|
|
|
|
|
|
|
|
|
Duminici cu Nicolae (1) |
|
|
Text
postat de
nicolae tudor |
|
|
NOTA:
Am trimis unei edituri volumul de proza scurta "Duminici cu Nicolae", volum ce contine lucrari retrase de pe Europeea poate mai mult din vina mea. Le voi republica dupa "Cuprins", in forma corectata, in 8 calupuri de 15 pagini A4.
Daca este cineva interesat de scrierea mea astept observatiile gramaticale si impresiile. Nu am vrut prefatator, dar promit ca voi publica in forma exacta criticile aduse pe 1-2 pagini la sfarsitul cartii, daca acestea vor fi exprimate inainte de a intra sub tipar.
Daca cele 8 postari deranjeaza, rog un editor sa-mi trimita 7 dintre ele la pagina de autor. Daca nu este posibil imi cer scuze autorilor care vor fi scosi din ecran. Daca ma sfatuiti sa le postez in timp le sterg si revin.
Daca sunt cumva noneco, ma supun stergerii si va asigur ca am facut tot ce am putut mai bine.
multumesc pentru intelegere.
O ZI DIN VIAŢA MEA
Nea Radu aşteaptă muşteriii pe un scăunel la poartă. A scris mare, pe gard, cu creta: ”VÎND STRUGURIIII”. A pus mai mulţi de I, că anu’ ăsta sunt mulţi struguri, s-au făcut la toţi puturoşii. Dar cine să-i ia tererezu’, că-i şi chisălit!? Mă vede şi-mi spune să se-audă:
- Ştiu, n-ai voie la struguri; cum nu mai am eu voie la pepeni! C-am tras-o! Ştii cât m-au alergat!!?
Îl las aparent vesel sub soarele toamnei, soare ce va urca, va urca, va urca şi va lumina în zadar strada Umbrei.
Mă grăbesc să fac prezenţa peştişorilor, apoi să presar rădăcini pe stradă pentru a fi călcate de maşini, şi să arunc o mână de ţărână pe gresia tocită de la baie, să se facă noroi până deseară când voi reveni să culeg semnele.
Înaintea mea vine un copilaş în fugă: „Nenea, le-ai găsit?” „Ce?!” „Ţi-am lăsat la poartă nişte pietricele frumoase să le... fotografiezi!” Şi mi-o ia înainte, le culege de pe jos şi vine cu ele-n căuş.Trebuie să-i dăruiesc şi eu ceva şi, ce mă fac, nu mai am putere să dau nimica?
Pe un pietroi mă aşteaptă Ivan. OrganuDePază vine din sens opus şi-l strigă:
- Aivan?
- Unde vrei să merg, mă?
- Nu ţi-am zis "hai, Ivan!", te-am strigat pe americăneşte: Aivan?
- Te-ai dat draculi şi tu!
Ivan se aşează pe un scaun şi stă aplecat cu coatele pe genunchi. Il aud:
-Pepeni mi-am pus... gogonele mi-am pus... C-aşa-i românu’, să bage-n el… Oare ce trebuia să mai pun?
Îi vad doar arătătorul dreptei înţepenit pe degetele îndoite la doi.
-Prune ai pus? îl întreb.
-Pus!
-Castraveţi?
-Pus!
Hai că mişcă degetele, mai are unul şi gata.
-Varză?
-Da, măi, varză, mai am de pus varză!
Şi-şi îndreaptă spatele, uşurat.
Dar alte gânduri, imediat, nu-i dau pace. Aşa că-şi reia poziţia de tras în concluzii. Începe să se-ntrebe: „Analfabeţii ajung, oare, la Dumnezeu? Dacă tot fată mintea celor deştepţi, de ce nu dau şi ei puii, domle? Eminescu avea o minte bună, dar a făcut cea mai mare greşeală c-a... murit! Noi ce să ne facem dacă suntem atâtica?”
Şi-arată cu degetele, alea îndoite la doi, o înalţime oarecare. După care revin cuminţi în poziţia de aşteptare. Dacă ar gândi cu gura, l-aş ajuta să sară.
Fie ce-o fi, trage concluzia: „Doar în mănăstire e traiul adevărat: fiecare face ce poate, mănâncă toţi la fel, nu se pleacă de-acolo...”
Organu’ e la... putere! “Nu te feri, bre, de paznici, zice celor pe care-i păzeşte, că şi matale trebuie să trăieşti, şi io. Alo-lo, Nicolae, nu scrie!... Că nu furaţi de la mine… Dacă vă descurcaţi prin hale…” Ivane, vrei pui? Dacă te juri pe sfântu’ tău, vii deseară. Nu mai trebuie călcat terenu’, e arat de noi! (mie, şoptit): Eu sînt optimist, n-am gânduri ca sudoru’ ăsta care scăpa mereu electrodu’ din mână: “Ce-oi face mâine?"
Ivan pune doi lei pe tejghea.
-Un pahar pentru mine şi unu pentru peşti. Pune-l bine pentru vremuri grele.
Adică pentru mâine?
Iau leul şi-l aşez în cutiuţă. Oricum îl cinstea pe cizmar. Că i-a lipit nişte troaşe şi-l cinsteşte de câte ori îl vede. Şi-i ajunge de când îi tot dă. A avut pretenţie la plată, „Prenadezu’!” cică. I-am făcut oleacă de roşeaţă: ”De ce profiţi de bunătatea omului?” Nu mi-era, da-l şi înjură, iar omul, când te muşcă pe la spate, înseamnă că-i pe jumătate câine.
Ivan nu se mai aşează pe scaun, priveşte la acvariu:
- Era un bagabont negru care-o alerga p-aia roşa. Acu s-a pitit, unde-o fi? Bine că face bolboace şi au colţuri, ca altfel se deranjau la cap. Nu mai lua peşti, nu-i presa! Măi, da’ n–ai nici un avantaj, îţi fac numa satisfacţie? Am presimţu’ că trebuie să-ţi aduc o pietrică să-şi frece ei burta de ea, altfel... cum iese icrele-afară!?
„Ooo! se aude un glas din stradă. Ptru!” E moş Tăgârţă, unul dintre pământeni. Trece cu căruţa vârf. A pus o folie peste ceapă, să se simtă ea bine. Se dă jos şi-mi aduce două legături.
-Ia, Nicolae! Dacă-l prind pe-ntuneric pe Paişpe-din-cărţi îi iau lumina. Mi-am zis anu’ trecut: “Mă, să nu mă bucur la banii popii, că mă bate Dumnezeu!” Şi i-am dat ceapă la juma de preţ. I-am dat… munca mea şi tot s-a uitat urât! Ăsta… numa să ai bani şi să-i dai! Vrea să moară sătul.
Moşul s-a întors cu faţa din ziua când i-am fotografiat mâinile. Are cele mai chinuite mâini, nici nevasta n-o mai mângâie de teamă să n-o rănească. Se uita la mine c-un ochi a mirare, dar era şi nervos că stă cu mâinile-ntinse, el care n-a-ntins niciodată la nimeni. Dac-ar şti că poza n-a ieşit...! Atunci mi-a fost ruşine să-l mut în alt loc, mi se părea deja mult că se supune. Da-l prind la iarnă, nu mă las până nu-l prind. Ochesc dinainte locu’, fac o probă şi-l iau prin surprindere: ”Vino, vino repede! Stai aşa!” Şi–i dau clic, că nu-i mare lucru să dai clic! Ce poză o să faac!
Îi pun în pahar altceva - băutura cea mai fină pe care-o am. Ştiu că nu se prinde, dar vreau să dorm liniştit. Şi să-i rămână lui aşa sufletul, că... mi-a dat, că mi-a dat de la el... Vrea şi cafea, şi-o vrea afară să nu scape calu’ din ochi. Dar, cum iese pe uşă, îi şi smulge vântu’ caimacul. Îi lasă doar gustu’ de cafea.
- Ce faci acolo singur? îi strig.
- Nu mă-ntreba ce fac, că fac! Vino repede că norilor li s-a făcut de fotografiat! Hai odată că nu pot să-i mai ţiu!
Oamenii simpli sunt nişte moace. Mi-a cerut unul, când era căldura mare, să ţin băutura la frigider şi i-am dat din greşeală... apă. Doar scrisesem pe sticlă ce e! A băut-o ca pe apă, aşa cum fac ei când se grăbesc, şi-a plecat liniştit la... munca lui forţată.
Comerţul cel mai rentabil îl face unu la ţară. Fi-su-i de ocol silvic, nu-şt’ ce p-acolo. Are magazin şi dă pe caiet, ca oricare comerciant. Dă... cu capu’ gol. Numai că el e... factor şi opreşte datoria când înmânează pensia.
Ajung târziu acasă cu buzunarele pline cu... pietricele. Şi degetele îndoite la doi.
DUMINICĂ – ZI DE SCRIS
Ruşeţeanu are dreptate:" Scrisu' e o viaţă băgată-n p-da mă-sii!"
Aaa, vine Jan. Stai să vezi ce bagă ăsta acu!
- Ai draculi cu publicitatea lor. Măi, trebuie să stau o noapte să văz un film? Niculaie, vino să-ţi plătesc. Tot, că mi-am pus de gând să mor. Trebuie să mai plătesc, număr'le: ligheanu' (antena parabolică, nota mea), telefonu', la apă trebui' să dau… Curent nu consum, că n-aprind lumina pân casă - fac economie de vedere. Se-nghesuie toţi la pensioară, să mi-o ia!
Mâna începe să scrie fără mine. Mă vede:
- Îmi bag în scris! Prin scris te rupi, dă-mi hârtiile!
Mă smucesc şi salvez... cuvintele!
- Zi-i, mă, "Cristos a-nviat!"- îl ceartă pe noul intrat, Ilie.
- Nu eşti mulţumit că-ţi zic "Bună dimineaţa"?
Ilie Cioranu e gătit ca niciodată. La-nmormântare nu cred că merge - spre-acolo totdeauna-i mangă (să prindă putere să ducă steagu'!), la vreun partid… cine să-l invite?
- Merg la… evanghelişti, zice. Au întrunire şi-am auzit că ajută pe toată lumea.
Ilie merge oriunde se dă. După ce se luptă să se scoale din pat, se-ntreabă: ce se întâmplă azi? Cele mai frecvente sunt înmormântările precedate de priveghere. Paradoxal, cu cât omul este mai sărac, cu atât e mai rost de pomana care-ngraşă. Orice amărât are un plecat afară şi, la nenorocire, face pe dracu-n zece şi vine. Vine cu bani străini, care, odată schimbaţi, au valoare, şi nu se uită, aruncă în stânga şi-n dreapta. Acu e momentu’ să se vadă că şi sărăntocu’-i om. Da’ toţi ştim că hainele sunt împrumutate de la cei cu care se chinuie prin barăci sau corturi din nailoane, să nu se facă de ruşine.
Ilie are urechile pâlnie şi află unde. Şi-i prezent. De-aia s-a şi îmbrăcat frumos - cerşetorii nu mai impresionează. Va fi atent la ce se vorbeşte, va jumuli o buruienuţă şi va da pietricicelele la o parte. Astfel, poate va fi poftit la masă sau i se va dărui o sacoşă cu de-ale gurii, pe care o va refuza de formă, şoptit...
Ilie este peste tot - ascultă şi zice "Da-daa!" şi dă şi din cap, ori ridică mâna să te susţină… Că doar nu dă cu barosu'! Are-ntotdeauna batistă curată la-ndemână şi şterge parbrizu’, dacă va cădea din senin v’un găinaţ de păsărică. Nu, el nu cere, e mai mare ruşinea să ceri, da’-i e drag lui "să fie frromos!" “Minunăţia asta roşioară merită să fie găinăţată de vrăbii? Nenorocitele, cum de-şi permit?” Dar ce grozav ar fi dacă ar cădea, fleoşc, găinaţul (pe care, de sărăcie, mărginaşii îl vor amesteca cu argilă şi vor unge turtoiul, în loc de magiun) direct pe rochia cea pompoasă, ori pe buzele sulemenite ale acriturii blonde. Şi... ce-are!? Pasărea cerului e cea mai curată, cea mai aproape de Dumnezeu!?
Data trecută a păţit-o. Trecea o doamnă cu-n dolofan în braţe, iar el, de colo, politicos: "Doamnă, să vă trăiască! Ptiu! Ptiu, să nu fie de deochi!" Iar ea: "Mi-ai murdărit copilu'! şi dă-i, şi dă-i cu geanta peste cap. Nenorocitule!" A tăcut, săracu’ – “e tot felu' de lume!”
Vine Săndel. Scoate uşurel un măr din buzunar şi mi-l pune pe furiş sub priviri. Da’-ntâi se uită dacă nu cumva mai e vrunu'? Atât îi trebuie, s-aduca altcineva… măru'! Ştiu, nu trebuie să-l iau repede, trebuie să stea până-l vede toată suflarea. Se-ndreaptă spre masa lui, ţanţoş, ca un boier, se-opreşte la mijlocul distanţei şi face ochii roată. Aştept căutătura privirilor… indiferente, semn că pot lua fructul dumnezeiesc. Rostesc cuminte: "Săr'mâna!" şi-i umplu inima. Dar face imediat pe supăratu' - cum să-i zic io, lui, săru-mana, doar nu-i aşa bătrân?
Mărul a fost văzut de toată piaţa. Că Săndel merge special la piaţă după el. A verificat toţi negustorii; când trece i se face loc, şi-atâta zice: "Măru'!" Iar ei, să-i facă pe plac: "Măru' lu'... Niculaie?" "Nu se ştie?!" Îl ia-n mână şi-l roteşte-n soare. "Oare, nu-i prea roşu? Vreau altu' mai verzişor, dulcegele au panarame de-alea care fac rău. Să aibă fix 150 de grame! C-aşa se mănâcă-n ziua de azi, după... cântar!"
Cineva lipeşte o hîrtie pe fereastră. "Lasă-mă!" cică. Nu-mi mai pasă de căpăţânosu’ din afiş. De la un timp mă simt la ţăruşu’ morţii, legat cu oleacă de lanţ. N-am cum fugi. Nici unde! Aşa că muşc, muşc din măr. Şi scriu toate nimicurile acestea – să nu... plâng.
BONJUR DE SEARĂ
Cum dă să se lase seara ne şi-ntâlnim la un „bonjur de seară” - pentru bucuria de a ne găsi unii cu alţii. Azi e şi sărbătoare: „Înaintea lu’ Sfântu’ Neculai!” Adică stăm toţi aliniaţi în faţa lu’... Neculai, doar nu-i frumos, nu-i aşa, să stai cu spatele?!
Privind pe geam se vede o toamnă blândă (musca încă bâzâie!) cu o ploaie de-aia de toată ziua.
Înainte de a intra, Ivan dă o fugă la piaţă făcând ameninţător semne cu pumnul: „De ce nu vând şi ţigări?”
Aflu că Dumnezeu ar fi nins în ţările calde şi i-a nenorocit pe cei care merg numa-n picioarele goale. Mai aflu că fabrica de pâine se plânge că nu se mai caută covrigii, ca altădată. Stăteau şiruri în bodegi, rupeai - trosc!- şi-aveai un dumicat în stomac. Pe oameni i-a ajuns o lehamite cauzată de neîncredere. Lehamite până şi de moarte. Sunt ferm convinşi că, după ce va bate gongu’, s-ar putea să nu primească nici măcar banalu’ covrig. Aşa că-şi dau singuri de pomană, îşi dau cu încrâncenare, să aibă pe lumea cealaltă; şi-au făcut chiar rezerve considerabile de băutură în împărăţia celor preasfinte!
În timp ce eu, singurul, nu i-am dat de cap, mă chinui, pe ruptelea, să înţeleg mersu’ lumii. Astăzi mi se pare cam aşa: fiecare ins îşi risipeşte întreaga viaţă într-o luptă aiurea pentru a ieşi victorios. Pentru aceasta identifică permanent victime şi le atacă. Nu-mi iese din minte o copilă de 6 ani care cerşea aseară pe treptele alimentării şi a sărit din senin cu gura pe o trecătoare bătrână ameninţând c-o... bate! Oricât de involuată, orice fiinţă îşi asigură echilibrul cu o porţie zilnică de eroism. Mai cred că omenirea şi-a pierdut simţul normalităţii. Poate nici nu l-a avut vreodată sau normalitatea este chiar un ideal! Din fiecare metru pătrat de supravieţuire s-a instaurat o aşa zisă normalitate, peste tot spaţiul o alta, iar deasupra, mai mult dividendă decât evidentă, în numele spiritualităţii, tronează ierarhic supra-omul - cel care se lăfăie călare pe supravieţuitori, râvnind – paradoxal!- la metrul acestora de trăire (numită din când în când fericire). Omul de deasupra nu s-a retras în pustie să evolueze rupt de cele materiale, a preferat şi preferă aglomeraţia unde face o politică subtilă prin care ţine la distanţă orice împotrivitor: în numele evoluţiei (lui) propovăduieşte că nu ai voie să judeci sau să încerci să te opui, ci să te laşi în voia Tătucului care are „planificaţi”: aleşii, cine trebuie să sufere ori să stea cu mâna-ntinsă, pe cei care mor, aleargă, strigă, zboară sau umblă desculţi. Regulile sunt dictate de... Sus! (Chiar că de sus!) Tu, micule şi simplule om, nu ai voie să deschizi gura, stai cu capul în jos şi cu mâinile pe sapă, pe fiare, sau în dejecţii. Superomul este cel care a ales să se instruiască, pe când tu, prostule, ai ales să baţi mingea pe maidan, să chiuleşti de la şcoală, să te bagi tot timpu’ în vorba cu fetele riscând să ajungi cu aşezământul sub scara blocului. Ţi s-a dat „o încercare”! Dacă n-ai aflat, află! Uite cât de liniştit sforăi, râzi în somn, pare-mi-se eşti al naibii de fericit, visezi cumva că stai la aceeaşi masă cu zeii? Du-ţi crucea fără crâcnire, cum a dus-o Cel pur, du-o omule, du-o! Dumnezeu te încearcă, ne încearcă pe toţi... “Numai prin suferinţă vom evolua”- (zic unii!) Suferă... tu! Ia de ici-şa un pahar cu poşircă, tulbură-te şi...-adormi... Bravo, fericitule... animalule... băga-te-aş în mă-ta, poate nu ajungi mâine la hăi-rup!
Supra-omul este cel care are relaţiile să aibă multe victime – în esenţă sclavi care să muncească pentru el, în timp ce dumnealui... mediteaaază cum să ajungă la cer şi ce să facă după aceea. Sub-omul are voie să-şi facă pe piept cruci cu nemiluita, iar dacă are mâinile ocupate să se-nchine cu limba. Dacă rămâne-n urmă cu rugatu’, să meargă neapărat la biserică în zilele cu cruce roşie (96-an!)- să recupereze acolo, în linişte deplină, într-un cadru frumos... organizat...
Azi m-a tulburat unu, plătit să citească, atunci când a întrebat câte cărţi citeşte pe săptămână, şi... râdea, râdea, râsul i se rotogolea peste mărginaşi, ca un potop, şi reteza de la rădăcină tot ce îngrijisem pe dinlăuntru, râdea de cel ce dă cu sapa cât îi ziulica de lungă, iar seara, dacă ia o carte în mână, îl lasă repede ochii. Este o luptă dreaptă aicea, superomule, este dreaptă lupta aceasta?
Io, unu’, am lăsat-o mai moale cu cititu’. De teamă că citesc şi nu se vede c-am citit. Aveam un coleg de bancă ce a împrumutat de la biblioteca şcolii ” Winnetou”, de Karl May. Şi-l întreb, după câteva zile: „Ai... citit?” Zice:”Da. Acum citesc a doua oară.” Mă uit la el şi-mi vine să râd, nu-nţelegeam să citeşti o carte de două ori. După alt timp îl întreb dacă a terminat de citit „a... doua oară”? Şi-mi răspunde că citeşte a... şasea oară. „Îmi place foarte mult. Vreau s-o citesc de 10 ori.” Măi să fie! Şi m-am convins că citise fiindcă viaţa lui se schimba cu fiecare... „citire”: nu mai eram Nicolae, ci ”apaş”, şcoala era „trib”, dirigul- „Faţă-palidă”, ne-ameninţa că ne scalpează, fuma pipa păcii, bolborosea nişte incantaţii ciudate... A–mbătrânit, săracu’, l-am întâlnit deunăzi, şi-i tot aşa: Winnetou cu tomahawku’ la brâu. Căuta fumuri înalţate spre cer, de la alte... triburi, semn că vine sfârşitu’ lumii...
Am preferat să dau ocol lucrurilor şi oamenilor, şi ... dunga-nainte! Culmea e că n-am gătat cu-nţelesu’! Am fost cu ochii pe nişte cuvinte să pricep încotro bat. Şi toate mă împing în aceeaşi... direcţie.
Dar nu înţeleg să stau cu capul plecat şi nici să-l ţin în cârcă pe nemernicu’ de supraom. Chiar Dumnezeu numindu-se.
BALADĂ PENTRU MARIN
Este uşor să spui: « Dumnezeule, sunt suferind, ajută-mă să nu mai fiu ». Dacă ruga sinceră e, ţi se va-ndeplini din clipa următoare sau alta. Rosteşte cuvântul, unul singur – şopteşte-l adânc, din cel mai adânc. De-l meriţi şi e potrivit va avea forţa să se ridice din carnea ce eşti.
- Spune, Omule, un cuvânt...
Dar Marin nu-nţelege. Se-adaptează iernii pregătit s-o înfrunte gol şi fără de ban, doar cu o sticlă ce nu se termină şi-un borcan cu verzi zemuri dăruit de un milostiv. Visează o femeie la trupu-i, acolo, în tot văzu’ lumii, un trup pe care să-l poţi atinge cu limba, un trup din cele ce trec prin pătrăţica de noapte, spre noapte.
- Ah, ce bărbat am fost... şi-aminteşte. Râzândo cu păr ineliu, strecoară-mă-n sân ca pe-un nebunatic pisic, doar un pic...
- Te-ai hâţâi, stârpitură? i-aruncă aceasta cuvinte din fugă.
-... Vino pe patul meu din cartoane şi celofane, n-auzi? Să izgonim răutatea din trupuri, în încleştare şi uzi să devenim două gânditoare statui...
Nu ne este, în ochi, o-ntâmplare Marin. Dumnezeu pare că spune: « Priviţi, puteţi fi la fel... fără cuib şi făr’ de nimic... » Este nevoie de el să ne dea de gândit...
- Omule, sunt strigat, dă-mi din viaţa ta un minut pentru două sau trei dintr-a mea!
- Dar îl poţi ţine minutul, căra? Ţi-ai risipit ultim leu, l-ai schimbat pe–un pahar puturos gâlgâit clipă de clipă pe gât. Şi-ai ajuns în strigarul din bloc, nici măcar nu te-nchini. Nicicând om ca tine n-o avea de la om, fiindcă omul, ştii bine: a luat, a cuprins, l-a lăsat fără gard pân’ şi pe Dumnezeu.
Vânzătorul de peşti, deunăzi, m-a-ntrebat: "De ce nu mai cumperi?" "Să văd cum se moare, suflete s-arunc la gunoi dimineaţa cu pumnul? Au murit, rând pe rând, douazeci şi ceva, şi ştiam c-or pieri. Mai aveam numai trei, cei puternici şi vii. Un mascul arămiu cu o coadă prelungă şi-un mustăcios fumuriu cu ochi tulburi-aprinşi ce căuta să prindă la colţ şi nu da vreo scăpare, în stânga sau dreapta, ţintuia o femelă, o obliga, şi ştia: negreşit se va preda lui, destinului. Era frig, un frig blând de-nceput de sfârşit, dar acid pentru–un băţ de chibrit. Alerga auria printre alge şi bule cu cei doi după ea. Alerga auria şi într-una visa că va avea puişori cu prinţisorul zglobiu ce dansa cum nici omul nu poate, chiar de s-ar antrena vieţile toate-adunate.
- Viaţa ne e în acvariu, albastră ca cerul din noapte. Ţi se pare că-i bine, că încă nu-i frigul din urmă? Dar cine eşti tu, Marine?
- Am fost mai înalt, dar... am mers mult pe jos şi m-am cam tocit. Îmi place s-adorm când plouă alături, s-aud “pic-pic pic”! Toate-or să-ngheţe de prea multă minciună. Cine… sînt? Un claun în viaţă, cea de la urmă. Am făcut lu ăla pe plac, şi lu ăla. La toţi. Cu speranţa că-n ei şi în lume s-o-ntâmpla ceva bun. El şi cu el, şi cu ea, şi cu tu, jucaţi împreună după cum întunericul vrea. Tăceţi toleranţi, abandonaţi sorţii, aşteptaţi să vi se facă dreptate. Dar ştiţi voi, ştiţi cine e Dumnezeu? E un creier încins, o… Grozăvie ce se lasă purtată pe braţe,-nadins. Care scoate gemete şi hi-hi-ituri. Îi ies aripi şi alge din trup, cozi, şi coarne–n tot felu’, se transformă-ncontinuu, creează lumi după lumi articulând silabe numai de El înţelese. Sunetele par fluierăturile unui nebun în cămaşă de forţă ori ţinut, strâns, într-un colţ izolat. Undeva, capătul lumii, precum un vagin, se–alungeşte făcând loc atâtor şi-atâtor forme perfecte şi sensuri. Creaturi născute dintr-un cuvânt, ăla spus. Şi toate-s abandonate să dăinuie-n voie şi să se înmulţească, de vor. Te-ai gândit ce miracol e viaţa? - o bucată de lut primeşte, brusc, suflu şi se… ridică, priveşte, gândeşte, se bucură de ce simte şi face, poate cânta, visa ori crea? Ţi-nchipui că Dumnezeu e ceva, o-ho-hoo!! măreţ, probabil din aur, lumini şi sofisticării? Nu, e- un simplu nebun cu puteri cum nici unul n-avem. I-ar putea semăna doar acei ce în vis îşi strămută cuibul, căţelul şi paşii, acolo unde nu contează cine-ai fost, cine eşti, doar că respiri liber şi pur şi simplu: trăieşti. Ai văzut muribunzii cum vorbesc într-o zi la pereţi, cum pe mă-sa o cheamă, cum se duc înspre ea? De lumea cealaltă ne desparte un fleac, o foiţă de ceapă. Numai că între una şi alta–s infinitele lumi aglomerate-ncontinuu de fel de fel de nebuni.
- Marine?
- Nu mă striga şi nici milă nu-ţi fi’. Şi nici la Dumnezeu n-are rost să mai strigi. El există, desigur, dar e ca şi când nici nu ar exista. Şi-o să plângi, o să vrei viaţa-napoi, să trăieşti ce n-ai îndrăznit sau n-ai apucat să visezi. Numai că, dragul meu, înapoi nu mai este posibil. Doar să stai lângă fiu sau prieten, s-aştepţi să-i petreci disperat până-n mijloc de câmp, să vadă şi ei
Grozăvia
care veşniceşte
creând.
LITERATURĂ... VIE
(El): - La şapte fără un sfert trebuie să scol nepoata. Cu baiatu’ e uşor, atâta îi zic: "Hai!" Cu ea e jale mare! "Hai, că-i şi cinci!" "Hai că-i şi-un sfert..." Până nu vin cu sifonu', nu se ridică din pat! Şi-obraznica, mi-a făcut o pomană de dojeneală că mă chioşpăneam la calculator. Da' io sînt ăla care-l ia la subsuoară şi-l duc să-l devirusez. Şi-l aduc şi-napoi! Am înnemerit ca prostu' - erau amandoi, şi fata şi băiatu’: "Nu vă e ruşine la ce vă uitaţi?" "Nu... stai, c-acuma... preluăm!" Era una care se trăgea de ţâţe! Nu-nţeleg cum de li s-a stricat crescătura? Adineaori căutam cleştele de coame, şelainzeru', aşa-i spune, că-i nemţesc. "Tataie! mă strigă, iar ai vorbit!" "Ce-am... vorbit!? Să mor aci dac-am vorbit!" "Ai vorbit, recunoaşte c-ai vorbit!" "Ce dracu-oi fi vorbit?" mă întreb singur. Tinerilor le place de bătrâni doar să râdă de ei. "Ai fost la băut?" "Nuu!" Cum să spun c-am fost la băut? "Baa...da! Vino-ncoa!" Şi deschide calculatoru'. Şi-mi... citeşte! Da, io eram, m-a... dibăcit! "Să ştii c-am vorbit şi Nicolae m-a notat!" Apar bine-acolu, gata să nu mă recunosc. Mai întreabă-mă, că-mi place! Ia de coalea pix şi... scrie-mă!
Care mai de care îmi lasă pix. "Scrie!" cică. Şi s-au adunat pixurile, încep să m-acopere!
(El):- Să nu vorbim prostii cât e popa-n biserică.
Intră unu pe care nu l-am mai văzut. A greşit drumu’, în loc s-o ia încolo, a luat-o-ncoace. Cred că-i haramgiu.
(El):- Miroase a este! Să-i iubeşti pe-ai tăi, pe care ştii că-s ai tăi...
- Cam... sosesc! zice noul venit. Azi e mâine? Io fug, nu mai mă duc acasă. Fug cu palmele deschise, să vadă toată lumea. M-au ridicat ce m-au ridicat şi la urmă mi-au luat... treptele. Toţi sînt la mine-n poartă - că o să ies io... cineva! Da' nu le-arăt cine ies. Dacă ies, ies pe banii mei, ce? Vreau să fug, să nu mai mă cunoască nimini, să nu mai dau nici un răspuns. Că, dacă răspund, te doare sufletu'. Mi-au dat telefon de-acasă: "Mă, nu mai veni acasă!" Io sînt de-al meu. Vorbim din mai-încolo, când oi işi, c-am dat de băut la toată lumea! O să bag numa alfabeţi.
(El):- Bre?
- Domnu... bre! Antenă!(„Atenţie” trad. mea.) Dă-i un pahar.
(El):- De la o vreme nu mai ţi-aminte nici de tine. Da, trăim nişte vremuri în care nu-ţi mai este aminte. Merg să-mi depun candidatura!:)))
- Eee-atiti! Da'... io sînt! Bre, nu-i mai da!
(Eu):- Domnu’... Bre! Vrei să fii uriaşu' meu? Vrei să fii Greuceanu?
- Di ce?
- Eşti bun de pus la rană.
- Bea o gură şi înclină-te pe dreapta, îţi trece ficatu'; dacă mai bei una, îţi vindeci şi rinichii. La gară nu mă duc, că mă prinde. Şi ce zice: "Ete-al draculi, n-a pus şi el un gând!" Că io am gânduri, am mintea-ndulcită cu gânduri! Dacă taci, trăieşti mai bine?
(El):- 'Te-ar vântu' de teleleu! Mai dă-mi una că plec şi io. Plec la târg. C-am păţit-o. Vine ieri unu la gard să-l las în poiană. Şi-mi zice: "Văd că ai o groază de porumbei, dă-mi şi mie 2." "Ia câţi vrei!" "Vreau 2, cât îmi ceri?" "Habar n-am! Dă-mi un leu, să fie plătit." "Îţi baţi joc? La târg costă 50 bucata!" Şi-a plecat supărat, cică am făcut... farafastâcuri. Am o spujină de porumbei, s-au aciuit toţi la mine. De ce? Ei ştiu! Au făcut ouă şi, dacă au işit puii, aloimis, nu mai pleacă. Turuie toată ziua. Mă uit cum îşi iau zboru', câte 20. Măi, şi au o viteză! Merg să-i vând. Că, de mâncat, ce să mănânci, n-alegi nimica dintr-un pumnişor de carne. Şi... să mănânci numa’ zeamă!?
ALCĂTUIRI
Sistemul care mă guvernează este un “rai” rupt de popor. Lupta se dă să intri şi să urci acolo, dar nu pentru a-l determina să funcţioneze mai bine, ci pentru a obţine ceva personal.
Şi vreau să ies din tunelul întunecos ca un maţ grotesc îndesat cu tot felul de lucruri ce produc scârba de a mărşălui spre Absolut.
Iniţial am crezut că naşterea este un început de drum, firesc, pe care, dacă mergi liniştit, pregătindu-te şi muncind încontinuu, poţi ajunge. Iar, dacă ai obosit, poţi lenevi în voie, oriunde te afli. Doar ai o viaţă de străbătut, adică ani cu infinite clipiri, şi nu te zoreşte nimeni. Fiindcă drumul este al tău şi nu trebuie să dai socoteală, ai doar responsabilitatea nescrisă de a merge până la capăt unde, probabil, eşti invitat să explici de ce ai ajuns doar atât. Am înţeles, însă, că nu pot să ajung decât dacă dau mâna cu răul. Şi m-am ambiţionat copilăreşte să nu. Chiar am simţit cum, în interior, refuzul de a face compromisuri mi-a devenit un organ vital. Paralel cu părerea de rău că am fost trimis într-o astfel de alcătuire.
Am încercat să salvez lumea aceasta, dar cei nedreptăţiţi nu mai au încredere. Preferă să scape, să se salveze într-o luptă solitară, vânzându-se ieftin, de cele mai multe ori pentru câteva clipe mai acătarii. Plus că nu au încredere nici în ei. Mulţi, când au fost împinşi cu forţa-n liniile fronturilor, se dădeau loviţi după câţiva paşi. Şi nu pot fi strânşi azi la un loc pentru a se înrola într-o bătălie mai periculoasă decât glonţul. Când pot să refuze un front, o fac instinctual.
Nefiind chip cu ceilalţi, mi-a rămas bariera cinstei absolute – copac solitar în voia crivăţului în timp ce semenii pun alarme, grilaje şi gardieni la porţi, bâte şi furcoaie după uşi ţinând slobozi câinii şi asmuţindu-i! În timp ce inventăm ascunzători şi încuietori sofisticate ori făcând infarct, când ţi-ai dat seama că nu ai zăvorât uşa de la intrare! Casele ar trebui să ne apere de intemperii ori animale, nu de semeni. Dar sărăcia a împins ura la extreme, nu se poate supravieţui dacă nu jecmăneşti pe cineva!
Omului îi lipseşte un organ vital: cel al binelui.
Iată bărbatul care-şi plimbă căţeluşa prin parc. Doar duminica dă roată, în rest programul e dus-întors. Întorsu' e pe la mine. Stă puţin, dă vodca peste cap (vodca nu miroase) şi se-ncadrează la fix. De la un timp începe să-şi fure pensia - cumpără ulei ieftin şi-l toarnă în sticle cu etichete mai scumpe. Azi îi admir fragilitatea florii pe care o ţine, aproape de inimă, mâna sa tremurândă. De fiecare dată o rupe din parc, un gest în esenţă nevinovat. Când trece pe lângă curtea vecinului cu bălegar pentru fuşchele şi din care emană permanent miros de pişălău, se grăbeşte cu nasu-n culoarea petalelor, ca şi cum ar trece pe sub o apă.
Plimbările sale sunt aducătoare de linişti răscolitoare de amintiri dulci de pe când mergea ţanţos cu pantalonii cu vipuşcă şi toate mândrele se uitau lung după el...
Totuşi tresar, mi-am amintit că am înnumărat florile din parc şi mi-au ieşit... 364. Că m-am şi mirat, mai trebuia una! Ce se va face plimbăreţu' meu în a 365-a zi? Că pică şi rău, tocmai de revelion - sărbătoare planetară... Dacă nu te plimbi atunci c-o floare-n mână, înseamnă că te-ai plimbat degeaba tot anu’. Plus că, în ziua aceasta, o poţi aşeza uşurel deasupra unei ape să plutească... S-aprinzi lumânarea, să vină o luminică, o luminicică, o luminicăcică misterioasă şi sfântă, aşa, drept dintr-o parte... în timp ce anii vin şi ei unul spre celalalt, şi-şi dau frumos mâna spunându-şi adio...
Pffiuu, ce problemă delicată! Să sar la gâtul omului, ca leii, ori să-l cert că rupe florile? Dar florile se şi rup, ele trebuie să bucure cumva! Acest om şi căţeluşa lui va întrista orice întâlnit, doar se ştie că tristeţea se ia mai repede decât guturaiu’! Tocmai acum când trebuie să ne deschidem sufletele, să le înfrumuseţăm, că mâine-poimâne vor ciocăni candidaţii la sistem, cei care vor jura să aibă grijă, ca de ochii din cap, de fiecare centimetru pătrat de... ţară... românească... Şi cum putem intra în sufletul acestora cu ditamai golu’? Exagerez, cu... golişoru’ din care va lipsi o singură şi banală... floricică?
Oameni buni, mai trebuie o floare! Pentru sufletul atât de sensibil al celui care-şi plimbă zilnic picioarele prin parc... Ne mai trebuie o floare!
Dac-am lăsa fiecare câte o sămânţă, o seminţică, o semincioară, o semincuţicuţă oriunde vedem un pic de pământ... ori să aducem un pumn de ţărână şi să-l aşezăm într-un colţ steril… Floarea este puternică, ştie să aibă grijă de ea... Galbenul ei, roşul ori albul... albastrul... movuliul, sau roziul fac atât de bine sufletului... Florile te vindecă de toate alea, nici nu-ţi mai trebuie doctor...
Intră nea Săndel. Cam grăbit.
- Sunt disperat, zice, de-abia l-am îngropat pe fratele lu mama şi-a murit şi vecinu'. După ce se lasă soarele jos, dau o fugă până-n parc să iau două flori, că n-am cu ce să mă prezint...
- Aaoleo!- gândesc cu voce tare- înseamnă că trebuie... trei flori!
- Nu trei, la mort se duce cu soţ... M-am gândit la tine, să-ţi dea Dumnezeu sănătate că m-ai învaţat să plec cu coroana de-aici. La Bucuresti e de trei ori mai scumpă! Mă nenoroceam! A făcut blocaj renal. Măi, şi nu s-a văitat niciodată! Nu l-au mai dus la doctori, că-i mâncau de bani şi nici nimica nu făceau...
- Cum sunt alcătuiţi oaminii p-acolu?
- Doar ce-s mai civilizaţi în vorbire. Da' n-am auzit să zică v’unu "Dumnezeu să-l ierte"! Toţi: "Hai noroc! hai noroc!" Beau bucureştenii în prostie! Io am băut numa suc, pecsi de-ăsta. Mi-a plăcut că la ei se pupă mortu' şi se şi plânge. Ăia străinii plâng niţel şi ies repede la pahar. Măi, băgau gogoaşa-n gură, o strângeau oleacă şi-i dădeau drumu'! Aci-o vedeai, aci nu! Acolu se vine cu cravată, da' nu de care-o fi. M-am dus şi-am luat neagră. Când am plecat, poa' să mă blesteme Dumnezeu, n-am vrut s-o aduc acasă. Aia bătrână a pus voalu' la tablou, băiete! Doliu’ în piept îl pune o măritată, domnişoara n-are drept, cred că vor să le ferească de tristeţe. Biserica era acoalea. Nicolae, sluujbă, mă, două ore ne-a ţinut! Avea şi un cor de femei şi cântau la dracie de-aia de fier, cum îi zice? Orgă! Numa religioase, ţi se făcea pielea găinii! Ascultă la mine, nenorocita noastră de stradă e giugiuc pe lângă Bucureşti! Nu ştiu dacă avea dricu' amortizoare, la câtă zdruncinătur-a luat mortu', cred că n-a ajuns întreg la groapă! Acolu groparii au toţi dantur'le pline, cică nu vor pensie, nimic, vor numa să facă gropi! Groapa a fost dreaptă, nu s-a discutat. A venit popa cu ruleta ( popa ţine ruleta în buzunar!): “Să fie la doi metri!” Au avut ei funie. Io aveam cuiele-n buzunar, că sunt păţit, prima grijă, la Buzău, asta a fost. Când le-am scos, groparu': "Nu, nu, nu, nu se bat cuie de la dumneata!" Nu ştiu câte-a bătut, n-am stat să le număr. Măi, în trei minute au şi astupat groapa! Când le-am dus vinu', i-am întrebat:
- P-aicea se fură coroanele? La noi, cum pleci, se fură şi se mai vând odată! Că i-am şi zis lu mama” Fă, nici nu-ţi fac coroană!””Mă, râde lumea de tine!”
- Domle, la noi nu se face aşa ceva!"
M-au trimis să dau un leu să tragă clopotu'. Şi-ţi spun cinstit: n-am zis să-l tragă nici pentru mort, nici pentru mama, nici pentru mine...
COE ŞI GOE
Azi este o zi bună şi albă.
Şi-i un eveniment: s-a spălat Goe pe… picioare !
Observ că e vânăt la ochi. Curios, nu râde nimeni, se spune că nu-i bine să râzi. Cercetez chipurile şi observ multe julituri cicatrizate.
- Nu te-am mai văzut! îl întreb. Ai trezit vreo piatră din somn?
- Am avut treabă să stau. Şi m-au bătut nişte cheflii: Am intrat într-un birt la gară să cer o ţigară. Şi unu: “Îţi dau dacă mergi cu noi”. “Merg, c-am obosit!” “N-avem formaţia completă: ţii de formă farcaşu-n braţe, să fii la număr. Mănânci, bei…!” Cu mâncarea nu mă omor, da'-aveau la nuntă un vin tămâios… ! Caldură-caldură, emoţii, m-am… pilit. Măi, şi-am un defect: cum am oleacă de chef, îmi vine să cânt. Şi le-am tras o cântare la microfon…!
Da, cu mâncarea nu se omoară: îi este silă şi să mestece, şi să înghită. Îl ajută mă-sa,-i împinge când şi când bărbia în sus şi-n jos! De la un timp îi face numa mici, că ăia-s gata mestecaţi, doar îi înghiţi, atâta !
Intră Coe, cel cu hiernie. De când l-a repezit unu, dă noroc numa din gură. “Nu mai e la modă să dai mâna cu fiecare, ne obligi să pierdem timpu’, ce, eşti preşedinte?”
Ăştia doi diferă doar printr-o literă, cum Osama de Obama.
Coe este supărat că l-a prins cu coniacu-n nechezol şi i-a găsit şi sticla. De la 6 şi 3 minute a trecut în rândul celor care pitesc sticla de nevastă.
Goe n-o piteşte, că n-are de cine. Nici nu mai ţine sticla la picioru’ patului, a strecurat-o sub pernă şi, când se-ntoarce pe partea cu ea, mai bea câte-o gură !
E contrariat că la noi nu-s deloc Giuliete, ci numa Gete. Geta Balenuşa i se pare chiar cea mai sexă - zâmbeşte-oleacă şi gata, o duci pe câmp, ai cu cine-ţi face gustu'. Da’ s-a jmecherit, nu-ţi dă decât dac-o treci pe buletin. Iar Goe o trece de fiecare dată, a umplut foile cu numele ei.
- Ce s-a umflat mâna, mă! ’Tu-i praşila mă-sii, mai am un pogon. Pământu e-ntărit ca o cărămidă, iese fum din sapă - zice Coe. Am un pic de grădină şi-aş părăsi-o, dar' mi-e că mă-ntreabă lumea de ce-am părăsit-o?
(Goe)- Dacă esti prost? Azi se trăieşte din... chirii ! I-am pus un bilet şi-am scos -o la poartă: ” Închiriez sapă!” Am auzit c-a işit acuma o vacă!! Toamna o bagi în vie şi pe urm-o mulgi. Nu-ţi mai trebuie teasc, să te chinui cu strugurii... Dă-mi actu’ grădinii să-l pun amanet.
- Grădina... mea? (şi joacă locul de sub el cu picioarele, călcare de stăpânire. Dac-ar fi acasă ar lua-o la rând şi-ar bătători tot locul cu însemnele tălpilor. Dacă mai zice odată, e în stare, este chiar pregătit să faca asta. Cu bucurie, nebunie chiar. Un joc al victoriei asupra pământului reavăn şi-nsetat de-nflorire. Cucerire grea, cu preţul sudorii şi bolilor de tot felu’, cu sacrificarea vieţii de la tinereţe pân la bătrâneţe.) Aici m-a făcut mamaa, mă! (Şi talpa apasă iar, cu plici, crusta aridă a curţii de un maro cosciugiu.) Aici ! aici !! aici!!! Ai dat de Dumnezeu cu mine? Sînt disgologănit destul, du-te-n ceru’ tău! Pun mâinile pe piept şi plec din lumea asta! Mi-e necaz numa că las Dreptatea tot... mânjită!
(Goe) :- Ai o-nvârtelniţă… ! De eşti bun sau rău, află că tot cu fruntea sus mori!
Încă este o zi bună şi albă.
Doar albul este oleacă mânjit.
CUŢITUL
Are o căciulă ce-i coboară până aproape de vârful nasului.
- Am fost luat de unu zece zile. Nu-l sufeream, când vorbea ziceai că-l strânge cineva de testicole. Eram mai mulţi, nu numa io. De ce? Dracu să-l cheptine. Ce-am stat? O juma de oră pe stradă la un căsoi, în rest… cazare la hotel, mâncare… Boierie! La sfârşit mi-a dat şi patru milioane… Şi n-am făcut nimica-nimica! E miercuri azi? Aoleo… a trecut şi săptămâna asta! N-am mâncat ciorbă de trei luni, numa pâine-parizer, pâine-parizer… Mi s-a dat alaltăieri o ciorbă de cartoafe cu doi ardei usturaţi… ştii cum a mers? I-oti, mă, o ciorbă caldă! Am fost c-a murit… mama. Dădea de ziuă când au trimis după mine: ”Vino, că e blestemată, trage să moară şi nu-i iese sufletu’!” Dacă eram soldat o-mpuşcam, c-a fost neam prost. Mie-mi dădea să mănânc ceapă şi lu’ frate-miu sarmale. A ţinut numa cu el, pe mine m-a gonit. Şi i-am zis, acu… din 93 cât îi, Doamne? 13 ani. I-am zis: “Să nu mori până nu m-oi striga şi n-oi veni să vărs trei lacrimi!” Şi mi-au dat trei... lacrimi. Frate-miu, din camera-ailaltă,-mi striga: “Acu pleacă, mă, pleacă!” Mă-ncărcasem de draci, da’ m-am potolit singur. Am fost, cum ai zice la uşa asta: “Dă-te mai încolo!” şi ea tot aşa stă. Tot timpu’ am avut biştiriu’ pe masă, c-aşa–mi place să–l ţiu. I-ote-l! Le era frică la toţi de mine, da’ s-a convins satu' ce fel de om sînt. Am tăiat bălăriile de prin curte (erau cât mine de mari!) şi-am supravegheat la groapă. N-a vrut să facem pod. ”Mă, frate-miu, batem patru ţăruşi şi punem nişte crăci măcar, nu-ţi consum scândur’le… Să nu fie pământu’ direct pe... ea!”
Uşa se deschide singură de două ori.
- E… mama, zice. Mi-au dat sticla asta cu vin, adu un pahar, să-i fie ţărâna uşoară. Ad-o… halbă!
- Nu beau decât puţin… mă cam supără inima. Dumnezeu s-o ierte! şi vărs trei lacrimi roşii din pahar.
- Aşa, cum spuneam… am stat p-acolu într-o… polatră, cum e la ţară. Mai mergeam încolu, încolu… Că io n-am stare, sînt iute, îmi sare ţandăra imediat. De-aia am şi făcut puşcărie. Dacă mă supără cineva… îi dau una şi termin cu el.
Privesc mai atent şi observ strălucirea cuţitului printre nişte şomoioage scoase din traisă. Suntem doar noi doi, spre ora închiderii.
- Mă tratau ca pe-un străin, aşa că n-am mai aşteptat s-o-ngroape, am dat gât un pahar şi-am uşchito-ncoace. Da' mă-ntorc mâine şi-o să-l chem. Pe frate-miu. Faţă-n faţă, noi doi: “Măă... ăsta, ia vino-ncoace? Cutra de nevastă-ta să stea acolo, că ea te conduce. Mă, ţi-a făcut act? Dacă nu, lasă-mi casa şi ia tu pământur’le. Câte sînt: trei, patru hectare…” Casa e bună, ce-a crăpat ici-colo. În loc să zică: “Ia, mă, de coalea nişte ciment şi drege-o!” că numa-n construcţii am lucrat şi mă pricep oleacă? N-a făcut nimica, a lăsat-o singurică, p-a bătrînă, pân-a murit. N-a dat şi el măcar păianjenii la o parte. Erau bălăriile cât mine. Am luminat curtea să intre popa, că e ruşine. N-am mai mâncat nimica de la ciorba aia şi mă leşină… N-am vrut, dacă n-am vrut?
- Vă dau o portocală, luaţi-o….
- Nu, nu…
- Luaţi-o, îmi face plăcere… Mai ştiţi când mi-aţi dăruit un măr anu’ trecut?
- Io?! Am avut io sufletu-ăsta!?
Şi… zâmbeşte. Zâmbetul îl separă de fiară şi-l face om.
- Mâine face pomană. Vor fi toţi în curte. Merg cu maxiu’ şi-i iau de la masă. Cu cuţitu-ăsta-l chem.
- Lasaţi aici cuţitul şi mergeţi cu vorba bună. Nu cred că fratele dumneavoastră este un om rău. L-aţi speriat. Cred că aţi speriat pe toată lumea.
Se ridică brusc în picioare:
- Adică tu... ţii cu el? şi se uită încordat spre cuţit.
- Sângele apă nu se face. O să vă înţelegeţi. Vreţi să vindeţi casa?
- Nu ştiu… Viu de pe unde mă duc şi… vreau să am şi io unde să trag. S-aduc şi-o… femeiuşcă… Viaţa-i frumoasă dacă râzi, că, dacă nu râzi, înseamnă că nu e nimica!
- Ascultaţi acest cântec: “Casa bătrânească nu se vinde”.
Fuego revarsă spre noi sunete înduioşătoare şi... puşcăriaşul varsă a patra lacrimă. Tot pentru mamă.
Şi acestui om i-a lipsit mângâierea, cum ne lipseşte la atâţia, din păcate. Numai că, unii, putem să îndurăm şi trăim şi fără ea. Firile mai iuţi, ca aceasta, fac de capu’ lor şi-ajung să umple puşcăriile. Dacă oamenii ar înţelege că este obligatoriu să fii bun, n-ar putea exista răul. Zic şi io!
- Ai scris despre mine? Să vorbeşti cu pretinu’ meu de celulă, să vezi ce-i iese din gură! De Crăciun merg să-i tai porcu’. Aduc de la el nişte carne, s-o frigem, şi-ţi aduc şase foi scrise. Pe care ţi le povestesc io, că-l pun la-ntrebare.
Puşcăriaşul pleacă liniştit pe calea disperată. Pe masă străluceşte în continuare cuţitul. Alături… portocala.
Rămas singur, pun mâna pe cuţit cu gând să decojesc fructul. Observ lama tăioasă şi nescrijelită, îmi văd parţial chipul în oglinda ei, o miros instinctiv. Şi mă cutremur. O spăl cu axion şi apă fiartă. Tot miroase. Răzui toate încheieturile cu un cuter şi spăl iar. Tot miroase. Să fie, oare, miros de… om?!
Întâii oameni de ce s-au omorât între ei, să fi fost unul rău şi răutatea i-a luat minţile? Ori, cel bun, prin tăceri, minciuni, falsuri, inginerii de tot felu’, l-a determinat să pună mâna pe cuţit şi să lovească? Mă întreb dacă nu cel bun este vinovat fiindcă există atâta rău? S-au inventat legi care actionează (dacă) după producerea răului, dar nu se face mai nimic înainte.
Cuţitul mă atrage ca o femeie frumoasă. Acum sunt cu el în mână. Îl ridic deasupra capului. Se face o umbră pe perete şi mă feresc instinctiv privind într-acolo. Sunt eu - îngrozit de gândul ucigaş. Miros iar şi-mi vine să icnesc, aşa că-l arunc în grădină.
Portocala, martor ocular, îngrozită la culme, aşteaptă să fie mâncată. Mi-e foame. Smulg coaja cu degetul mare, puţin câte puţin, şi gust o feliuţă. Dumnezeule, miroase a sânge!
Iar literele, literele acestea... şi ele... până şi ele...
CANAPEAUA
„De la-ntâi vor tăbărî pe noi, ca uliu’ pe găini!” Ce se face el? Să ştii că vine şi i-o ia!
Se gândeşte s-o facă demontabilă, s-o ia la subsuoară şi s-o bage-n curte - când n-are nevoie, s-o rezeme de perete.
Ia un scaun şi–şi imaginează cu el. “Bag o balama şi-un bolţ, să se lase picioarele-n jos. Asta e clapa. Vine balamaua aici şi-aici… O bag frumoos…”
- Când trece EO, mă, dimineaţa sau seara? îşi întreabă colegul de pahar.
- Cred că… dimineaţa, la trei pleacă şi ei acasă. Da’… tot se vede!
- E bine. Noi, seara, stăm la poartă şi mai ciocănim câte-o vorbă…
- Dacă vine seara-n control şi te dă la o parte când stai pe ea: ”Ai ceva la mână?”
- I-o arăt. “I-ote dom’le, aste e... canapeaua! Nu e fixă, i-ote, o bag la loc, ce-ai cu mine? Stau şi io o oră, sau cât stau pe ea. Mai vorbim şi noi. Să stăm pustnici pân curţi? Plus de asta, se odihneşte şi omu’ care trece pe drum, babele care vin de la biserică…
- Zic c-ai făcut bisericuţă... Cred că–ţi trebuie proiect şi… nu-ţi aprobă Primăria. Că-i pe teritoriu’ ei.
- În faţa casei mele?
- D-ap’i cum!?
- Măi, strămoşii noştri, dacii, când nu se băteau, stăteau pe canapele la porţi. Fiecare avea canapeaua lui…
- Omule, îţi trebuie proiect, n-ai înţeles? Sau brevet de invenţie. Plus că trebuie să mai prezinţi contract cu RER-ul, că se mănâncă seminţe la poartă, să plăteşti taxa radio- teve…
- Da' n-am televizor la poartă!
- Nu con-tea-ză, la poartă se vorbeşte de la televizor! Apoi… dacă-şi scrânteşte cineva picioru’, că-l forţezi să te ocolească, a? Canapeaua de câte persoane e?
- De două…
- Şi… cine-ţi semnează ţie de-a doua persoană, că mă-ta-i bolnavă şi nu iese la canapea? Îţi trebuie un… asociat. Care bogătaş e nebun să se asocieze cu tine? Plus de asta, ai o lăcrămaţie deja. De la… vecinica ta. Cică-avea prea cald în casă şi-şi şi ea freca ţâţele de geam să se răcorească, iar tu... te-ai înălţat pe vârfuri pe... ca-na-pea! şi te-ai uitat peste gard. Te dăm afară de pe stradă, să ştii. Toţi au spus că eşti un om care vorbeşti numa de rău. Având în vedere cele arătate, nu pot decât să fiu de acord cu măsura luată. Adică… pa! De azi înainte nu mai ai voie să vorbeşti. Şi nici să mergi pe stradă!
- Băăi, ia lăsaţi-mă-n canapeaua mea-n pace!? Dacă nu trec şi de Băsescu, să vedeţi!
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
|
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
PS: Dacă totuşi are vreo importanţă ce ţi-am spus reciteşte de pildă fragmentul:
"Mai aveam numai trei, cei puternici şi vii. Un mascul arămiu cu o coadă prelungă şi-un mustăcios fumuriu cu ochi tulburi-aprinşi ce căuta să prindă la colţ şi nu da vreo scăpare, în stânga sau dreapta, ţintuia o femelă, o obliga, şi ştia: negreşit se va preda lui, destinului. Era frig, un frig blând de-nceput de sfârşit, dar acid pentru–un băţ de chibrit. Alerga auria printre alge şi bule cu cei doi după ea. Alerga auria şi într-una visa că va avea puişori cu prinţisorul zglobiu ce dansa cum nici omul nu poate, chiar de s-ar antrena vieţile toate-adunate."
Te-ai prins unde-i buba? |
|
|
|
Postat
de catre
Dragoş Iovan la data de
2010-03-18 14:27:27 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
N.Tudor,
Dacă matale eşti plictisit cînd scrii, îţi imaginezi ce căscaturi trag cititorii acestor storyes dominicale! Lasă baza aia de date, că n-are relevanţă asupra aspectului literar a "duminicilor" şi încearcă să scrii atractiv şi aplicat la vreun sens, oricît de mărunt ar fi el.Faptul că te-apuci să compari nu e-n favoarea tramei încîlcite şi greu comprehensibile de mai sus( ai ales un fragment descriptiv care nu poate fi comparat cu povestea matale ce colcăie de dialoguri, ghilimele, sic-uri...)de fapt nu ştiu cine mă pune să dau sfaturi pertinente unui text anunţat cu emfază că-i gata de tipar, însă n-am răbdare să enumăr toate stîngăciile în exprimare)şi sunt destule) sau toate virgulele lipsă (deşi chiar în expunerea prefaţei lipsesc diacritice)
Poţi apela la un critic profesionist
În definitiv fiecare are cititorii pe care-i merită; la nerevedere! |
|
|
|
Postat
de catre
Dragoş Iovan la data de
2010-03-18 14:24:38 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Plictisitor", da, iata o critica la obiect. Acesta este primul risc atunci cand te apuci sa scrii.
Concluziile le vom trage la urma, daca vom avea o baza de date.
Supun atentiei un citat din jurmalul dv colorat pentru a se putea face o comparatie cu plictiseala, eventual poate si discutam in detaliu:
"Cînd ne-a vizitat ultima oară, oblicind că locatarii noştri sunt cam gălbejiţi şi traşi la faţă, luminăţia-sa atamanul m-a sfătuit să-i mai scoatem la aer, ca să nu le mucegăiască de tot mintea. Aşezămîntul e ridicat în mijlocul unei pajişti, lungi de patru sute de arşini şi late de vreo două sute, încongiurată de pîlcuri de mesteceni, plopi, arini şi de cîteva tufe dese de cătină. Din loc în loc, în pămînt îs înfipţi bulumaci, lungi de doi stînjeni şi groşi cît trunchiul unui ins voinic, între care-s întinse cinci rînduri de drot din cela ghimpat, rămas pe-aicea din vremurile în care Iosip Visarionovici plănuia să ridice o staniţă de muncă, reeducare şi voie bună."
|
|
|
|
Postat
de catre
nicolae tudor la data de
2010-03-18 13:29:01 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
PS Din aceste motiv obiectiv n-am putut detecta toate virgulele lipsă,deşi sunt destule (presupun că "blancurile" stau cuminţi la locul lor)şi sugerez autorului să cheme un prieten răbdător. |
|
|
|
Postat
de catre
Dragoş Iovan la data de
2010-03-18 11:26:44 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Omul face stilul,iar stilul scrie u text; aici e un conglomerat de fraze, care nu izbutesc să deseneze nimic viabil.
de pildă fragmentul:
"Dar alte gânduri, imediat, nu-i dau pace. Aşa că-şi reia poziţia de tras în concluzii. Începe să se-ntrebe: „Analfabeţii ajung, oare, la Dumnezeu? Dacă tot fată mintea celor deştepţi, de ce nu dau şi ei puii, domle? Eminescu avea o minte bună, dar a făcut cea mai mare greşeală c-a... murit! Noi ce să ne facem dacă suntem atâtica?”
Şi-arată cu degetele, alea îndoite la doi, o înalţime oarecare. "
Nu am putut trece de încîlceala aproape grafomană, poveştile acestea-s la fel de plictisitoare ca o după-amiază ratată de duminică! |
|
|
|
Postat
de catre
Dragoş Iovan la data de
2010-03-18 11:24:14 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
"Cinstit, ce părere ai despre fenomenul cultural din urbea ta?"
Urbea mea are un poet mare (Lucian Manailescu) si doi prozatori de marca (Dumitru Istrate Ruseteanu si Spiridon Ramniceanu). Urbea mea are un cenaclu (gazduit de mine) care a implinit pe 1 martie 4 ani de functionare neintrerupta, in conditiile in care orice initiativa a oamenilor de cultura platiti cu bani grei a murit in fasa.
Eu nu dau de baut scriitorilor care ma onoreaza cu prezenta lor (aseara au fost 9!), ei beau din bun simt cate o bere de 2 lei pe care o si platesc si dau cate 3 lei la maxitaxi sa ajunga pe ploaie sau viscol la marginea orasului.
Nu cunosc nici un Mitica Negoita, il cunosc pe cel cu care am pus umarul sa infiintam cenaclul, Dumitru Negoita. Despre valoarea sau non valoarea scrierilor sale este liber oricine sa se exprime. Eu il consider de valoare mai mult pentru ce vrea sa spuna decat pentru cum spune. Acest "vrea sa spuna" (si reuseste sa fie cateodata limpede) mi se pare o sita prin care, personal, las sa treaca toti cioflingarii care nu spun nimic dar se infoaie in dulcegarii, ironii si matrapazlacuri frumos ambalate literar. Literatura adevarata inseamna sa spui nu timpului tau atunci cand oportunistii spun da ori se joaca cu literele in nisip pentru... "cunoasterea vaginala a fenomenului".
Ma expun cu aceasta carte. Negati-ma cu argumente si ne vom preda timpului. |
|
|
|
Postat
de catre
nicolae tudor la data de
2010-03-18 00:59:38 |
|
|
|
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
|
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
N-ai înţeles! Nu eşti nici pe fază, nici pe personaj. Eşti pe aproape. Cinstit, ce părere ai despre fenomenul cultural din urbea ta? Dar cu discernămînt. Ăla, cu facerea, dregerea şi repararea poeziei este prietenul meu şi corespondent "minte limpede" pentru publicaţiile din Transnistria. Dovada este şi cunoaşterea vaginală a fenomenului cultural botoşănean (Eminovici versus Gellu Rosencraft). În curînd vom primi de la respectivul o exegeză critică asupra volumului "Reţete de maţe fripte" - de Gostat Bender. Sau poate vrei o analiză minuţioasă a multelor căţi publicate de Mitică Negoiţă?
La mai mare, fraţilor! Daţi cîrnaţi şi vin la filiala din Bacău şi membri ai Uniunii Scriitorilor cu Transnistria şi Cecenia veţi deveni; cum a făcut şi dom' plotonier-major Juma' de hectar. |
|
|
|
Postat
de catre
latunski criticul la data de
2010-03-17 23:48:18 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
am inteles povestile poetului tapiter si ale celor schiopi. pe unul il cunosc, se ocupa cu facerea si dregerea poeziei.
nu inteleg carrcoteala dv. |
|
|
|
Postat
de catre
nicolae tudor la data de
2010-03-17 23:12:47 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Cînd srămoşii noştrii nu se băteau (cu alţi strămoşi sau între ei), stăteau pe canapelele din faţa porţilor. Canapelele erau tapiţate de un poet care îşi plătea publicarea versurilor şchioape prin tapiţarea canapelelor altor poeţi şchiopi în exprimare. El nu trecea înaintea celui care oferea "udătură" celor care deveneau VIP-uri la "Cronica cîrcotaşilor" şi apoi pîngăreau ca...ca... canapelele. care spuneau: "Ne-au pîngărit păgînii!"
Extras din raportul serviciului meu secret de informaţii interjudeţene (SSII). |
|
|
|
Postat
de catre
latunski criticul la data de
2010-03-17 22:52:34 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Mulţumesc! |
|
|
|
Postat
de catre
Mihai Iulian Matei la data de
2010-03-17 22:38:22 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Am sters. |
|
|
|
Postat
de catre
nicolae tudor la data de
2010-03-17 22:36:08 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
D-le Nicolae, din raţiuni lesne de înţeles, fiţi rezonabil şi postaţi câte trei/zi. Voi invalida din ele. |
|
|
|
Postat
de catre
Mihai Iulian Matei la data de
2010-03-17 22:32:39 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23962 |
|
|
Comentarii:
120092 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|