FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de Rodica Elena Lupu
........
Apartamentul era în flãcãri ºi vuietul obsesiv al sirenei spãrgea cu brutalitate tãcerea. Ana sãri în capul oaselor în pat, buimãcitã de somn, încercând sã simtã mirosul fumului în camera cufundatã în beznã. Sirena continua sã þipe ºi-i trebui un timp pânã sã-ºi dea seama cã de fapt suna telefonul. Ceasul de pe noptierã indica ora trei noaptea. Primul ei gând speriat a fost cã i s-a întâmplat ceva lui Doru. Smulse receptorul din furcã.
-Alo?
O voce bãrbãteascã, foarte îndepãrtatã, întrebã:
-Ana Coman?
ªovãi. Dacã era o chemare obscenã...
-Cine e?
-Locotenentul Barbu de la poliþia...
„Asta era, îi fulgerã prin minte. Doru a avut un accident. Doamne Dumnezeule, ce s-o fi întâmplat?!”
-Cine?
-Locotenentul Barbu de la poliþia din Cluj. Sunteþi Ana Coman?
-Da.
Inima începu sã-i batã cu putere.
-Mã tem cã trebuie sã vã dau o veste proastã...
Mâna Anei încleºtã cu forþã receptorul.
-În legãturã cu mama dumneavoastrã...
-Mama... mama a avut vreun accident?
-A murit, doamnã Coman.
-Nu!
A sunat ca un strigãt. Era într-adevãr o chemare obscenã. Un þicnit care voia sã o sperie. Nu se întâmplase nimic cu mama ei. Mama ei trãia. „Te iubesc, foarte, foarte mult, Ana” îi spusese.
-Îmi pare rãu cã vã dau vestea în felul ãsta, spunea vocea.
Era adevãrat. Era un coºmar, dar se petrecuse de-adevãratelea. Nu putea vorbi. Mintea ºi limba îi îngheþaserã.
Vocea poliþistului stãruia.
-Alo... Mai sunteþi pe fir? Doamna Coman? Alo?...
-Sosesc cu primul avion.
ªedea în mica bucãtãrie gândindu-se la mama ei. Fusese întotdeauna o fiinþã atât de vibrantã, atât de vie. Relaþia dintre ele fusese atât de strânsã, atât de caldã. Încã din copilãrie Ana se obiºnuise sã-i destãinuiascã mamei ei toate problemele care o frãmântau – discuta cu ea despre ºcoalã ºi despre bãieþi ºi mai târziu despre bãrbaþi. Dupã moartea tatãlui ei - pe care nu ºi-l amintea decât din ce-i povestise maicã-sa -, primise numeroase propuneri de la oameni de afaceri care doreau sã cumpere fabrica de confecþii. Îi oferiserã suficienþi bani ca sã poatã trãi în tihnã pânã la sfârºitul zilelor, dar ea refuzase cu îndãrãtnicie sã vândã.
-Bunica ta a construit pentru tatãl tãu fabrica asta. Nu pot sã arunc toatã munca ei pe apa sâmbetei.
ªi menþinuse afacerea prosperã.
„Oh, mamã! se jelui Ana în gând. Te iubesc din toatã inima mea. N-ai sã mã vezi în sfârºit fericitã la casa mea. N-ai sã-l cunoºti niciodatã pe Doru, n-ai sã vezi niciodarã acest copil minunt care se va naºte!” ªi izbucni în plâns.
κi fãcu o cafea ºi o lãsã sã se rãceascã în timp ce zãcea în întuneric. Ana ar fi vrut nebuneºte sã-l cheme pe Doru ºi sã-i spunã ce se întâmplase, sã-l simtã alãturi de ea. Se uitã la ceasul din bucãtãrie. Era aproape ora patru. Nu vroia sã-l trezeascã, i-a spus cã are o dimineaþã grea, o sã-i telefoneze din Cluj. Se întrebã dacã cele întâmplate aveau sã afecteze planurile lor de cãsãtorie, dar pe datã se învinovãþi pentru cã se mai putea gândi la aºa ceva. Cum de se putea gândi la ea într-un asemenea moment? Poliþistul acela îi spusese: „Când ajungeþi aici luaþi un taxi ºi veniþi direct la Comandamentul poliþiei” „De ce la comandamentul poliþiei? De ce? Ce se putuse întâmpla? Voi pleca singurã sã vãd ce s-a întâmplat. Nu o mai sun pe Mami. Destul cã se ocupã de Anca. La anii ei nu o mai pun pe drumuri.”
* *
Stând pe aeroportul aglomerat din Cluj ºi aºteptându-ºi bagajele, înconjuratã de cãlãtori nervoºi, nerãbdãtori, care o îmbrânceau, Ana se simþea sufocatã. Se cãzni sã se apropie de caruselel cu bagaje, dar nimeni nu-i fãcea loc. Tulburarea punea stãpânire pe ea cu tot mai multã putere; se temea de ce va avea de înfruntat în scurt timp. Încerca sã se convingã singurã cã era vorba doar de o neînþelegere dar cuvintele teribile îi reverberau în minte: „Mã tem cã trebuie sã vã dau o veste proastã... A murit, doamnã Coman... Îmi pare rãu cã trebuie sã vã dau vestea în felul ãsta...”
Când reuºi în cele din urmã sã-ºi recupereze valiza, Ana se urcã într-un taxi ºi repetã adresa pe care i-o dãduse locotenentul:
-Strada Republicii, nr.1, vã rog.
-La copoi, ha?
Nu dorea o conversaþie. Nu acum. Mintea îi era prea zbuciumatã.
Taxiul se îndrepta spre centru, pe marginea Someºului. ªoferul continua sã sporovãiascã...
-Aþi venit aici pentru sãrbãtoare domniºoarã?
Ana nu avea habar despre ce vorbeºte, dar îi rãspunse în gând: „Nu. Am venit aici pentru moarte”. Era conºtientã de zumzetul vocii ºoferului, dar nu-i mai desluºea cuvintele. Stãtea þeapãnã pe banchetã, fãrã sã ia în seamã priveliºtile familiare care se perindau în vitezã. Numai cãnd se apropiarã de Teatrul Naþional deveni conºtientã de un zgomot crescând. Era vacarmul unei gloate care-ºi ieºise din minþi, cheflii care urlau o litanie strãveche, barbarã.
-Pânã aici pot sã vã duc, o informã ºoferul.
ªi atunci Ana privi pe fereastrã ºi vãzu o priveliºte incredibilã. O mulþime de oameni. O explozie demnã de trupuri ºi muzicã ºi valuri legãnate de dans.
-Mai bine coborâþi, o sfãtui ºoferul. Blestemata asta de sãrbãtoare.
„Desigur!” Era sfârºitul lui februarie, vremea în care întreg oraºul sãrbãtorea ultima zi înainte de postul Paºtelui. Ana coborî din maºinã ºi se opri la marginea trotuarului, cu valiza în mânã. Îi era teamã sã nu fie luatã pe sus de acei flãcãi înfierbântaþi de bãuturã. „Or fi consumat cele patruzeci de pahare ºi acum nu mai ºtiu de capul lor”, îºi spunea în gând. Rãmase un lung rãstimp nemiºcatã, lângã un stâlp de beton. Când cei care cântau ºi dansau chiuind s-au îndepãrtat, a respirat adânc ºi redobândindu-ºi controlul asupra ei însãºi se îndreptã spre postul de poliþie.
Locotenentul Barbu era un om de vârstã mijlocie, cu o faþã brãzdatã ºi bãtutã de vânt, pãrând sincer stingherit de rolul lui.
-Scuzaþi-mã cã n-am putut sã vã aºtept la aeroport, îi spuse Anei, dar întreg oraºul s-a smintit. Am inspectat lucrurile mamei dumneavoastrã ºi sunteþi singura persoanã pe care am putut-o chema.
„Aºa e, pentru cã mama fraþi ºi surori nu avea, iar pe bunici nu i-am cunoscut”, îºi spuse în gând Ana.
-Domnule locotenent, vã rog spuneþi-mi ce... ce s-a întâmplat cu mama mea?
-S-a sinucis...
Ana simþi un fior rece strãbãtându-i ºira spinãrii.
-E... e de necrezut! E... e un lucru imposibi! Nu e cu putinþã! De ce sã se fi sinucis? Avea toate motivele sã trãiascã.
Vocea îi era gâtuitã.
-A lãsat o scrisoare care vã este adresatã.
* *
Morga era rece ºi indiferentã ºi înspãimântãtoare. Ana se lãsã condusã de-a lungul unui coridor alb, nesfârºit, pânã când intrã într-o salã mare, sterilã, goalã, dar deodatã îºi dãdu seama cã sala nu era goalã. Era plinã cu morþi. Morþii ei.
Un tip într-un halat alb se apropie de un perete, apucã un mâner ºi trase afarã un sertar imens.
-Vreþi sã aruncaþi o privire?
„Nu! Nu vreau sã vãd trupul pustiu, neînsufleþit care zace în cutia asta!” îºi spuse Ana. Voia sã plece cât mai repede din locul acela cumplit. Ar fi vrut sã se întoarcã în timp, îndãrãt cu câteva ore, când visase cã aude sirena de incendiu. „Domne, de-ar fi fost într-adevãr un incendiu ºi nu telefonul, ºi nu moartea mamei!” Ana înaintã foarte încet, fiecare pas rãspunzând cu ecoul unui þipãt în inima ei. ªi iat-o privind la rãmãºiþele neînsufleþite ale trupului care o zãmislise, o nãscuse, o hrãnise, râsese împreunã cu ea, o iubise. Se aplecã ºi sãrutã obrazul mamei ei. Un obraz rece, ca de cauciuc.
-Mamã! ºopti Ana. De ce? De ce ai fãcut-o?
-O sã trebuiascã sã-i facem autopsie, o informã medicul. Aºa zic legile în caz de sinucidere.
Puþinele rânduri lãsate de Ersilia Coman nu ofereau nici un rãspuns întrbãrilor ei:
„Iubita mea Ana, te rog sã mã ierþi. Am dat greº ºi nu mã pot împãca cu gândul de a ajunge o povarã pe spinarea ta. Aceasta e calea cea mai bunã pe care am putut-o alege. Te iubesc foarte mult. Mama”.
Biletul era la fel de mort ºi lipsit de sens ca ºi cadavrul care zãcea în sertar.
În orele care au urmat, Ana fãcu aranjamentele pentru înmormântare, apoi luã un taxi ºi se duse la casa pãrinteascã. Din depãrtare rãzbãteau chiotele petrecãreþilor.
* *
Lumina soarelui cãzut în asfinþit vara prelungea umbrele pe pajiºtea verde ºi te îmbia sã te odihneºti sub coroana teilor bãtrâni.
Clãdirea veche de piatrã, trainicã ºi masivã, dar fãrã podoabe exterioare, te fãcea sã bãnuieºti cã între pereþii ei sunt camere încãpãtoare ºi liniºtite, de unde nu lipseºte nimic, iar aspectul lipsit de farmec al casei era îmblânzit de viþa sãlbaticã, ºi iedera care se cãþãrase în lungul faþadei, pânã sub acoperiº, învelind-o toatã într-o hainã verde, plãcutã la vedere, din mijlocul cãreia clipeau flori albe ºi ciorchine de petale însângerate.
În faþa casei, se întindea pe toatã lungimea, o terasã care la un capãt se termina cu o serã, iar la celãlalt cu o curte micã unde erau pãsãrile. Pânã pe pajiºtea mãtãsoasã ºi verde a grãdinii, de pe terasã, coborau trepte largi de piatrã. Dincolo de grãdinã era pãculeþul cu aleile strãjuite de copaci seculari printre care în depãrtare, se arãtau privirile sfioase ale brazilor din Gãdina Botanicã.
Acum, copaci erau lipsiþi de frunze, ºi între ramuri nu se auzea nici un tril, nici o ºoaptã, nici un ciripit. Tãcerea era aproape materializatã ºi te apãsa.
Locuinþa familiei Coman era o casã veche cu un etaj unde se afla camera de pe colþ cu balcon, într-un cartier rezidenþial din partea de nord a oraºului. Ana copilãrise în aceastã casã, care pãstra pentru ea amintiri calde, plãcute. Nu mai fusese acasã de peste un an, ºi când ºoferul se opri în faþa numãrului respectiv, Ana rãmase uimitã la vederea unei placarde mari înfiptã în mijlocul pajiºtii: „De vânzare – Informaþii la Compania Imobiliarã...”
Era cu neputinþã. „Casa n-am s-o vând niciodatã, îi spusese de atâtea ori mama ei. Am fost atât de fericite în ea”.
Cuprinsã de o teamã stranie, iraþionalã, Ana trecu pe lângã magnolia uriaºã ºi se îndreptã spre uºa de intrare. Primise cheia casei încã de pe vremea când era ºcolãriþã în clasa a cincea, ºi de atunci o purta cu ea, ca pe un talisman, un simbol al paradisului care avea s-o aºtepte întotdeauna în acest loc.
Descuie uºa ºi pãtrunse în casã. Rãmase în hol, împietritã. Toate camerele erau goale, vãduvite de mobilã. Toate preþioasele lor antichitãþi cumpãrate de Mami se evaporaserã. Casa arãta ca o cochilie gãunoasã, pãrãsitã de cei care o populaserã cândva. Ana intrã în toate încãperile, una dupã alta, pradã unei neîncrederi crescânde. Avea impresia cã o calamitate subitã se abãtuse asupra casei. Alergã sus pe scãri ºi rãmase apoi, la fel de înlemnitã, în pragul dormitorului ei. Camera pãrea sã se zgîiascã la ea, rece ºi pustie. „Dumnezeule mare, ce a putut sã se întâmple?” Clinchetul soneriei de la uºa din faþã o fãcu sã tresarã ºi coborî sã deschidã.
* *
Weber stãtea în prag. Administratorul Fabricii de confecþii, era un om mai în vârstã, sas de origine, cu o faþã ºifonatã, subþire, cu excepþia unei burþi rotunjite de bere. Firele de pãr cãrunt, dezordonat îi mãrgineau chelia.
-Ana, începu bãtrânul, cu accentul lui greoi german. Tocmai am aflat vestea – nu... nu pot sã-þi spun cât de îndurerat sunt.
Ana îi încleºtã mîinile.
-Ah, Weber, ce mult mã bucur cã te vãd. Intrã. Îl conduse în camera de zi, pustie. Îmi pare rãu cã nu-þi pot oferi un scaun, se scuzã ea. Vrei sã ne aºezãm pe treptele de la scarã?
-Da, sigur cã da.
Se aºezarã unul lângã celãlalt, privindu-se cu ochii înecaþi de jale. Weber a fost angajatul fabricii de când îºi putea aduce Ana aminte. ªtia cât de mult se bizuise Mami ºi mama ei pe el. ªi când mama moºtenise fabrica, Weber o condusese în locul ei.
-Weber, nu pot sã înþeleg ce s-a întâmplat. La poliþie mi s-a spus cã mama s-a sinucis, dar tu ºi eu ºtim cã nu avea nici un motiv s-o facã. Apoi, prin mintea Anei sãgetã un gând: Nu era bolnavã, nu-i aºa? Nu avea vreo boalã incurabilã...
-Nu. N-a fost asta. Nu despre asta-i vorba.
Weber îºi feri privirea, stingherit, lãsând o sumedenie de lucruri nespuse.
-Dar dumneata ºtii ce a fost, urmã Ana, vorbind rar.
Bãtrânul o privi cu ochii lui albaºtri, spãlãciþi, de reumatic.
-Mama ta nu þi-a povestit ce a survenit în ultima vreme. Nu a vrut sã te necãjeascã. Ai fost destul de necãjitã dupã divorþul tãu ºi ai ºi tu o grãmadã de probleme.
Ana se încruntã.
-Sã mã necãjeascã cu ce? Continuã... te rog.
Bãtrânul îºi frângea mîinile bãtãtorite.
-Ai auzit de Faust Beko?
-Faust Beko? Nu. De ce?
Weber clipi.
-Acum mai bine de o jumãtate de an, Faust a luat legãtura cu mama ta ºi i-a spus cã ar vrea sã cumpere fabrica. Damna Coman i-a spus cã nu vrea s-o vândã, dar Faust i-a oferit o sumã de cinci ori mai mare decât valora fabrica. Mama ta nu a putut rezista unei asemenea oferte. Era foarte emoþionatã. Avea de gând sã investeascã toþi banii în niºte acþiuni care i-ar fi adus un venit suficient pentru ca voi sã duceþi o existenþã prosperã pânã la sfârºitul vieþii. Voia sã-þi facã o surprizã. ªi eu mã bucuram pentru ea. De câþiva ani mã tot pregãteam sã ies la pensie, Ana, dar nu mã înduram s-o las pe doamna Ersilia singurã, înþelegi? ªi Faust, – Weber aproape cã-i scuipã numele – nemernicul i-a dat un mic avans în bani gheaþã. Grosul sumei – plata efectivã – urma sã se facã acum o lunã, când trebuia sã se perfecteze tranzacþia.
-Spune mai departe, Weber. Ce s-a întâmplat? îl îndemnã Ana, nerãbdãtoare.
-Când Faust a preluat fabrica, a concediat toþi angajaþii ºi ºi-a adus oamenii lui. Pe urmã a început sã spolieze fabrica. A vândut toatã aparatura ºi a comandat un echipament complet nou, fãrã sã-l plãteascã. Fuenizorii nu erau îngrijoraþi de întârzierea plãþii, întrucât credeau cã au de-a face cu mama ta. Dar când au început s-o preseze cerându-i banii, mama ta s-a dus la Faust ca sã-l întrebe ce se petrece. Iar el a anunþat-o cã a hotãrât sã renunþe la tranzacþie ºi cã-i înapoiazã fabrica. La vremea aceea, nu numai cã îºi pierduse orice valoare, dar mama ta datora o jumãtate de milion de dolari pe care nu-i putea achita. Ana, eu ºi soþia mea aproape cã ne-am dat sufletul vãzând-o pe mama ta cum se zbãtea sã salveze fabrica. Dar nu exista nici o ieºire. Au împins-o la faliment. ªi i-au luat totul – fabrica, vila, pânã ºi maºina.
-Doamne, Dumnezeule!
-ªi asta nu-i tot. Mama ta a fost înºtiinþatã cã va fi datã în judecatã pentru fraudã, ºi cã o aºteaptã închisoarea. Cred cã asta a împins-o la moarte.
Ana se simþea inundatã de un val de furie neputincioasã.
-Dar n-avea decât sã le spunã adevãrul – sã explice cum a excrocat-o omul acela.
Bãtrânul administrator clãtinã din cap.
-Faust lucreazã pentru cineva care se numeºte Anatol Scurtu. El guverneazã practic întreaga regiune. Am aflat, dar era prea târziu, cã Faust procedase la fel ºi cu alte companii. Mafia e mare. Chiar dacã mama ta l-ar fi dat în judecatã, ar fi durat ani de zile pânã s-ar fi descâlcit toate iþele ºi ea nu avea bani ca sã lupte cu asemenea adversari.
-De ce nu mi-a spus mie?
Vorbele Anei sunaserã ca un þipãt de agonie, un þipãt pentru agonia mamei ei.
-Mama ta era o femeie mândrã. ªi cu ce puteai tu s-o ajuþi? Nimeni nu mai putea face nimic pentru ea.
„Greºeºti!” îºi spuse Ana în sinea ei cu sãlbãticie.
-Vreau sã-l vãd pe nemernicul ãsta. Unde-l pot gãsi?
-Ana, scoate-þi prostia asta din cap, rãspunse Weber, rãspicat. Nu ai idee cât e de puternic.
-Weber, unde locuieºte?
-Nu mai este în þarã a plecat înainte de sãrbãtori, înainte de Crãciun, ºi nu s-a mai întors.
-Va avea Dumnezeu grijã de el oriunde s-ar ascunde. Nici o faptã ca asta nu rãmâne nepedepsitã.
-Am venit sã-þi spun Ana dragã, ce întristaþi suntem, eu ºi soþia mea. Mîine vom lua parte la înmormântarea doamnei Ersilia.
-Mulþumesc, Weber.
Deºi a rugat-o de nenumãrate ori bãtrânul sã doarmã la ei peste noapte, Ana a refuzat sã plece din casã. Nu închise un ochi întreaga noapte, zãcu întinsã pe treapta scãrii care ducea la camerele de sus cu ochii aþintiþi în tavan. Derula întruna în minte discuþia avutã cu Weber. Plângea.
* *
A doua zi telefonã directorului cã nu va putea veni câteva zile la serviciu.
Directorul îºi ascunse iritarea provocatã de asemenea inconvenient:
-Nu-þi face griji Ana. O sã-þi þinã cineva locul pânã te întorci.
Apoi îl sunã pe Doru:
-Doru, iubitule...
-Unde eºti, Ana? Mama a încercat ieri toatã ziua sã dea de tine. Voia sã luaþi împreunã masa de prânz, azi. Pentru cã trebuie sã faceþi împreunã o mulþime de aranjamente.
-Îmi pare rãu, dragule, sunt la Cluj.
-Unde? Ce faci la Cluj?
-Mama mea... a murit.
Cuvântul i se opri în gât.
-O! Îmi pare rãu Ana. Trebuie sã fi fost o moarte subitã. Era destul de tânãrã, nu?
„Era foarte tânãrã”, se gândi Ana, îndureratã. Cu glas tare spuse:
-Da, da, aºa era.
-Cum s-a întâmplat? Tu eºti bine?
Fãrã sã-ºi dea seama de ce, Ana nu se putea hotãrî sã-i spunã lui Doru cã era vorba de o sinucidere. Ar fi vrut sã strige în gura mare nredreptatea care i se fãcuse mamei sale, dar se reþinu. „Asta-i problema mea, îºi spuse. Nu pot sã mut povara mea pe umerii lui Doru”. Apoi adãugã cu glas tare:
-Fii liniºtit, iubitule, sunt bine.
-Ana, cu primul avion vin ºi eu acolo. Când e înmormântarea?
-Nu. Îþi mulþumesc. Mã descurc singurã. Mâine o înmormântez pe mama. Poimâine mã întorc la Bucureºti.
-Nici vorbã. Spune-mi unde te gãsesc. Vin cu primul avion.
Dupã ce a închis telefonul lacrimile i-au umplut ochii. În câteva ore Doru va fi lângã ea ºi nu se va mai simþi a nimãnui. Are, de ce sã nu recunoascã, are nevoie de ajutorul lui în aceste zile groaznice, pline de durere, care o chinuie cumplit.
........
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!
  Comentariile userilor    
         
 
  Uneori mai scriu i aa. M bucur c i-a plcut, Joe King. Accept votul tu, mai puin steluele pentru c, vorba cntecului: "Cte stele sunt pe cer,/ Toate pn' la ziu pier....
A fost o glum. Au i steluele rolul lor...
Cu drag,
Rodica Elena 		 
Postat de catre Rodica Elena Lupu la data de 2006-01-26 07:16:41
         
 
  Rodica scris frumos si profesionist. Am citit si am votat.
  
Postat de catre Joe King la data de 2006-01-24 16:34:20
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23957
Comentarii: 120078
Useri: 1426
 
 
  ADMINISTRARE