Asta seara am trecut prin fata spitalului Floreasca. Toate televiziunile aveau camerele montate. Am incercat un sentiment de scarba. Toti asteptau ca maestrul sa moara. A aparut si un necrolog in avanpremiera pe antena 3. Mi-am adus aminte de scena din Zorba Grecul. Bubulina nu murise si babele alea sinistre se si adunasera ca niste corbi.
Sper din tot sufletul ca maestrul Gheorghe Dinica sa fie sanatos. Vorba lui Sergiu Nicolaescu. Domnule Dinica, mergem inainte!
Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!
Comentariile
userilor
Adaug un fragment genial din filmul Concurs.
(sper sa nu te superi).
Domnule Dinica, mergem inainte!
Postat
de catre
Dan Marcu la data de
2009-11-01 07:14:01
In fata acestui montaj, în fața omului și geniului Gheorghe Dinică, orice om normal își scoate pălăria și spune o rugăciune. În fața pleiadei de idei care reies din puținele cuvinte ale autorului acestui post, același om normal stă și cujetă. Sunt câteva chestiuni aici, diferite cu totul, amestecate și nu întâmplător. Voi explica.
Thomas Mann, în "Muntele vrăjit", printre alte dialoguri de kinogramă, îl așează pe umanistul mason Settembrini alături de tradiționalul neamț Hans Castorp într-o discuție despre boală. "Boala este ceva demn de a fi respectat, spune Castorp. În mod obișnuit un om trebuie să fie sănătos și boala trebuie să-l facă delicat, inteligent, mai deosebit". Replica lui Settembrini aduce cu ea întreaga mentalitate contemporană, estetismul, așa-zisa demnitate a omului care justifică suicidul în cazuri extreme: "Boala nu este deloc nobilă, nici demnă de respect, boala este urâtă și bătrână iar o asemenea concepție este ea însăși bolnăvicioasă...concepția dvs își are originea în vremuri încărcate de superstiții, când ideea de om era degenerată și lipsită de orice demnitate...boala înseamnă înjosirea omului, da, o înjosire dureroasă și insultătoare a Ideii, o umilire de care ai putea la nevoie să te dispensezi ..." În orice caz, Settembrini vorbește în final despre secolul luminii, cel care a adus lupta pentru demnitate - aia care "se numaște munca pământească, munca pentru Pământ, pentru onoarea și interesele omenirii, cele care-l vor elibera definitiv pe om pentru a-l conduce pe căile civilizației și progresului, către lumina tot mai limpede...".
Avem, pe de o parte, societățile tradiționale, în care boala era privită cu respect, ca încercare, ca trecere, ca prag. Îl avem pe omul care nu murea niciodată singur, iar descompunerea sa prin boală nu scârbea comunitatea. Era el, muribund acum, care fusese copil, iubise, luptase, zăcuse. Plânsul, durerea, erau omenești, dar Omul se pleca în fața Tainei. Pe de altă parte, astăzi ascundem durerea sub preș și eutanasiem aproape tot. Închidem lumina și vorbim în șoaptă. Ne ferim ca ceilalți să-l vadă în halul în care a ajuns. Despărțim trupul de suflet și-i eliberăm cu gingășie și discreție invizibilul, pentru a se uni cu Totul universal. În fața catedralei San Pietro, credincioșii cu lumânări în mâini așteptau cuminți ca lumina de la geamul camerei în care agoniza papa să se stingă. Evita Peron murea în 1952 și mii de argentienieni o vegheau din stradă. Oliver Stone a surprins genial momentul. În cazul papei Ioan paul al II-lea, ziarișii au pândit, ca și aseară, la noi, pentru a transmite, ei, primii, clipa. Evenimentul. Ziaristul de teren caută senzaționalul, clicul, personal îl consider o biată victimă a secundei, creație a lui "azi", lipsit ades de cea mai elementară omenie. Profesionistul.
Sunt chestiuni diferite, deci. În acest context ambiguu prezentat în postul de mai sus, Bubulina rămâne fără obiect, Kazantzakis mușca din societatea greacă tradițională, iar muribunda reprezenta o secvență foarte gustoasă a acesteia. Comunitatea care se adună firesc este prezentată ca un roi de muște negre venite să-i adulmece și nu să-i poarte trecerea. Lipsa de discreție modernă este interpretată mizerabil de un autor care și-a murdărit cu ostentație și entuziasm propriul neam. Așa cum a făcut Cotidianul, I.T.Morar, de pildă, cu marii noștri actori, cu dinozaurul Sergiu Nicolaescu, amintit fără discreție, mai sus, de un amic al susnumitului.
Ce s-a întâmplat pe Antena 3 este o gafă jurnalistică a celor ce și-au pierdut, probabil răbdarea, a unora pentru care Dinică a fost un alt dinozaur. Un moment de audiență ratat. Sau nu.
Postat
de catre
Amelia Cojocaru la data de
2009-10-31 13:35:31
Am un sentiment de tristete; de la un timp aud numai vesti proaste. Anul acesta a fost un an al trecerii in vesnicie a multor artisti, anul trecut la fel...
Ma rog sa i se intample o minune lui Gheorghe Dinica si sa-l vad bine, sanatos...dar numai bunul Dumnezeu stie...!
Apreciez si eu gestul tau, Traian!
Postat
de catre
Vasilica Ilie la data de
2009-10-31 13:12:46