PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Nemulţumirea noastră cea de toate zilele Text postat de Corneliu Traian Atanasiu Desfăşurarea firească a vieţii se petrece reiterînd ciclic secvenţele insatisfacţie-satisfacere. Această necurmată oscilaţie nefiind defel o fluctuaţie debilă sau morbidă, ci ritmul necesar care mărturiseşte vibraţia tonică a vieţii. Secvenţele se succed însă – fără să altereze validitatea ritmului vital – doar în măsura în care insatisfacţia se dovedeşte funcţională, fiind capabilă să declanşeze constant un comportament activ şi eficace care să tindă neabătut către propria ei reducere şi anulare. Căci numai aşa insatisfacţia – strămoşul biologic al nemulţumirii noastre cea de toate zilele – se legitimează ca tensiune vitală ce semnalează prompt şi specific un neajuns sau o nevoie presantă, asigurînd totodată energia, vehemenţa necesară lichidării lor şi refacerii echilibrului pierdut. Pe un plan superior, amplificată de sensibilitatea şi afectivitatea umană, îmbogăţită cu motive sufleteşti şi aspiraţii spirituale, insatisfacţia accede la rang de nemulţumire şi capătă aura prestigioasă a exigenţei. Iar alternanţa ei cu mulţumirea se bucură de o fecunditate sporită, căci mulţumirea însăşi nu mai este doar o simplă stare sterilă – vegetarea suficientă a siestei –, ci un nou şi delicat prilej de energizare a comportamentului de căutare. Ea înlesneşte saltul, caracteristic umanului, de la pasivitatea – cu iz stătut de fundătură ontologică – a îndestulării la dinamismul desfătării şi al bucuriei deschizătoare de noi orizonturi şi registre existenţiale. Mulţumirea se potenţează în verb activ, în revărsare a preaplinului sufletesc ca gratitudine şi recunoştinţă şi preia astfel rolul de factor responsabil al vieţii spirituale, de promisiune a impetuozităţii îndreptăţite să amelioreze calitatea vieţii. În ciuda acestei generoase promisiuni, viaţa individului contemporan, cu puţine şi marginale excepţii, stă sub semnul nefast, dar simptomatic al sloganului ce prolifera nu demult pe arterele capitalei în chip de reclamă (poate chiar a modului de a te simţi cu adevărat ‘civilizat’): Eu, uşor de mulţumit! Veritabil îndemn la cusurgerie, deviză şi exaltare a firii cîrcotaşe, el dă în vileag mentalitatea puerilă şi frivolă la care apelează cu dezinvoltă inocenţă publicitatea, deşi chiar ea este aceea care o susţine şi stimulează interesat. A prelungi excesiv şi prea puţin motivat insatisfacţia, a te instala într-o acreală arogantă şi veleitară, a face un cult pentru ambiţia contrariată şi pentru demnitatea vexată, a te considera nenorocit şi persecutat de soartă înseamnă a adopta nemulţumirea ca stil de viaţă. Si nu ca pe unul oarecare, ci ca pe acela dezirabil, ratificat de opinina publică, devenit fenomen de masă. Or, nemulţumirea, pentru a-şi onora vocaţia vitalizantă, trebuie să-şi respecte rolul episodic, să descurajeze blocarea bosumflată a alternanţei ei cu mulţumirea, să-şi angajeze energia în căutarea acelei soluţii care s-o lichideze pe ea însăşi în mod operativ. Staza nemulţumirii, clamarea şi exhibarea ei sînt funciar nelegitime şi duc la anorexie, anemie, devitalizare. Nemulţumirea însăşi îşi pierde prin asta treptat virulenţa şi devine bleagă, stearpă, morbidă. Iar încurjarea sa o rătăcire perversă răspunzătoare de comportamente aberante şi deviante. Şi totuşi aceasta este boala molipsitoare a individualismului sedus şi abandonat de progresism şi paternalism, de ideea statului-providenţă, de răsfăţul abundenţei consumiste, de ispita, obsesia, dar ce zic, datoria extenuantă a distracţiei. A individului eliberat de servituţi care nu se poate însă bucura de propria-i libertate pentru că nu e în stare să asume responsabilitatea împovărătoare de a-şi edifica fiinţa în plenitudinea sa, onorîndu-şi astfel demnitatea de fiinţă liberă. Tentativa celui ce a contractat maladia nemulţumirii rămîne doar aceea de a uza de beneficiile libertăţii fără a suporta şi inconvenientele ei, iar pentru asta e destul să mimeze inocenţa, să dea curs şi credit fantasmei copilului – modelul inconştient şi nemărturisibil de viaţă pe care şi-l doreşte – care are nevoie să fie ocrotit fără a avea în schimb vreo obligaţie, să se închipuie persecutat şi nenorocit pentru a putea revendica un tratament special prin care să-i fie recunoscută şi recompensată suferinţa. Se pare că cei mulţi şi slabi de înger – sănătoşi închipuiţi, pentru că totuşi majoritatea tinde să rămînă normativă – îşi fac din nemulţumire o profesie şi ţin să o exercite full time. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Domnule Nicolae, nu totul se învîrte în jurul dv. Aveţi dreptate. Problemele pe care le puneţi în textul de mai jos sînt destul de complexe şi reuşiţi să le complicaţi şi mai mult. Aveţi o activitate mentală spontană destul de încîlcită. Sanguinii (aş vrea eu să fiu aşa) sînt plini de energie şi totodată echilibraţi şi nicidecum degrabă vărsători de sînge. Nu vă baricadaţi în nemulţumire. Sau dacă tot vă tentează e mai rentabil să fiţi nemulţumit de dv.   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2009-05-04 22:01:29               Ma intreb daca despre mine este vorba? Si radspund “nu” chiar daca imaginea cu care m-am manifestat public cam asta arata. Eu cred ca un om normal poate fi in fiecare clipa, mult timp, in toate felurile. Totusi… un professor care preda langa liceul meu nu poate fi vazut decat la costum si cravata la gat, oricat ar fi de cald afara. Si-l inteleg fiindca asa trebuie sa iasa in lume. In literatura trebuie sa existe acest trebuie, in comunitate la fel. De ce? Fiindca tot ce gandesti si faci sunt undeva judecate. De aceea o expresie precum “du-te dracului!”, oricat de normala ar putea fi considerata, daca apartine unui om cu pretentie, se descalifica singur. Candva omul valoros era pretuit de comunitate. Astfel, o nevinovata epigrama adresata lui Eminescu a facut ca Macedonski sa fie marginalizat de colegi. Azi se practica gasca si se apara cum ursoaica puii. Indiferent ce ar face. Eseul dv este minunat daca acceptam ca lumea in care traim este minunata. (Vero confirma cu America. Vero, da-mi voie sa nu te cred, esti naiva. Ca si cum lumea este o gasca mai mare si trebuie linistite astfel spiritele “rele”. Astfel omul superior isi traieste cu “multumire” viata si lasa grupului sau mostenire motivele reale de satisfactie. Nestiind ca tot ce exista in jur, lumea aceasta este asa cum el a creat-o. In acest context, daca exista o baricada a nemultumitilor, o consider normala si nu bolnava. Eu iubesc colericii si melancolicii fiindca sunt impresurat de ei, traiesc cu ei, ii vad cum sufera. Sanguinicul mi se pare mult mai aproape de animal pentru ca are o inima care doar bate.   Postat de catre nicolae tudor la data de 2009-05-04 21:08:03               Cele mai multe dintre ideile de mai sus sînt surprinse de Pascal Bruckner în Tentaţia inocenţei şi Euforia perpetuă. Mă bucur că aţi citit cu plăcere şi inteligenţă. Şi că aţi adus completări valabile unei prestaţii inevitabil incomplete.   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2009-05-04 20:12:19               “Se pare că cei mulţi şi slabi de înger – sănătoşi închipuiţi, pentru că totuşi majoritatea tinde să rămînă normativă – îşi fac din nemulţumire o profesie şi ţin să o exercite full time.” Dacă îmi dai voie să-ţi completez ideile extrem de bine structurate şi exprimate cu precizie şi pertinenţă, cei care reuşesc să facă din nemulţumirea lor repetitivă un stil de viaţă, sunt diagnosticaţi cu negativism, (respingerea multiplelor norme şi valori) produs în urma unui şir de frustrări nerezolvate nici de societate, nici de individ… dar îi caracterizează şi o mare doză de masochism (se complac în asemenea situaţii discordante, chiar le favorizează, le generează) … şi uneori şi sadism (împroşcarea răutăţii în toate direcţiile). Complicându-se aşteptările, cerinţele, regulile, performanţele societăţii, nici nu mai ştii de unde începe comportamentul deviant sau patologicul. Până când individul îşi conştientizează prin feedback devierile sale, şi le poate regla şi restabili echilibrul psihologic între excitaţie/acivitate şi inhibiţie/relaxare, poate reveni la atitudini dezirebale, dacă nu ştie sau nu acceptă să ştie individul de devierile sale, dezechilibrul creşte...şi devine tot mai grea revenirea la echilibru. - Sunt şi anumite temperamente care favorizează perdominanţa excitativă (colericul) sau predominanţa inhibitorie (melancolicul). Am impresia că în cercurile literare sunt în joc pe lângă mult discutatul talent, si o sensibilitate mărită, un orgoliu şi o rezistenţă redusă a persoanei la frustraţii. Poetul pe de altă parte îşi cultivă şi în mod artificial nemulţumirea, tensiunea interioară pentru a-şi asigura o sursă fremătătoare de inspiraţie. Scuză-mă dacă piesa oferită de mine nu se potriveşte în pazelul tău. Vot pentru textul tău inteligent. Suzana   Postat de catre Suzana Deac la data de 2009-05-04 19:42:27               CTA, Interesant esseu, ca de fapt toate pe care le postezi. Interesant, credibil, bine argumentat si logic. Ma gandesc, insa, ca te referi, cand scrii "noastra", nu la om, in general, ci la omul din Romania. Spun asta pentru ca: 1. In Canada, de exemplu, dupa iarna (ca acuma) toti oamenii sunt fericiti, au zambetul pe buze, sunt entuziasti si nu e nimeni nemultzumit. 2. In Statele Unite, cand calatoresti, dai peste marea majoritate a populatiei calma si bine dispusa, fiecare-ti spune, daca esti cumva ingrijorat de ceva, "don't worry, be happy", sau "take it easy". Acestea fiind spuse, ma gandesc ca te-ai referit probabil la un segment din populatia Romaniei... Te citesc cu placere. Vot, VP.   Postat de catre Veronica Pavel la data de 2009-05-04 19:40:43 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23957 Comentarii: 120078 Useri: 1426
ADMINISTRARE