PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Scrisoare Text postat de Veronica Pavel Îmi plac scrisorile, fie să le scriu, să le primesc, sau să citesc romane epistolare. Mai mult chiar, de când nu mai sunt părinţii, cărora le scriam săptămânal -fiecăruia în parte- şi de când mesajele electronice au înlocuit scrisorile, mi s-a făcut atât de dor de ele, încât m-am hotărât să postez o scrisoare. Sper ca prin aceasta să fac plăcere celor care, ca si mine, duc dorul câtorva rânduri adresate direct. Lor le dedic cele de mai jos. Dragii mei (cititori), De curând am trăit câteva zile deosebite. Mi s-a parut ca am prins fericirea de picior. Sigur că nu comparăm fericirile naturale, ca acelea de a avea copii, cu cele muncite şi aşteptate de o viaţă de tine însuţi. Despre aceasta din urmă vă voi povesti astăzi. Am ales meseria de chimistă, deşi iubeam muzica, pentru că era mai „de viitor”. Dar, după o întreagă carieră dedicată stiinţei, am avut norocul (considerând norocul şi ca o eventuală consecinţă a perseverenţei) să fiu într-un juriu la un concurs muzical din Montreal. Nu în juriul profesional, cu celebrităţi, ci într-unul mai mic, al publicului. „Radio-Canada” a înfiinţat în 2010 acest juriu şi, aflând despre asta la radio, am dat concurs (scris şi oral, în franceză). Spre surprinderea (şi fericirea) mea, am fost selectată printre cei cinci membri ai acestui juriu, melomani de diverse vârste şi meserii. Obligaţia noastră era să comentăm în direct pe internet, în franceză şi concis, performanţele tinerilor violnişti ai concursului CMIM- (Concours Musical International de Montreal) care se ţine anual între 24 mai-4 iunie, alternativ la pian, canto şi vioară). Munca era pe calculator, ascultam, scriam şi-i citeam pe ceilalti patru membri ai juriului. Mă bucuram nu numai de ocazia de a-i asculta pe tinerii violonişti (24 în sferturile de finală, 12 în semifinală şi 6 în finală, din care 3 premiaţi), dar şi de a coincide în păreri cu colegii, pe care nu-i cunoşteam încă. I-am întâlnit abia la finale, în Montreal, unde am fost invitaţi să „lucrăm” direct din sală. Ce poate fi mai plăcut decât să fii în mijlocul unor pasionaţi ai muzicii, ca tine? Interesant era că toti aveam aceleaşi alegeri, dar cei din juriul profesionist ne-au făcut surprize, eliminându-i uneori chiar pe preferaţii noştri. Mai târziu am recunoscut că avuseseră dreptate. Selecţia nu a fost usoară, tinerii erau extrem de talentati! Noi eram responsabili numai cu selecţia pentru „premiul publicului”, vota şi publicul, prin internet, şi noi, din juriu. Am aflat cu ocazia asta cum se votează la acest tip de concurs: fiecare membru al juriului, de la o etapă la alta, dă ordinea pe care el o crede, începând cu locul 1, cel mai bun. În juriul mare erau 7 membrii. Deci, dacă un concurent obţinea locul 1 de la toti cei 7 membri, el însuma 7 puncte, iar dacă altul obţinea locul 7 dat de toti, el totaliza 49 de puncte. În felul acesta, cei mai valoroşi aveau cele mai puţine puncte. Trecerea de la o etapă la cea următoare era făcută în ordinea descrescătoare a punctelor şi acelasi principiu s-a aplicat şi la acordarea premiilor. Sistemul mi s-a părut nu numai obiectiv, singurul element de subiectivitate fiind evaluarea de către membrul juriului, ci şi rapid, nefiind necesară dezbaterea între membrii juriului, ci numai compilarea rezultatelor. Acesta n-a fost singurul lucru nou pe care l-am învăţat. Cu ocazia întâlnirii cu tânărul Jean-Philippe Tremblay, dirijorul orchestrei care i-a acompaniat pe finalişti, am avut ocazia să am în mână, pentru prima oară, o baghetă de dirijor. E mult mai subţire decât andreaua de lemn pe care o foloseam când mă jucam de-a dirijatul în faţa radioului şi are un mic mâner la capăt. L-am întrebat pe dirijor dacă bagheta e a lui sau o primeşte. Mi-a spus că are mai multe baghete, ale lui, pe care le comandă la un specialist la Londra. Foloseşte numai baghete de lemn, nu de sticlă, ca să nu păţească ca dirijorul care s-a accidentat în urma unui gest cam agitat, când bagheta dintr-o mână a pătruns prin palma cealeilalte mâini, secţionându-i un nerv. Ni s-a organizat si un tur al studiourilor companiei naţionale de radio şi televiziune „Radio-Canada” şi „CBC” din Montreal. Am văzut, printre altele, studioul pregătit pentru transmiterea meciurilor de fotbal ale cupei FIFA, care urmau să înceapă în câteva zile. Ar mai fi multe de povestit! Întâi despre toţi concurenţii, apoi despre cei premiaţi, Benjamin Beilman (USA, 20 de ani), premiul 1 şi premiul publicului, Korbinian Altenberger (Germania, 28 de ani), premiul 2, cel care a interpretat magistral, în semifinale, sonata a 3-a de Enescu şi Nikita Borisoglebski (Rusia, 25 de ani), premiul 3 şi premiul pentru interpretarea unei compoziţii canadiene. Sunt toti simpatici şi modeşti, iar Nikita mi-a spus într-o engleză cu un puternic accent slav, că părinţii lui din Moscova, cărora o vecină le-a tradus din franceză comentariile noastre de pe Internet, i le-au citit prin telefon. Aş mai scrie despre minunaţii „părinţi adoptivi” ai concurenţilor, familii benevole care i-au găzduit şi care îi îngrijeau venind cu fructe şi sucuri în sacoşe, sau despre bucuria de a lucra în echipă cu oamenii entuziaşti, modeşti, devotaţi şi talentaţi de la „Radio-Canada”, sau despre întâlnirea, la recepţii, cu diverse celebrităţi, sau despre Montreal, unde preocuparea artistică pare mai importantă decât marketingul, sau despre felul în care eu, un „român la Montreal” am fost intervievată la radio, preţuită, răsfăţată şi iubită. Şi câte n-aş mai scrie despre această experientză! Deocamdată spaţiul nu-mi permite. Dar nu promit că nu voi mai reveni cu vreo scrisoare, daca cea de faţă v-a plăcut! Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Veronique, ce mi-ar placea sa invat de la tine un pic de franceza, mi-e asa de draga limba asta, o tin sub o singura aripa, zic asta ca sa imi cer iertare Anei pentru cele doua pe care le are ea, sper sa citeasca ce am scris aici...   Postat de catre Iulia Elize la data de 2010-08-25 15:04:06               Adriana, M-a emotionat comentariul tau logic, frumos si sincer scris! Foarte multumesc. Interesant cum iti destainui vibratia la bucuria mea de atunci, iata ca, intr-adevar, Internetul nu e o "pagina rece" electronica, pentru ca pe el se pot asculta concerte in direct si trai emotii impreuna! M-ar facea placere sa-ti mai citesc cate o poezie din cand in cand.... Multzam mult, cuvintele tale mi-a incheiat frumos ziua de azi! Vero   Postat de catre Veronica Pavel la data de 2010-08-20 02:56:21               Vero, pentru ca am decis ca pentru o perioada sa nu mai uzez de dreptul meu de a acorda stelute, nu voi instela. Dar, vreau sa iti spun ca ma bucur foarte mult ca ai hotarat sa impartasesti aceasta experienta- care pe mine m-a facut sa te simt vibrand extraordinar atunci cand ai trait-o, asa tare incat m-ai molipsit si pe mine de bucuria ta, de emotie, implinire- si mai vreau sa iti multumesc ca m-ai adus aproape de muzica aceea, de atmosfera extraodinara de acolo si mai ales, mai aproape ca niciodata de sufletul tau. N-am avut niciodata idoli, dar mereu am incercat sa aflu ceva demn de admirat la oamenii din jurul eu. Asa am avut eu nevoie, sa ma conving ca fiecare om are ceva care merita apreciat si atunci e mai usor sa ii daruiesti ceva-ul ala bun din tine care speri ca merita pretuit. Tu ai fost unul dintre oamenii de care m-am apropiat, nu neaparat mai repede, dar mult mai usor. Si asta tine mai degraba de firescul tau, de o frumusete sufletesca pe care o porti mereu cu naturalete si pe care as putea sa o consider exemplara. Scrie, Vero. Si ramai asa cum esti, draga noastra.   Postat de catre . Fiinta la data de 2010-08-19 05:22:00               Multzumesc, Amelia, pentru lectura, vot si comentariu. Oh, ce aproape e Bucurestiul de munte! Cum as fi zburat si eu, de acolo, pentru o zi, la Caraiman! In Canada, Muntii Stancosi sunt in vestul Canadei, la cinci ore de zbor si trei ore diferentza de fus orar de Toronto! Vero Vero   Postat de catre Veronica Pavel la data de 2010-08-18 15:38:37 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               Azi noapte m-am întors de pe platoul Bucegi. Într-o singură zi, plecată incognito la munte din Bucureşti, aruncată într-un rapid de Viena şi oprită într-o mică staţiune de pe Valea Prahovei, am reuşit să văd,să ating Crucea Caraiman fără să am în buzunar mai mult decât banii de întoarcere. A fost un moment rar pe care mi-l voi aminti până-n ultima clipă a vieţii mele. În fiecare zi a ultimilor trei ani, i-am scris cel puţin o scrisoare lui. Alteori erau trei, patru, chiar zece misive zilnic. Când am ajuns acasă şi mi-am privit bietul meu laptop negru, coatele şi genunchii însângeraţi, am vrut să-i povestesc totul, să-i trimit răsuflarea fierbinte şi lacrimile de recunoştinţă pentru bucuria de a fi atins Crucea. Aşa făceam mereu mereu. Tot ce trăiam împărţeam cu el prin scrisori, uneori mai reuşite, alteori mai nevrednice dar mereu vii şi pline de foc. Nu ne-am cunoscut niciodată, ne ştiam, parcă, de totdeauna: scrisori mii, nestilizate, pe care fardul era doar polen - "păduri ce ar putea să fie, dar niciodată nu vor fi". Bijuterii unicat, suflet dezgolit de orice umbră de intimitate, parabole de diamant. azi noapte am deschis Europeea şi am citit o scrisoare. Oboseala mută din oase, dulceaţa care începea să-mi prindă degetele apropiate de taste, au tresărit atunci. Comentariul lui poate fi catalogat drept o mică răutate venită din rărunchii domnului Lăzărescu, explicabil învârtoşat de admiraţia unor creaturi atâta de goale încât nu există de-adevăratelea (fiind regină, exclud din start într-o discuţie trimiterile la persoanele de faţă). Mă opresc aici. Veronica, ştii să scrii misive. Eu, mai puţin. Radu Ştefănescu ar spune că deloc. ai votul meu Guinevere   Postat de catre Amelia Cojocaru la data de 2010-08-18 09:43:48               Radule, Iti multumesc pentru trecere si apreciere. Stii? Ma gandeam ca nu intotdeauna ceea ce e foarte clar, ca o fotografie, e chiar arta (ma gandesc acuma la arta plastica). Si, tot asa, nu intotdeauna ce e clar scris e chiar litaratura. Uneori, ca si contemplarea artei plastice nonfigurative, lectura unui text mai sofisticat cere un oarecare efort. Asta nu inseamana insa ca acel text nu e literatura si, uneori, chiar de buna calitate. Structura mea (sau formatiunea mea tehnica) ma indreapta spre o scriere directa si clara, drept care uneori ma indoiesc ca ceea scriu eu e chiar litaratura. Dar, daca cineva are o bucurie citind-o, ce mai conteaza ce e? V. PS: multumesc cu aceasta ocazie si celor doi votatori discreti. iata deci ca mai sunt nostalgici pentru scrisorile "adevarate":))   Postat de catre Veronica Pavel la data de 2010-08-17 23:39:06               nu stiu altii cum sunt, dar mie imi place tonul asta sincer, deschis, colocvial, lipsit de acele gogorite si fandoseli cu care ne fericesc uneori expatii in relatari similare... cu placerea lecturii, stea   Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2010-08-17 18:33:28	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23957 Comentarii: 120078 Useri: 1426
ADMINISTRARE