|
|
|
|
|
|
|
|
|
Perdeaua lui Simon |
|
|
Text
postat de
popescu marina |
|
|
Perdeaua lui Simon
-Ce crezi că se ascunde în spatele perdelei groase, albastre ce dintotdeauna acoperă geamul de la etajul trei?
-Chiar n-ai ce face? Urmărești geamurile oamenilor, să vezi când și dacă își trag perdelele?
-Nu e nevoie să urmăresc nimic. De pe balconul meu, e imposibil să nu văd perdeaua de un albastru electric care acoperă totul. Dimineața – la cafeaua și țigara dinainte de plecarea la serviciu – perdeaua e trasă. Seara – la cappuccino și țigara de la întoarcerea acasă – perdeaua este tot trasă. Sâmbăta, duminica, în vacanțe, de sărbători, perdeaua albastră împiedică orice privire să se strecoare în cameră. Uneori, seara târziu, mi se pare că se zărește totuși o slabă lumină rozalie. Dar se poate să fie doar o iluzie optică sau o autosugestie...
-La geamul de la bucătărie nu este nicio perdea, nu sunt nici măcar jaluzele. Pe acolo privirea ta iscoditoare nu a găsit nimic interesant?
-Absolut nimic! Acolo niociodată geamurile nu se deschid, nici luminile nu se aprind.
-Dar de ce curiozitatea ta s-a concentrat tocmai acestui apartament din cele câteva sute din blocul de vizavi?
-Habar n-am. Dar cred că albastrul intens al perdelei mi-a atras atenția.
-Și ce ai de gând să faci? Nu ai cum să afli ce se ascunde în acea locuință. Doar dacă nu cumva îți trece prin minte ideea ridicolă și nebunească de a-i întreba pe locatari sau pe administrator câte ceva ceva despre apartamentul cu perdea albastră la geam!
-O astfel de idee ar fi de-a dreptul banală. La ce mi-ar folosi să știu cine locuiește acolo? Prefer să întrețin misterul, creând povești despre acel apartament și ocupantul sau ocupanții săi.
-Ai scris vreo astfel de poveste?
-Nu păstrez povești. Le inventez, apoi le arunc; scap de ele și inventez altele și altele. Dar dacă vrei, pot inventa chiar acum o poveste despre geamul cu perdea albastră.
-Și pe urmă o vei scrie undeva?
-Nu. Ți-o dăruiesc ție și e treaba ta ce vei face cu ea.
-O voi păstra, desigur.
-Aprinde-ți atunci o țigare.
Am tras pentru totdeauna perdeaua albastră la geamul camerei. Nu mai vreau lumină, nu mai vreau soare, nu mai vreau amintiri. Nici sunete, nici gusturi, nici mirosuri. Să nu mă înțelegeți greșit, nu vreau să mor! E mare păcat să vrei să-ți pierzi viața ce trebuie să-și urmeze cursul ei firesc. Eu vreau doar întuneric. Așa că am tras perdeaua groasă, albastră, pentru totdeauna.
Numele meu este Simon. Presupun că deja vreți să știți ce motive ar avea un tip cu numele Simon să tragă pentru totdeauna o perdea groasă, albastră la geamul său. Sincer vorbind, cred că dacă m-ar fi chemat Ion sau Marian sau Aurel nu aș fi luat decizia asta radicală. Aș fi dus probabil o viață cât se poate de normală, respectând toate convențiile de zi cu zi care fac posibilă existența societății noastre. Nu vreau să spun că aceia care se numesc Ion, Marian sau Aurel sunt oameni banali, convenționali sau șterși. Dar numele acestea te duc cu gândul la niște persoane serioase, cu un deosebit simț al responsabilității.
Pe când eu...Simon, ce mai nume de flușturatic, de pierde-vară! În sfârșit, n-are rost să-mi fac autocritica. Am tras perdeaua și gata.
Să tot fie vreo 2-3 ani de când am făcut lucrul ăsta. Notasem ora și ziua exactă pe o hârtie pe c are o țineam sub ceasul de pe noptieră. Dar într-o zi am simțit că hârtia aia mă ține oarecum legat, nu mă lasă să-mi trăiesc viața așa cum aș fi vrut. Așa că am rupt-o în bucățele mici pe care le-am aruncat în chiuvetă, le-a înecat cu o voluptate și o satisfacție extraordinare. M-am simțit apoi cu mult mai liber. Peste o vreme, am aruncat și ceasul de pe noptieră. Se contaminase și el de la hârtie. După ce am scăpat de ceas, am fost așa de fericit că nu am putut dormi câteva nopți la rând.
Da, știu, ar cam trebui să trec la subiect. Motivul pentru care am tras perdeaua. Dezamăgitor pentru curiozitatea umană, dar n-a exista vreun motiv senzațional. Cert este că în acea dimineață avusesem o presimțire. Soarele îmi invadase camera, se credea stăpânul ei. Îmi atingea toate lucrurile, îmi arăta cu tupeu praful pe care uitasem să-l șterg de vreo săptămână. Plecasem spre serviciu cu o stare de indispoziție destul de bizară; întotdeauna zilele însorite îmi dădeau aripi, mă făceau optimist. Dar ziua aceea începuse pe dos.
Abia reușeam să merg pe stradă, lumina puternică îmi rămăsese pe retină, încețoșându-mi privirea și înlăcrimându-mi ochii. Enervat, am intrat într-un minimarket să-mi cumpăr o pereche de ochelari de soare. Nu mai avusesem vreodată așa ceva și eram cam nepriceput în alegerea lor. Erau ochelari din aceia chinezești, ieftini, de o calitate îndoielnică. Probam pereche după pereche și niciunii nu-mi plăceau: aveau fie brațele de de plastic strâmbate, fie zgârieturi pe lentile, fie pur și simplu forma lor nu avantaja fizionomia mea mai deosebită. O mână subțire, cu unghii mov îmi întinsese o pereche de ochelari cu lentile fumurii și un glas plăcut îmi spusese: „Încearcă-i mai bine pe aceștia”. Buzele frumos rujate îmi zâmbiseră, iar ochii intens rimelați clipiseră delicat.
Ochelarii îmi veneau perfect și nici nu aveau vreun defect. Păreau de o cu totul altă calitate față de toți cei pe care îi încercasem în acea dimineață. „Îți vin perfect. Ți-i fac cadou” , spusese glasul cel plăcut. Apoi mâna subțire, cu unghii mov mă apucase de braț și porniserăm împreună pe stradă. Acum soarele nu mă mai deranja. Cu ochelarii fumurii și cu frumoasa femeie la braț, eu eram stăpânul. Strălucirea soarelui se transferase asupra mea. Și ce mândru mă simțeam. Nici măcar nu o întrebasem pe femeie cine este, de ce mi-a dăruit ochelarii de soare, de ce m-a luat de braț, de ce mă înoțește. De ce, de ce, de ce. Întrebare inutilă! Mi se părea că așa trebuie să fie toate în acea dimineață.
Nici nu am mai ajuns la serviciu. Femeia m-a condus direct la mine acasă. Nu mi-am pus atunci problema cum de a știut unde stau, cert este că mi-a condus pașii până în fața apartamentului meu. După ce am intrat în cameră m-a sărutat ore în șir, până spre seară. Cu ochelarii pe nas, amețit, mă credeam în continuare cel mai tare. Stăpân al camerei mele, stăpân al frumoasei femei, așteptam momentul pe care orice bărbat îl așteaptă. Orele treceau ca minutele. După apus însă, frumoasa s-a ridicat de lângă mine fără să scoată un cuvânt, mi-a luat ochelarii de soare, i-a băgat în poșetă, a zâmbit sec și a plecat, lăsându-mă buimac și a doua zi concediat de la multinaționala unde frecam menta 10 ore pe zi. Îmi dădeam seama că fusesem inconștient, parcă fusesem sub vrajă. Și totul, din cauza ochelarilor de soare. Atunci am tras perdeaua groasă și albastră și am decis să nu mai las niciodată lumina soarelui să îmi pătrundă în cameră. Mă feresc de atunci chiar și de lumina becurilor. și de unghiile frumos lăcuite cu mov, de buze rujate și de glasuri plăcute de femei.
Iar pe viitor intenționez să-mi schimb numele. Să mă cheme Simeon. Acest „e” în plus mă va face cu siguranță mai puțin flușturatic.
-Bună poveste. Ai pus-o rapid la punct, nu ai avut nevoie de prea mult timp de gândire. Am s-o păstrez.
-Păstreaz-o. Sau mai bine inventează și tu o poveste.
-Sigur că da. Când Simon devenit Simeon va da la o parte perdeaua albastră. Aceea va fi povestea mea. Și râse. |
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Am modificat textul, sper ca este acum lizibil! |
|
|
|
Postat
de catre
popescu marina la data de
2009-10-01 10:33:52 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
indiferent ce sistem de operare sau editie de word folosesti, inainte de a-l posta in site, trece-l prin notepad, si te asigur ca nu mai apar patratele. e ilizibil asa. |
|
|
|
Postat
de catre
Radu Stefanescu la data de
2009-09-30 22:49:49 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
prea multe pătrăţele. |
|
|
|
Postat
de catre
vasile iftime la data de
2009-09-30 19:19:58 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23957 |
|
|
Comentarii:
120086 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|