FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de Rodica Elena Lupu
... ªi douã zile trecuserã astfel, în aceste frãmântãri. Fie cã Ana fusese cu adevãrat inabordabilã, fie cã nu gãsise el momentul prielnic, ori nu fusese atât de abil încât sã ºi-l creeze, miercuri ºi joi nu-ºi spuseserã nimic semnficativ deºi îºi încruciºaserã paºii de atâtea ºi atâtea ori. ªi nu pentru cã era ultima zi, nu pentru cã nu ar mai fi având când s-o facã ºtiind cã sâmbãtã urma sã-l aºtepte pe Pârvan, ori chiar sã meargã dupã el – deci nu din motivele acestea intrase în dialog cu Ana. În realitate iniþiativa fusese a ei. Ea a deschis discuþia, ea îi oferise, cu siguranþã învoluntar, dar asta conta mai puþin, ºansa dupã care el alerga de douã zile, fiind departe, foarte departe de a prevedea cã, prin cuvintele acelea aruncate la întâmplare, se îndrepta, pur ºi simplu se arunca într-un eveniment cu consecinþe tragice...
Ana era în cabinet, singurã. Doctorul Duca intrã din purã întâmplare. Se mai liniºtise, îºi mai revenise, aproape cã renunþase la ceea ce îi promisese, pânã la urmã, Aureliei Coman sã întreprindã, deºi observase cã în ziua aceea Ana era mai puþin crispatã decât în ultimul timp.
Dupã ce a închis uºa, rãmase pe loc blocat. Fie cã nu l-a simþit, fie cã nu voia sã acorde atenþie celui ce intrase, Ana continua sã stea la fel ca pânã atunci, cu mîinile sprijinite pe canatul ferestrei. Nimeni nu ºtia cã este însãrcinatã ºi adevãrul e cã nici nu se observa încã. Duca o privea fascinat. Capul ei era dat uºor pe spate; umerii, din cauza poziþiei, larg desfãcuþi, ca ºi mijlocul subþire, scoteau în relief cu ºi mai multã dãrnicie decât de obicei perfecta linie a coapselor. Era... Speranþa!... Era aidoma ei, imaginea acesteia trecutã peste luni de aºeptare, peste ani ºi ani de suferinþã ºi singurãtate!... Nu a fost în stare de nici o remarcã, de nici un gest; era doar ochi, ochi avizi, larg deschiºi, copleºiþi de ceea ce aveau în faþa lor.
-A!... Dumneata erai? sfâºie Ana vraja din încãpere, întorcându-se spre el.
-Ce faci?... încropi el într-un târziu cea mai banalã întrebare din lume.
-Mã regenerez! Respir adânc, profund ºi rar, fiindcã m-am simþit obositã ºi...
-Da, într-o discuþie despre regenerare, despre revigorare, se pare cã trebuie sã pornim de la acest adevãr paradoxal: oamenii au uitat sã respire corect!
-Într-adevãr!
-Actualmente, introducem în organism mai multe substanþe nutritive decât cu secole în urmã, cu toate acestea unele organe sunt, totuºi, mai slab alimentate!
-Din cauza respiraþiei?
-Implicit. Lipsind miºcarea, efortul, respiraþia este superficialã ºi, drept consecinþã, circulaþia sângelui necorespunzãtoare. Sub parametrii optimi.
-ªi-atunci?
-Atunci?... Panaceul e la îndemânã: revenirea la miºcare!
-Mi se pare cã, totuºi, aveþi faþã de ideea asta o rezervã.
-Da. Se întâmplã ceva ciudat. Comoditatea, deºi nocivã este consideratã o cucerire a timpurilor moderne! O mare cucerire! La care omenirea nu vrea sã renunþe, indiferent de consecinþe.
-Dar dacã privim situaþia din alt punct de vedere... insistã Ana, nu atât pentru cã mai meditase vreodatã la subiect ºi ajunsese la vreo concluzie deosebitã ci din pur instinct.
Doctorul Duca se înviorã, continuã cu o plãcere deosebitã.
-Mã bucur cã gândeºti astfel. Îmi place cã nu te rezumi doar la un aspect al problemei. Da, ai dreptate: comoditatea nu e întru totul incriminabilã. Îmi permit sã formulez o... cugetare, parafrazând o idee celebrã: comoditatea este locomotiva civilizaþiei!
-Interesant...
-Cea mai mare parte a obiectelor din jurul nostru le-am imaginat, le-am construit ºi perfecþionat tutelaþi de acest demon – comoditatea! E de-a dreptul fantastc câte îi datorãm ºi cât îi slujim, în continuare.
-Înseamnã cã remediul amintit acum câteva momente...
-Cât se poate de exact! Omenirea nu va reveni la „miºcare” sub nici un motiv.
-Nici al ameninþãrii!
-Bine spus. Nici mãcar sub aspectul unei ameninþãri. ªi ea, din pãcate, existã! E realã!
-Îmi dau seama ce vreþi sã spuneþi. Dar care-i în acest caz soluþia?
-Lentila!
-Lentila?
-Poate nu e termenul potrivit, dar n-am altul mai plastic la îndemânã. ªi ca sã mã înþelegi mai bine, sã analizãm un caz oarecum analog, aflat însã într-o cu totul altã fazã. Cunoaºtem soarele de când ne ºtim – vorbesc la nivel de specie, nu de individ -, am descoperit lentila de câteva secole, dar abia de câteva zeci de ani am ajuns, la laser. La acest instrument fantastic, pe care suntem încã departe de a ºti sã-l folosim la parametrii lui maximi. Or de ce sã nu credem atunci cã, odatã ºi odatã, peste câteva zeci de ani, sau chiar mai mulþi, nu vom ajunge sã punem la punct un amplificator cuantic de unde cerebrale? Un fel de laser al gândurilor?... Þi se pare prea fantezist?
-Situaþia mi se pare... paradoxalã!
-Chiar este. Adicã sã ajungem la... hai sã-l numim gaser, cu „g” de la gând, prin analogie cu formularea cuvântului laser; deci sã ajungem la gaser pentru a lupta împotriva comoditãþii, dând în fond dovadã de cea mai mare comoditate!
-ªi?
-În situaþia aceea cred cã umanitatea va fiinþa pe cu totul alte coordonate.
-Adicã?
-Omul nu va mai depinde de nici un obiect, de nici un aparat, de nici o altã persoanã. Dacã va trebui sã-ºi opreascã o hemoragie, sã zicem, va fi suficient sã-ºi concentreze gândurile asupra plãgii respective, procedând tot aºa când un organ nu-i va funcþiona perfect, ori dacã va voi sã intre în dialog cu o persoanã aflatã la distanþã de kilometri!
-Bine, dar o asemenea fiinþã...
-Se cunosc ceva cazuri.
-Înseamnã cã marile rezerve umane...
-Nu se gãsesc în organe, în inimã, în ficat sau în cine ºtie în ce altceva de acest fel, ci în psihic! E adevãrat. Lumea contemporanã s-a îndepãrtat mult de izvoarele primare ale spiritului. Omenirea se aflã în faþa unei primejdii cu mult mai mare decât cea nuclearã. Este primejdia dezintegrãrii spirituale. Cele mai cumplite pierderi sunt acelea pe care noi nu le sesizãm, nu le simþim deoarece moartea survine mai întîi la nivelul biocâmpului ºi numai dupã aceea la nivelul corpului. Cu cât este mai deteriorat spiritul nostru astãzi, cu atât va fi mai deterioratã mâine sãnãtatea – spiritualã ºi fizicã – a urmaºilor noºtri.
-Deci proporþiile vor dispare, armonia va muri!
-Sau va apãrea un alt ideal! Faþã de Homo Erectus, noi avem craniul de douã ori mai mare...
-În timp ce urmaºii noºtri de peste sute de ani...
-Conform opiniilor emise de viitorologi, urmaºii noºtri vor avea encefalul enorm.
Ana scuturã din cap ca un boxer ce-a receptat o loviturã în figurã ºi încercã sã-ºi revinã.
-Nu, totul mi se pare absurd.
-Dimpotrivã, e purã dialecticã. Dialectica între cunoaºterea limitelor ºi limitele cunoaºterii!
-Paradoxul copleºitor al umanitãþii!
-Exact! Un termen poate fi progres continuu, în timp ce un altul...
-Destul! se hotãrî ea sã termine discuþia. Cã ºi aºa sunt obositã. ªi vorba lui Moisil, nu pot fi deºteaptã douãzeci ºi patru de ore din douãzeci ºi patru!... Apoi, trecându-ºi mâna prin pãr, ridicându-ºi bustul, executând o inspiraþie puternicã, profundã, adãugã: Doamne, ce zi frumoasã!
-Da... e frumoasã, bîigui el stins, copleºit de gesturile acelea uºor lascive, aþâþãtoare.
-Oare, îºi schimbã ea dintr-o datã modul de a se exprima, ce vrea directorul cu noi la ora douã?
Era întoarsã spre el, avea un chip de adolescentã, îi ajungea pânã la umeri... ca Speranþa!
-Vrei cumva sã pleci?, o întrebã când îºi reveni.
Ana se întoarse ºi privi iar oraºul, cerul, respirând cu nesaþ.
-Aº pleca!... Sunt cam obositã. Aº ieºi... la o plimbare. Undeva oriunde, la aer, la iarbã verde...
Medcului nu-i venea sã-ºi creadã urechilor. ªi-i trebui mult, exagerat de mult ca sã se simtã în stare sã continue dialogul.
-Dacã vrei, rezolv eu totul.
-Serios?, îi zâmbi ea încântatã de perspectivã.
-Cât se poate de serios. ªi... – dar înfrãzneala de a-ºi rosti gândul îi lipsi ºi se întrerupse, tãcu.
-ªi?
Deodatã, Ana scoase un strigãt de surprizã. Porþelanul chinezesc aºezat pe birou, lângã fereastrã îi atrase atenþia. Luminat de razele soarelui, dragonul cãpãtase tonuri calde, strãlucitoare.
-Este incredibil! murmurã ea. Dar nu înþeleg...
-E, cred cã e vorba despre un cadou. Ai fãcut vreo cucerire azi-diminaþã cumva? Pot oare spera sã nu mã înþelegi greºit?
-Vã rog...
-Cred cã ºtiu în ce stare eºti... ºi dacã mi-ai permite sã-þi ofer o orã, douã de...
Pe chipul Anei zâmbetul începu sã se crispeze, apãru stânjeneala, circumspecþia. Doctorul interveni însã înainte ca totul sã fi fost compromis.
-Þi-e chiar atât de greu sã fii invitata mea la un restaurant, la o plimbare?
-Nu... dar...
-O ieºire de o orã, douã... nu mai mult... Ne întoarcem când vrei. Sper sã nu mã refuzi, Ana...
-ªtiu eu... Dacã...
Rãspunsul era suficient de evaziv, dar doctorul Duca merse pe nota ce-i convenea:
-Nu mai mult, promit. De fapt, cât vrei dumneata... Perfect. În zece minute ne vedem la maºinã. Mã duc acum la director.
Ana se întoarse spre el ca ºi cum ar fi vrut sã-l opreascã, ori mãcar sã-i spunã ceva. Cu toate astea, renunþã. Dorinþa de a ieºi învinse ºi lãsã lucrurile în voia lor. În fond ce i s-ar fi putut imputa dacã ieºea o orã, douã, cu un coleg de serviciu?...
Acceptã propunerea de a merge la un mic restaurant situat pe malul râului ce trecea prin oraº, situat la câþiva kilometri depãrtare. Alegerea fusese dictatã de plãcerea efectuãrii acestui drum – strãjuit pe toatã lungimea lui de plopi -, nicidecum de cea a servirii mesei în localul respectiv. De altfel, nici nu era sigurã cã avea sã opreascã ºi sã intre în restaurant, totul depindea de dispoziþia din momentele acelea.
-E frumoasã maºina ta. Cred cã te-a costat o avere.
-A fost destul de scumpã. Mi-a dãruit-o Mami. Este însã foarte puternicã, iar partea mecanicã este perfectã. Circul foarte mult ºtiþi. Am nevoie de o maºinã bunã.
-Bineînþeles, o aprobã el.
-Dar ºtiam cã domnul Duca senior avea o maºinã foarte frumoasã.
-Dumnezeule! Nu-mi mai aminti de rabla aceea! devenise o ruinã, ºi tot se mai încãpãþâna sã o conducã! Din fericire, permisul de conducere i-a fost anulat, spre uºurarea noastrã a tuturor. Tata nu a reuºit niciodatã sã înþeleagã cã o maºinã nu se conduce aºa cum conduci un tanc.
Doctorul izbucni în râs. Ana se uita drept înainte.
-Nu pot accepa porþelanul chinezesc, sã ºtiþi, începu ea, dupã o tãcere de câteva secunde.
-De ce? se mirã el. Va dãuna reputaþiei tale?
-Da.
-Nu fii ridicolã, Ana. Te-am auzit vorbind cu doctoriþa Ilea. ªtii bine cã þi-l doreai teribil. Iar mie nu-mi trebuie.
-Atunci de ce l-aþi cumpãrat?
-Chiar nu ºti?
-Scuzaþi-mã murmurã ea, nu înþelesesem... Sã ºtiþi cã atenþia mi-a fãcut mare plãcere.
-Deci ai început sã-þi schimbi pãrerea despre mine?
-Da, recunoscu ea, surâzând.
-Vom petrece o dupã-amiazã minunatã, deci, atâta timp cât nu ne vom mai certa tot timpul, ca de obicei.
-Dar n-aveam nici cea mai micã intenþie de-a vã critica.
-Cu atât mai bine. Oricum, agresivitatea nu s-ar fi potrivit deloc cu þinuta ta, atât de elegantã.
-Nu sunteþi prea încântat de temperamentul meu, nu-i aºa?
-Nu prea, mãrturisi el. E o atitudine puþin cam prea... feministã.
-Timpul femeilor supuse a trecut de mult, domnule Duca, credeam cã v-am mai explicat asta. Trebuie sã începeþi sã renunþaþi la atitudinea de mascul puternic.
O privi din nou, uºor ironic de astã datã.
-Eºti feministã?
-De ce nu?
-Avusesem impesia cã, nu-þi este dezagreabilã compania masculinã...
-Ce legãturã are una cu alta? protestã Ana. Doar n-am spus cã aº urî bãrbaþii. Afirm numai cã sunt o femeie liberã, capabilã sã mã conduc singurã în viaþã. Nu am deloc intenþia sã-mi petrec restul zilelor în umbra soþului meu, oricât de strãlucit ar fi el.
-Dar majoritatea femeilor acceptã aceastã situaþie.
-Pe vremea bunicii mele, nu aveau de ales. Situaþia s-a schimbat acum.
-Da, evident, râse el. A sosit vremea generaþiei divorþurilor. Suntem cei mai în mãsurã s-o ºtim. Þi se pare cumva un progres?
-Nu, recunoscu Ana. Însã, în anumite cazuri, este cu siguranþã cea mai bunã soluþie.
-De fapt, ce vrei?
-Vreau sã fiu eu însãmi, sã am posibilitatea de a-mi exprima propria personalitate.
-Eºti idealistã. Viaþa nu e chiar atât de simplã. Însã ai dreptate, neacceptând supunerea. Nu uia un lucru, într-o cãsnicie, ambi soþi trebuie sã facã concesii, altminteri viaþa lor împreunã ar deveni imposibilã.
-ªtiu, suspinã ea.
Anei îi venea destul de greu sã-ºi imagineze viitorul ei. Dându-ºi seama de asta, doctorul schimbã repede subiectul.
-Sper cã oprim... Nu?
Conducea cu doar ºaizeci de kilometri la orã, la limita vitezei a patra, pãrând cã voia sã obþinã din alunecarea aceea cu maºina toate senzaþiile posibile.
Ana ºi-ar fi dorit alt scenariu al acelei plimbãri. I-ar fi plãcut ca ea sã fie în dreapta - Duca însã nu ºofa, nu avusese ºi nici nu-ºi dorea maºinã -, ca sã nu aibã nici o obligaþie, sã-ºi poatã permite sã priveascã tot ceea ce i-ar fi stârnit curiozitatea, sã converseze degajatã, eliberatã de servituþile ºoferului.
Se gândi la Doru în mod firesc. Dacã ar fi fost alãturi, la volan... Îi era greu, începuse sã oboseascã mai des, sã se refacã mai încet. În convieþuirea lor bucuriile erau rare, se vedeau o datã la sãptãmânã, se îmbrãþiºau pe apucate, fãceau dragoste pe furiº. ªi, nu mai aveau douãzeci de ani, de mult!
Nemulþumirea ei îºi avea rãdãcinile în atitudinea din ultima vreme a lui Doru. Pânã nu de mult au vorbit despre viitorul lor ca despre un dat comun, relativ apropiat, în foarte mare mãsurã conturat. Cãsãtoria fusese programatã peste douã luni când Doru ºi-ar fi putut lua concediu pentru a petrece câteva zile la munte sau la mare. Numai cã, de douã sãptãmâni, acesta se schimbase vizibil, apãruserã reproºurile, observaþiile, nervii. Încercãrile de a-i pãtrunde în suflet au eºuat, toate. În urma oricãrei discuþii rãmânea o singurã impresie. Aceea cã bãrbatul îi ascundea ceva!
Ana privi în jur uimitã, parcã refuzând realitatea: ajunseserã! Erau în preajma micului restaurant cu terasã!
-Doamne! Dar când am ajuns?... Când am strãbãtut douãzeci de kilometri?...
-Erai atât de cufundatã în gânduri... încât n-am îndrãznit sã te deranjez.
-Parcã a fost o singurã clipã...
-Poate cã atât a ºi fost!... Ce ºtim noi de fapt despre timp?... Dacã oprim, semnalizeazã stânga, sã intrãm la parcare.
Îi era sete, chiar ºi foame, de ce sã n-o fi recunoscut, aºa cã urmã indicaþiile primite, dupã ce se asigurã cã nu venea nimeni din spate ºi din faþã.
Discuþia se legã dupã ce se aºezarã la masã, unde hotãrâserã sã ia prânzul.
-Te-am urmãrit cu atenþie. Erai atât de concentratã, de prinsã în meandrele gândurilor, încât mã ºi mir cã n-ai ieºit de pe ºosea.
-Chiar aºa?, zâmbi ea, parcã altuia, privind în jur. De ce nu mi-aþi atras atenþia?
-Ana, pot sã te rog ceva?
-Da?
-Nu m-ai tutuit niciodatã. Dar cândva am folosit, totuºi, formula de compromis.
-Da, cândva,... se fãcu ea ecoul cuvintelor lui.
-În fond nici nu e chiar atât de mult de atunci.
-Temps perdu!... murmurã ca pentru sine, visãtoare; Apoi, vreau sã-þi amintesc ceva. Într-o anumitã zi am convenit cã situaþia noastrã s-a schimbat. Þin foarte mult ca ceea ce am ratificat atunci, sã nu fie cãlcat în picioare.
-Fireºte... fireºte... fãcu doctorul nesigur, concesiv...
Dar se opri din cauza chelnerului. Dupã ce acesta aranjã farfuriile, dupã ce le urã poftã bunã ºi se îndepãrtã, un timp rãmaserã destul de stingheriþi. Nu-ºi spuneau nimic, dar nici nu se ocupau de farfurii. Ana privea plopii, rîul, doctorul Duca o reclamã de pe un perete pe care o tot recitea în gând. Când Ana se întoarse spre el, o pufni râsul.
-Dar ce-i cu dumneata, doctore?... De ce taci? Te-am supãrat chiar atât de rãu?
-Eu m-am strãduit, dacã se poate vorbi astfel, sã te... uit, Ana. M-am hotãrât sã te uit... dãdu el glas unor gânduri mai tainice, ignorând buna dispoziþie a femeii.
-ªi?
-Nu-þi poþi da rãspunsul singurã?
Ana luã fuculiþa, cuþitul îºi tãie o bucatã, o duse la gurã.
-Sper sã nu ne pierdem timpul sã-l cãutãm, domnule doctor! Apoi, mestecând cu adevãratã plãcere. Nu mãnânci?... Aflã cã e cât se poate de gustos grãtarul, încercã ea sã schimbe subiectul.
Doctorul privi farfuria fãrã sã-ºi fi desfãcut braþele, pe care le þinea încruciºate pe masã, apoi se întoarse din nou spre ea.
-ªtii ce aº vrea?... Sã fiu ori mai tânãr, ori sã fiu mai bãtrân decât sunt acum.
-Asta înseamnã cã ai vârsta criticã? întrebã ea, cu suficientã ambiguitate încât Duca sã nu-ºi dea seama dacã întrebarea era serioasã ori ironicã.
-O sã-þi spun ceva de neaºteptat, Ana, i-o întoarse el grav.
-Te rog.
-E starea criticã!
-Dupã mine, cam acelaºi lucru.
-Nu. ªi-acum, pentru cã am lãmurit termenii, sã fac precizarea promisã: nici n-aº vrea sã scap de ea!
Ana îl privi surprinsã, vãdit surprinsã, mirare pe care nu ºi-o disimulã câtuºi de puþin.
-M-ai cam lãsat fãrã replicã, domnule doctor.
Acesta duse, în fine, ceva în gurã, dupã care reluã dscuþia.
-O sã mã explic... povestindu-þi o întâmplare. Se zice, realã. Pusã pe seama unui poet. Eu o cred. E posibilã... Poetul, deja în vârstã, avea domiciliul în provincie. Dar consulta un foarte cunoscut medic de la noi. În fine, drumul ãsta îl fãcuse de foarte mult ori. Numai cã o datã, deºi plecase de la medicul curant, nu ajunsese acasã. ªi trece o zi, trec douã, trei peste data fixatã pentru întoarcere, însã poetul nu apare. Telefon la medic, se confirmã cã plecase, se dã numãrul trenului, ora, vagonul ºi locul. Din clipa aceea neliniºtea trece în panicã. Nebunie curatã. Îl ºi credeau mort. Problema era cã nu-i gãseau cadavrul. Oricum, panegiricele erau gata. ªi când nu se mai aºtepta nimeni sã-l vadã, dupã vreo zece zile, apare intrând în casã zâmbind, perfect sãnãtos. Ei bine, nu ceea ce am relatat pânã aici e partea semnificativã, ci ceea ce urmeazã. Adicã ce a fãcut el în timpul acela... Eu zic cã în cele zece zile poetul a trãit cele mai frumoase momente de dragoste din viaþa lui. Frumoase, ºi poate totuºi încãrcate de o tristeþe imensã, subjugãtoare! Poate de-a dreptul tragice!... Un adevãrat poem!... Ce s-a întâmplat, de fapt? În tren, în drum spre casã, nu intereseazã unde, într-o garã oarecare, în faþa lui s-a aºezat o þãrãncuþã, de o frumuseþe rarã. Îndrãznesc sã spun cã existã un tip de frumuseþe aparte, ruralã, specificã acestor oameni. Tânãra aceea era tocmai un astfel de exemplar. Poetul, vãzând-o, nu ºi-a mai putut dezlipi ochii de pe ea. Femeia, bineînþeles, începuse sã se simtã din ce în ce mai stânjenitã. ªi-þi dai seama în ce spaime o fi intrat atunci când i-a spus cã s-a îndrãgostit de ea ºi cã ar vrea sã coboare împreunã!... În fine, amãnuntele discuþiei lor rãmân îngropate pentru totdeauna în neant, cunoscute devenindu-ne doar consecinþele ei. Pânã la urmã a liniºtit-o. Da, se îndrãgostise, dar nu-i cerea ceea ce o speria, nu se amesteca în mariajul ei, era doar bãtrân, prea bãtrân pentru o aventurã, cu atât mai mult pentru o legãturã durabilã. Tot ceea ce-i cerea, era de fapt sã-l lase... s-o priveascã! Atât: s-o priveascã!... Pânã la urmã s-au înþeles. ªi poetul a coborât în aceeaºi garã cu þãranca, s-a urcat ºi el în cãruþã ºi a mers pânã-n sat, ºi-a luat o gazdã ºi, dimineaþa ºi seara, se posta la fereastrã, aºteptând-o pe femeie în trecerea ei pe uliþã!... Asta a fost totul. Dar trãirile lui... Ar fi oare în stare vreun exeget sã le explice, sã le redea?... Mã îndoiesc!... Poetul ne-a oferit o ºansã: cartea de poeme scrise în zilele acelea!
Rezerva dispãruse, Ana îl privea cu interes, deschis. Întâmplarea i se pãrea a fi plasatã la graniþa dintre realitate ºi fantezie. Ei însã îi plãcuse. În plus, credea cã reuºise sã îi desluºeascã sensurile sumerse.
-Crezi deci cã aici se aflã... diferenþa dintre viaþã ºi... vieþuire?
-Da! În trãire!
Uºoarele miºcãri din cap ale Anei, prvirea care se pierdea, se tot pierdea în depãrtare, îi trãda starea de spirit cu toatã exactitatea. Doctorul avea dreptate, nu încãpea nici o îndoialã. κi urmãri gândurile cu atenþie, un timp, apoi, implacabilã, îl întrebã:
-De ce te-ai oprit aici?
-Pentru cã de aici începe... incontrolabilul!
Ana îºi adunã sprâncenele în mãsura în care cuvintele îºi dezvãluiau sensul lor profund. Rãspunsul îi plãcea.
-Dar pe cine justifici astfel? Pe dumneata însãþi?... Ori pe mine?
-Sincer sã fiu, pe dumneata n-aº vrea, pe mine e... inutil!
-De ce?
-ªtiu eu... oftã doctorul. Poate pentru cã aici nu acþioneazã legile raþiunii. În ºtiinþã, în tehnicã, mai peste tot, cunoscând cauza, poþi controa efectul. Însã în stãrile sufleteºti...
-Pãi... mi se pare cã în acest fel, în loc sã justifici, ne-ai explicat! Pe amândoi!
-Din pãcate... recunoscu doctorul.
-Atunci?... Chiar tânãrã nu mai sunt, mã apropii de treizeci ºi trei de ani, am un copil, vreau sã-mi fac un cãmin ºi sã mai fac un copil. ªi cum se spune la ºah, sunt în crizã de timp.
-Toate astea þi le-aº putea oferi ºi eu.
-„Incontrolabilul”, domnule doctor! îl atenþionã ea în glumã.
-Dar nu se poate, Ana, sã nu-þi fi dai seama cã nu te poate iubi nimeni mai mult decât mine! Nu se poate!
-Vezi, aici ai dreptate. Asta o înþeleg... dar n-o simt! ªtii, trebuie sã asculþi glasul inimii!
-ªi deci reacþia ta e în celãlalt registru!...
-Exact. Altfel zis, îþi promit sã rãmânem prieteni. Sã nu ne ocolim, sã schimbãm când ºi când o vorbã. Dar mai mult...
-Mã lapidezi!... Propunerile tale sunt ca niºte adevãraþi bolovani.
-Sunt gânduri sincere, curate.
-ªi când îmi amintesc cã în urmã cu câteva luni...
-Poftim?... fãcu ea dusã pe gânduri. Da!... Da-da... Ce vrei? Despãrþirea de Dan mã bulversase. Nu pentru cã-l iubeam. La el n-am þinut niciodatã ca la Doru, dar oricum împrejurãrile...
El ridicã din umeri ºi o privi intens.
-Eºti foarte frumoasã, Ana. Din nefericire, îmi pare rãu, dar trebuie sã-þi spun cã, te comporþi ca un copil rãsfãþat.
-Chiar te crezi perfect? îl întrebã ea.
-Nu, nu chiar de tot, zâmbi el. Ai dreptate, prietenul tãu trebuie sã fie mort de nerãbdare sã vinã acasã la sfârºit de sãptãmânã.
-Prietenia lui Doru înseamnã foarte mult pentru mine, îi rãspunse ea cu vocea tremurând.
El ridicã din umeri, amuzat.
-Bineânþeles! Nici nu m-am gândit vreodatã la altceva. Abia aºtept sã-l vãd ºi eu la sfârºit de sãptãmânã pe Ovidiu. Apropo, fii drãguþã ºi nu-i mai sugera tot ce-þi trece prin cap. Dupã tricicletã, acum vrea un câine.
-ªi de ce nu? Aº putea chiar sã-i sugerez ºi o mamã vitregã.
O mânã de fier o þinu pe loc.
-Ce înseamnã asta? zise doctorul, cu vocea plinã de furie. Nu pleci de aici pânã nu-mi explici.
-Dã-mi drumul, gemu Ana, încercând sã se elibereze. Ai gsit-o deja pe cea de care ai nevoie, nu-i aºa?
-Asta nu te priveºte.
-Oh, lasã-mã în pace! explodã Ana, vãzând cã nu mai avea argumente.
-Plecãm, Ana. Însã nu uita: ai sã-mi plãteºti aceastã remarcã.
-Nu mai vreau sã aud în viaþa mea de tine! rãbufni ea.
-Bine, o aprobã el, calmându-se deodatã. Probabil este cea mai bunã soluþie.
Ea îl rivi în ochi.
-E perfect, murmurã. Îþi doresc sã fii foarte fericit. Mã vei lãsa sã-l mai vãd pe Ovidiu?
-ªi de ce aº face-o?
-E prietenul meu. ÃŽmi va lipsi mult.
-Iar eu nu-þi voi lipsi?
Ea ridicã capul, provocatoare.
-Bineînþeles cã nu.
-Evident, rânji el.Doru Pârvan este ce-þi trebuie, te va face nespus de fericitã, sunt sigur.
-N-am nevoie de sfaturile tale, ripostã Ana.
-Bine. Înseamnã cã nu mai avem nimic sã ne spunem. Oricum, viitorul tãu mã intereseazã prea puþin.
Ca pentru ai confirma spusele lui, se întoarse brusc ºi se îndreptã cu paºi grãbiþi spre maºinã, urcã ºi trânti cu putere portiera. Ana rãmase nemiºcatã pentru un moment, încercând sã aluge impresia penibilã pe care i-o crease aceastã scurtã altercaþie.
Se întorceau, strãbãtuserã aproape jumãtate din drum, cele mai înalte edificii ale oraºului începeau sã se vadã. Atunci doctorul Duca intrã în panicã, dintr-o datã. Dacã pierdea ºi ocazia aceasta, nu avea scuze nici mãcar în faþa Aureliei Coman.
Peste câteva minute, ºi niciodatã dupã aceea, nu va putea sã-ºi explice gesturile, vorbele, îndrãzneala din secundele ce urmaserã: întinse mâna, i-o puse pe umãr – n-o mai atinsese nicicând cu atâta curaj – ºi îi zise:
-Adicã atât, pentru mine doar atât Ana? Camaraderie ºi platonism?
Femeia tresãri. Reacþia celuilalt o surprinse ºi-i trebuirã clipe bune ca sã-ºi revinã.
-Te rog sã iei mâna de pe umãrul meu!
-Nu cumva crezi cã-þi poþi bate joc de mine? continuã doctorul cu o voce pe care nu ºi-o cunoºtea.
-Ia-þi mâna de pe umãrul meu!
-M-ai lãsat sã sper, m-ai amãgit... Pot zice cã m-ai furat...
-Dar n-auzi ce spun?... Au!... Doamne!... Vai!... – ºi dupã aceea doar miºcãri pripite, bruºte, prea largi, necontrolate, înclinãri neaºteptate; apoi bufnitura!
Prima îºi reveni Ana. Se lovise, simþrea dureri, în mai multe locuri, dar îºi dãdu seama cã nu era nimic grav. Se întoarse spre Duca. Înþelese cã de fapt nu ea îºi revenise prima. Doctorul nu-ºi pierduse cunoºtinþa nici o fracþiune de secundã, era lucid ºi acum, dar incapabil de orice gest sau vorbã. Atunci mânia din ea explodã, avu o crizã de isterie: sãri la el, îl luã de revere, îl trase de pãr, îl lovi.
-Ce-ai fãcut? Puteam muri. Puteam rãmâne infirmã! Oarbã, ºchioapã! Asta ai urmãrit, aºa-i? Asta?... Da, cred cã asta!... Acum îþi înþeleg perfect jocul, nefericitule! Dar degeaba! Sã-þi intre în cap, accidentul l-am avut singurã! Auzi? Auzi ce-þi spun? Singurã! Fugi! Dispari din faþa mea dracului o datã! Fugi! Fuuugi! Fugi, cã dacã te vede cineva...
ªi el fãcuse întocmai, se retrãsese, se îndepãrtase ºi fugise în continuare, cât a putut. Se opri dupã vreo zece minute de alergare bezmeticã, neºtiind ce sã facã. Se lãsã pe pãmânt ºi-ºi luã capul în mâini. Nu i se contura nici un gând. Pe undeva în lãuntrul lui distingea un vaiet rãtãcitor: „Ce-am fãcut?... Ce-am fãcuuut...?”, având ciudata senzaþie cã strigãtul era strãin, al altuia, nu al conºtiinþei lui, al unei alte fiinþe din el însuºi, aceasta lucidã, perfect stãpânã pe sine; numai cã eforturile erau zadarnice pentru cã el nu înþelegea ce i se spunea ºi ce ar fi trebuit sã facã.
Când se ridicã, privirea îi era limpede, totuºi. Spaima se reflecta altfel. Nu în culorile panicii, ci ale responsabilitþii. Îi trebui mult pânã când îºi dãdu seama de unde venise. Identificând cãrarea, fãcu drumul înapoi. Nu ieºi însã în stradã. Când o zãri pe Ana, se aºezã jos, rãmânând ascuns dupã mãrãcini, dar vãzând totul. Poliþia ºi platforma de remorcare apãrurã dupã vreo orã. În tot acest timp se întrebase dacã s-ar fi cuvenit ori nu sã-ºi facã apariþia. Nu se arãtã. Ieºi la marginea ºoselei doar dupã ce plecaserã toþi.
Porni spre oraº privind înainte orb, mergând parcã pe un traseu exersat îndelung, nu pe un drum pe care nu mai fusese niciodatã.
ªi nu fãcu semn nici unei maºini care se deplasa în acelaºi sens!
.................
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!
  Comentariile userilor    
         
 
  Toate cele bune Sorin i Gelu. V mulumesc, pentru urrile transmise, m-am gndit la voi n 27 ianuarie cnd am srbtorit ziua mea de natere.
Cu drag,
Rodica Elena 		 
Postat de catre Rodica Elena Lupu la data de 2006-01-30 06:57:49
         
 
  Elena-Rodica,
Mrturisesc c nu am citit acest text, dar numai pentru c nu vreau s stric plcerea lecturii ntregului roman. Las doar un semn prin intermediul cruia i doresc numai bine, sntate i mult inspiraie. La muli ani! 		 
Postat de catre Gelu Diaconu la data de 2006-01-23 17:23:09
         
 
  Din toata inima La multi ani! Va multumesc pentru alegerea dvs. Sa ne traiti si sa ne incantati cu scrierea dvs. Sa fiti sanatoasa si la fel de plina de viata!

Va multumesc. 		 
Postat de catre Sorin Teodoriu la data de 2006-01-23 10:32:28
         
 
  Am srbtorit cu voi cei 55 de ani care s-au adunat in coroana vieii mele. Nu v-am spus nimic pentru c aa am vrut eu s o fac de data asta.
Numai bine si mult sntate tuturor celor care au fost prezeni smbt 21 ianuarie la Cenaclu Europeea i celorlali membri de asemenea n sperana c ne vor onora cu prezena n viitor. 		 
Postat de catre Rodica Elena Lupu la data de 2006-01-23 10:20:30
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  Elena-Rodica (revin la forma de adresare a site-ului). Din inima iti multumesc pentru TOT! Esti o sufletista iremediabila si un om formidabil! Multumesc in numele tuturor pentru gustari, pentru carti, pentru pixuri, calendare, pentru prezenta ta. Ma bucur ca te-am cuoscut si deja am rasfoit toate cartile :) Esti formidabila! Si ar trebui sa fi un exemplu pentru noi toti macar ca si putere de munca. Din tot sufletul iti multumesc!

PS: Promit ca dupa ce-mi implinesc promisiunea catre Toma Caragiu sa fac o cronica a cenaclului. Asta daca nu o va face altcineva. 		 
Postat de catre Sorin Teodoriu la data de 2006-01-23 09:27:07
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23957
Comentarii: 120078
Useri: 1426
 
 
  ADMINISTRARE