Pînă să-l citesc pe Mircea Eliade cu părerile lui despre poveste şi cu ilustrările acestora în proza sa, mai ales în cea scurtă, tîrzie, nu mă omoram cu a da credit prea mare povestirii. După aceea, mi-am dat brusc seama că există o funcţie esenţială a povestirii în viaţa obişnuită de zi cu zi a omului. Nu degeaba mai toată lumea încearcă să-şi spună cu obstinaţie povestea vieţii.

Sigur, povestea poate fi doar o simplă spovedanie, omul vrea să facă un mic bilanţ, să pună cît de cît ordine în viaţa sa care s-a scurs precipitat, fără să aibă vreme să se dumirească de ce şi cum. E un bun prilej de rememorare şi de evaluare. Iar cînd spovedania nu e de florile mărului, este şi prilejul pentru a încheia o etapă, cu despărţirea celor bune de cele rele, pentru a începe cu mai multă hotărîre şi luciditate, oarecum iertat de cele deja recunoscute ca greşeli (şi pe care, se înţelege, se va feri să le repete), o alta, a unei vieţii de o calitate mai bună.

Dar povestea are şi o funcţie existenţială mult mai importantă. Ea te obligă să rămîi uman. Povestind, nu o poţi face decît adoptînd un anume stil de comunicare accesibil celorlalţi, apelînd la valori umane care să ghideze şi, eventual, să sancţioneze cele întîmplate şi narate. Orice poveste spusă cu farmec şi haz devine exemplară, ea este deja o faptă oarecum eroică ce nu doar că s-a întîmplat, ci şi merita să se fi întîmplat. Căci ea pare să conţină un îndemn pilduitor pentru ascultător. Îl fascinează oarecum şi îl contaminează de o forţă cuprinsă în faptul că aşa ceva a avut totuşi puterea să se întîmple.

Cine povesteşte vrea în primul rînd să se facă înţeles, el presimte oarecum că ar putea fi privit doar ca un monstru şi preferă să recupereze sau să reducă handicapul. Prin poveste, monstruozitatea neînţelesului se îmblînzeşte. Neînţeles atît al persoanei care devine personaj şi erou al povestirii, cît şi al faptelor, al realităţii în sine care de multe ori este de-a dreptul incredibilă. Monstrul uman se îmblînzeşte în poveste, el devine o fiinţă recuperată, încadrabilă, de poveste, iar de necrezutul se preschimbă în verosimil.

Realitatea se înmoaie şi se mulează pe un uman domol care parcă aştepta povestea, totdeauna fabuloasă, legitimînd adesea ceea ce era absurd şi deşucheat. E suficient să faci efortul de a istorisi, de a prezenta lucrurile: să-ţi spun cum a fost, uite cum s-au întîmplat lucrurile, aşa s-au petrecut faptele, şi eşti deja ascultat cu atenţie şi cu un început de simpatie şi consimţire. Iar dacă rămîn lucruri la limita incredibilului, verosimilul le absoarbe ca pe o fatalitate cu care ne-am familiarizat deja: aşa a fost să fie.

Cine nu ştie să povestească, nu consimte să o facă, nu simte nevoia imperioasă de a găsi pe cineva care să-l asculte şi în cele din urmă să depună mărturie pentru viaţa lui, îşi iroseşte într-un fel viaţa. Ea nu mai face corp comun cu viaţa oamenilor, nu se alipeşte la zestrea mitică, nu îmbogăţeşte spiritualitatea lumii, aura de duh în care respirăm zi de zi. Şi el rămîne un monstru neînţeles sau care nu doreşte sau nu poate să să se facă înţeles. Şi care nu va primi din partea oamenilor sau măcar a unuia pe care l-a ales să-i povestească nici consimţămîntul, nici iertarea, nici îndemnul de a fi. Şi asta doar pentru faptul că, povestind, a fost adoptat şi merită să fie luat în seamă.

În cele din urmă, ontologic vorbind, povestea are un efect magic. Ea exorcizează realitatea, monstruozitatea sau stupiditatea ei, şi o face să fie a noastră, ne familiarizează cu ea. Şi ea nu ne mai e neapărat străină, ostilă, stranie, ci devine una pe măsura noastră.

*

Asta însă numai în măsura în care povestitorul îşi păstrează o anume candoare. Şi o anume aspiraţie spre un destin literar măcar incipient. Care, cu timpul, îl poate abate de la obsesia vieţii lui care se va topi în mit. Căci, tot Eliade susţine că legenda se foloseşte de personajele reale pentru a perpetua mitul, povestea vieţii individului fiind uitată în datele ei reale pentru ca sîngele şi duhul ei să se scurgă în mit, revigorîndu-l.

Asta se întîmplă doar cu cei care se pierd şi, într-un fel, se dedică unor ţeluri care-i consacră doar prin spiritualitatea care i-a ales şi-i arde în flacăra ei. Aşa cum bine spune Blaga într-o strofă din Solstiţiul grădinilor:

ca aurul ne împlinim

şi ca ispita prin grădini.

Cine e bîntuit însă doar de perso-nulitatea lui frenetică nu are acces decît la acel gen de literatură orală, care înainte vreme se consuma pe şanţ scuipînd coji de seminţe şi pe care George Călinescu a omologat-o bîrfei. Şi ea tinde să ignore cu desăvîrşire realitatea şi să-i substituie închipuirea, dar una bolnavă de orgoliu şi de invidie neputincioasă.

Curios e că acest gen de literatură compensatorie a proliferat fără limite în aşa zisele spaţii virtual-literare unde domină prestaţia cotidiană.