ai avea nicio clipa senzatia ca ai facut o indiscretie citindu-le!
Multumesc pentru observatia cu repetitia, o sa modific.
Vero |
|
|
|
Postat
de catre
Veronica Pavel la data de
2011-05-27 00:00:45 |
|
|
|
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
|
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
err: devenindu-ti... cum bine stim...
scuze,
tea |
|
|
|
Postat
de catre
Tea Nicolescu la data de
2011-05-26 17:43:45 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Vero,articolul tau mi-a placut pentru ca in el "esti tu" cea care te apropii de oameni intotdeauna increzator optimista indoiala devenindu0ti familiara abia ...dupa.
Ca eu nu sunt de acord cu viziunea ta despre bios e alta poveste...
Biografiile (mai ales autobios) sunt creatii memoriale si cum nine stim memoria e totdeauna -intentionat sau nu - selectiva/
Si, pe urma, ceea ce ma tine pe mine la distanta de acest gen de scriere, este un fel de ...sa-i zicem jena... mi se pare o "uitatura pe gaura cheii" in viata oamenilor, a personalitatilor, mai ales...
Eh, lipsa mea, evident!
Bine scris si cu "inima"!
Calvar
(vot)
Ps. o carcoteala, vezi in primul paragraf, folosesti "povesti, poveste" de cateva ori...incearca altceva, dac vrei. |
|
|
|
Postat
de catre
Tea Nicolescu la data de
2011-05-26 17:41:10 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Radu,
Multumesc, ai avut dreptate, am corectat. De fapt pusesem ghilimele in loc sa le pun in italic, era o subliniere, dar evident ca nu erau justificate ca ghilimele.
Sunt unii autori care scriu memorii in intentia de a fi publicate. In ele n-am mare incredre, sunt "literare" si oarecum fictive. Dar cartile care publica scrisori autentice, ca cele intre Virgil Ierunca si Nicu Steinhardt, acelea reflecta exact realitatea. Eu stiu, intamplator am fost prieteni de familie cu NS si multe fapte din cele la care se referea erau adevarate. Si din Jurnalul Fericirii de asemenea.
In schimb Jurnalul Ninei Cassian e groaznic. De fapt, acolo ar fi fost mai bine sa fi fost fictiune..:)))
Multumesc pentru observatii, ai fost cumsecade de data asta. Cum se face? :)))
Vero |
|
|
|
Postat
de catre
Veronica Pavel la data de
2011-05-26 03:27:33 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Vero, scrii:
"Literatura, cinematografia, teatrul sunt de fapt sursele de povești inventate, din lumea ficțiunii.
povestea e sursa (fondul, ideea). literatura, filmul și celelalte sunt formele. și dacă povestea e narațiunea unei întîmplări fantastice, sau cum spui tu, inventate, ce rost mai are precizarea "din lumea ficțiunii"?
altă obiecție ar fi folosirea fără rost a ghilimelelor, de ex.
literatură memorialistică
lumea ficțiunii
monștri sacri
literatură de scandal
etc
cu excepția citatelor, nu se justifică.
în rest, eu unul am dubii privind sinceritatea confesiunilor din literatura memorialistică, și implicit, a valorii ei documentare. dar admit că există excepții. |
|
|
|
Postat
de catre
Radu Stefanescu la data de
2011-05-26 01:13:42 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23957 |
|
|
Comentarii:
120078 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|