PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
răboj Text postat de Corneliu Traian Atanasiu Vine şi momentul cînd scribul se apleacă asupra sa şi se întreabă: de ce scriu? cum de scriu? ce rost are? ce urmări? cui îi e de folos? Oare ce-i ce scriem aici putem da seamă de gestul nostru? Ştim, vrem să ştim, ne pasă de ce facem ceea ce facem? Nu mă îndoiesc că scrisul este mai întii şi mai întii un gest de o gravă candoare, ceva de genul unei porniri spontane greu de stăvilit care n-are timp să se mai întrebe de sine. Urmează doar un anume instinct. O cunoscută poetă spunea ca poţi învăţa pe cineva o grămada de lucruri cu privire la scris, dar nu-l poţi învăţa de ce să scrie. Scrisul, cum bine spune Nichita, este (dacă este cu adevărat scris) hemografie, scriere de sine, scriere cu sine, pulsaţie contemporană cu viaţa celui ce scrie. O pornire şi o răspundere atît de profundă încît răspunde prin tot ce încearcă să o stăvilească. O răspundere de dincolo de măruntele, presantele şi stresantele responsabilităţi civice. Încerc să urmăresc în joacă arheologic şi arhetipal ceea ce e ascuns în străfundul acestei porniri umane indiferent că ea duce la scrisul inocent-personal, la scris ca aventură a omenirii sau la scrisul profesionist-literar. Răbojul este strămoşul scrisului, rudimentara însemnare amintitoare. Cineva s-a hotărît să dea seamă. Să bage în seamă, să ia seama, să devină sămădău. Să nu lase lucrurile să curgă doar de la sine, lăsînd numai urme simptomatice asemenea dîrei de bale cu care melcul îşi înseamnă cărarea, a plasei cu care păianjenul îşi străjuieşte locul, a miresmelor excretorii cu care orice prădător îşi marchează preajma. “Ţin răboj în duh arhaic. Număr ca ciobanul cîte-s, albe, cîte-s negre zilele tot anul.” A ţine răboj înseamnă a scrijeli fără să ştii de scris, a număra fără să ştii de număr. Crestăturile tale sînt doar mereu încă o dată: punem una. O grămadă ordonată, devenită şir. O înşiruire, un început de poveste. Aceasta pre-numărătoare nu este decît punere în pereche a ceea ce este cu ceea ce-am născocit – semnul: înşir’te mărgărite. Cine ţine răboj, îl ţine de drag, pune semne pentru ca întîmplările lumii şi ale vieţii să-i iasă la socoteală. De sub mîna lui timpul se schimbă cu firescul minunii în durată, iar scurgerea lui în destin. “Număr paşii, ai frumoasei pînă-n pragul uşii. Stele număr cîte are cuibul Găinuşei.” Tot ce poartă un semn devine însemnat. Lumea este despicată de cel ce înseamnă în două: lucrurile deja marcate, recunoscute şi consemnate, şi prin asta distinse, şi masa amorfă a celor ce încă nu poartă semn şi se confundă cu haosul. Cu neînsemnătatea neştiută şi neremarcată – şi adesea, doar din acest simplu motiv, socotită stranie şi ostilă – a lumii. Prin semn, lumea lucrurilor este îndrituită să acceadă la aceea a spiritului, a intimităţii umane. “Cîte sunt, de toate, număr amăgiri şi fumuri, ziua-ntreagă număr, număr rătăciri şi drumuri.” Poate că însemnarea suplineşte o lipsă majoră a condiţiei umane condamnată să existe căzută în timpul amnezic. Uitarea, dorul de ce a fost şi nu mai e, de cel ce a fost lîngă tine şi s-a îndepărtat pentru o vreme sau pentru totdeauna, distanţa dintre vise şi locul de unde le visăm, dintre cei ce sîntem şi cei ce am vrea/ar trebui/făgăduim să fim ne îndeamnă să consemnăm existenţa (doar) în sufletul nostru a ceea ce nu este, nu mai este sau nu este încă. Şi e (doar) undeva pe pragul, pe muchia, în tinda fiinţei. ”Număr pietrele pe care mîndra trece vadul - şi păcate pentru care mă va arde iadul.” Strofele inserate sînt din poezia Răboj a lui Blaga şi sînt între ilustrare şi contrapunct la ceea ce am scris eu. Pentru mine ele redau o conştiinţă poetică jucăuş modestă, uşor intimistă, aparent resemnată, frizînd un destin creator anonim care se bucură de vocaţia sa fără alte veleităţi dincolo de gestul simplu al însemnării, al consemnării celor ce se petrec. Deşi cu repercusiuni greu de prins în toată adîncimea lor. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Unii citesc ca să rezoneze, să simtă o pulsaţie pe care vor s-o întreţină, s-o diversifice, s-o amplifice. Lor le mulţumesc. Alţii vor doar să zbîrnîie dizarmonic. E şi asta o vocaţie. Adriana L., Eliade spune că literatura e doar prelungirea mitologiei dincolo de vremurile ei.   Postat de catre Corneliu Traian Atanasiu la data de 2009-03-21 12:04:21               Cristi - incomparabil! Cred ca stii si tu```   Postat de catre Label Black la data de 2009-03-19 21:31:18               Domnule Atanasiu, ca mai toti, mi-am pus si eu intrebarea...negasind un raspuns punctual, am incercat o abordare mai generala. iat-o: când omul i-a pierdut urmele paşilor şi-a săpat un bordei i-a deschis uşă înspre răsăritul de lună şi a-nceput să aştepte o vreme a numărat sâmburii ploilor a iscodit cum se ghemuia noaptea sub coaja măslinilor a văzut melcii şi s-a minunat a mirosit piatra şi râul l-a strigat i-a răspuns lung ecoul ce pustiu e pe-aici şi-a zis omul şi l-a cuprins deodată un soooomn a închis ochii şi n-a mai deschis decât doi era singur Ultimul vers (nescris) ar fi: atunci a aparut literatura. multumesc pentru text si pretext, Adriana   Postat de catre Adriana Lisandru la data de 2009-03-19 20:56:11               Am ajuns tarziu, stelele sunt deja pe cer. Voi lasa un vot ca semn de apreciere pentru toate textele postate de CTA, pe care le citesc cu mult interes. La acesta de acuma, subiectul atinge pana la durere pe cel care, cand scrie, arde... VPL.   Postat de catre Veronica Pavel la data de 2009-03-19 20:52:28 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               erata: Masochism... Scuze, Calvar   Postat de catre Tea Nicolescu la data de 2009-03-19 18:46:46               Corneliu, "de ce?" e intrebarea fireasca - chinuitoare bineinteles- a fiecarui creeator, nu atat in ideea justificarii cat in a definii "chinul" unor imbolduri necunoscute, dar determinante in a se identifica . Nicapetre isi chestiona framantarile, necesarul acela disperat al bataliei cu piatra sau lemnul in fata carora se supunea incercand a le domina... Scrisul e un astfel de chin de care insa, curios, nu fugim, Masichism existential din care poate iesi un artist adevarat sau un artizan ....de raboj! Interesant, pertinent! Calvar*   Postat de catre Tea Nicolescu la data de 2009-03-19 18:45:26               I need This. "I" e una din fiintele mele. Sau toate. Nici eu nu mai stiu, e cam aglomerat zilele astea. - de asta am si dat doua. **   Postat de catre . Fiinta la data de 2009-03-19 17:44:15               @Label Black: Ti-ai pus aceeasi intrebare si cand ai scris textul "Insomnie"? Cristi   Postat de catre Cristian Vasiliu la data de 2009-03-19 17:38:18               ........... who need this???   Postat de catre Label Black la data de 2009-03-19 17:20:19	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23957 Comentarii: 120078 Useri: 1426
ADMINISTRARE