FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de Rodica Elena Lupu
De mic copil îmi plãcea sã observ oamenii mari ºi simþeam repede când cineva avea vreun interes pentru mine.
Cum zicea bunica: „Sã îþi scoatã Dumnezeu în cale oameni buni” sau „Dumnezeu te ajutã prin oameni, nu te ia el de mânã sã îþi arate ce sã faci.”
La bisericã m-a dus prima datã mama Ucã, aºa-i spuneam bunicii dinspre mama. Mi-a tot promis cã mã ia la bisericã dacã sunt cuminte ºi nu mai alerg sã îmi jupoi genunchii, cã nu mã poate duce acolo aºa zdrelitã pe picioare. Curtea bisericii, albã ºi mare, sãlaºul lui Dumnezeu, din mijlocul satului, o cunoºteam bine pe dinafarã, fiind locul de joacã al copiilor, când era vreo sãrbãtoare sau vreo nuntã în sat.
Într-o duminicã însoritã, mama Ucã m-a trezit de dimineaþã ºi s-a uitat sã vadã care e starea genunchilor mei. M-a luat apoi de mânã ºi m-a dus în curte la fântânã unde m-a spãlat pe faþã. M-a ºters prin urechi ºi mi-a strâns pãrul în codiþe, privindu-mã cum arãt. Mie îmi plãcea când mama Ucã se ocupa de mine ºi mã lãsam moale în mâinile ei, ca o pãpuºã.
Apoi, dupã ce m-a îmbrãcat frumos, mi-a spus cã e timpul sã plecãm la bisericã. Eu mã bucuram dar îmi pãrea rãu cã nu mã pot duce la joacã pentru cã atunci mã simþeam slobodã când bunica pleca la bisericã.
Cu ea de mânã am ajuns în curtea bisericii, unde mama Ucã s-a mai uitat la mine cum arãt ºi mi-a aranjat puþin hainele. Din bisericã se auzea un cântec trist, îngânat, ºi zvon adânc de clopot cobora parcã din cer, nu din turla bisericii. De cum am trecut pragul bisericii, am simþit în adâncul inimii un fior de uimire ºi bucurie. Dar, uimirea nu a þinut mult deoarece, în mintea mea de copil, credeam cã tot ce se întmplã acolo era un joc de oameni mari care începuse când am ajuns noi ºi preotul era ºeful jocului. Cam pe la mijlocul bisericii stãteau brbaþii smeriþi, cu pãlãriile în mânã; nu aveau voie sã vinã înaintea ºefului cu pãlãriile pe cap. În spate stãteau femeile ºi cu mine, dar erau mai multe babe, care îºi fãceau cruci cu evlavie, unele rostogolindu-ºi ochii în sus peste cap, altele în jos. Toþi îºi fãceau cruce odatã, probabil când le fãcea semn preotul. Unele femei se îndoiau pânã la pãmânt, mã þineam ºi eu dupã ele, îmi plãcea joaca aceea, pânã când bunica m-a oprit. Numai o babã se juca cu niºte lumânãri galbene, subþiri, apoi le dãdea celorlalte babe, care se miºcau încet cu ele aprinse, pânã le puneau în faþa icoanelor.
Pe preot nu-l scãpam din ochi, numai cã uneori se ascundea dupã niºte uºi ºi când apãrea cu ceva în mânã, o ulcicã legatã cu lanþuri, care fumega ºi mirosea a tãmâie din care fumul se ridica spre bolta bisericii mie îmi era fricã sã nu o scape în cap la vreunul, deoarece se fãcea cã o arunca în toate pãrþile. M-am liniºtit insã când i-a dat-o unuia dintre cei care vorbeau pe nas cu el; acela a stat mai liniºtit cu ulcica. Apoi, când preotul ºi-a luat cartea cea mare ºi s-a apucat de citit, eu îmi plimbam privirile pe pereþii bisericii. Atunci am descoperit cã biserica nu e o casã ca toate casele, era înaltã, de ajungea pânã la cer, iar plafonul era plin de stele lucitoare. Ferestrele erau prea sus, de nu puteai sã te uiþi afarã, doar razele soarelui se încruciºau deasupra capetelor noastre. Pereþii mi-au plãcut cel mai mult; o mulþime de oameni îmbrãcaþi, nu ca la noi, erau în veºminte colorate, încât abia le puteam zãri feþele. Preotul era îmbrãcat la fel ca unii de pe perete ºi þinea mîinile la fel ca ei când zicea Aleluia sau Doamne miluieºte. Numai cuvintele acelea le-am înþeles.
Jocul acesta n-a fost prea vesel. Toþi au stat cuminþi, în afarã de cel care s-a jucat cu lumânãrile ºi cu focul, iar pe el nu l-a certat nimeni. Când ne-am aºezat în genunhi mi-am dat seama cã e bine cã nu-i am zdreliþi.
La sfârºit, ne-a chemat preotul ºi, când m-am apropiat de el, am vãzut cã nu era prea blând, îi strunea pe cei care fãceau parte din joc. Mi-au plãcut uºile frumoase de la camera lui, icoanele lucitoare, luminate de flacãra pâlpîitoare a lumânãrilor, în sfeºnice ca niºte pari lucioºi, ca luna, ºi ºtergarele cusute cu izvoade frumoase. Cu cât mã apropiam de preot simþeam un fel de spaimã ºi în capul meu se- nvârtea întrebarea dacã el l-a vãzut pe Dumnezeu. Ne-am orânduit în ºir sã trecem prin faþa lui ºi fiindcã am fost cuminþi, am primit o bucãþicã de pâine albã ºi bunã, dar prea micã, pentru care trebuia sã îi pupi mâna. Dupã ce primeau darul, toþi îºi mai fãceau o cruce mare, mai ales babele, care pãreau sfioase, abia ridicau ochii din pãmânt ºi vorbeau unele cu altele mieroase ºi cu blândeþe, ca ºi când toate se împrieteniserã.
În drum spre casã, am întrebat-o pe mama Ucã cum se numea ulcica aceea care scotea fum cu miros de tãmâie ºi am aflat cã se numea cãdelniþã, iar bucãþica de pâine anafurã. Asta a fost uºor de þinut minte, dar ca sã nu uit m-am pus pe repetat când mai încet, când mai tare, când în mintea mea. Toatã ziua am repetat aceste cuvinte pânã când mama Ucã mi-a spus cã nu mã mai ia la bisericã dacã repet ca o proastã, cuvintele acestea, deºi la început a râs când m-a auzit.
Noaptea am visat cã am fost iar la bisericã, eram singurã înãuntru ºi crescusem aºa de mare cã puteam sã mã uit afarã pe geamurile înalte. Capul îmi ajungea pânã în tavanul pictat cu stele, ori parcã nu mai era tavan, ci cerul înstelat deasupra mea. M-am jucat acolo cu stelele ºi cu sfinþii care coborâserã de pe pereþi ºi deveniserã mari ca mine. Când m-am sãturat de joc am vrut sã plec acasã, dar n-am mai putut ieºi pe uºa bisericii, care era prea micã. Am început sã plâng, în somn. Mama Ucã m-a luat în braþe. Eu îi repetam cã nu pot sã ies din bisericã ºi ea îmi spunea cã mã ajutã ea sã ies, dar sã dorm liniºtitã. Dimineaþa, m-a întrebat ce am visat, cã am plâns în somn. Dupã ce i-am spus, mi-a explicat cã am visat aºa pentru cã am glumit cu lucrurile sfinte, când am repetat cãdelniþa ºi anafura mea, am hulit pe Dumnezeu ºi m-a sfãtuit sã nu mai iau în deºert lucrurile sfinte cã e mare pãcat.
Atunci, s-a sãdit în sufletul meu un grãunte din harul credinþei, care nu s-a irosit în zadar, a încolþit. Mama Ucã avea o vorbã: „Din câte seminþe cad pe pãmânt nu toate încolþesc, nu toþi se poartã sã îi placã lui Dumnezeu, chiar ºi dintre cei care bat drumul bisericii.”
Copilãria - o imensã nevoie de mirare. Inocenþa copiilor te face sã visezi, ignoranþa lor te face sã surâzi.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!
  Comentariile userilor    
         
 
  Da, cred c toii copiii fac la fel. Eu cnd am dus-o pe fetia mea la biseric de cte ori i fcea cruce se ntorcea cu spatele spre altar pentru ca i se prea c nu face bine. De ce? Fiindc aa l vedea pe preot i i se prea c ea face crucea invers. Interesant, nu?
Apoi cnd am ieit din biseric m-a ntrebat:
-Lollo, ce poveste a citit nenea cu rochie lung din cartea aceea groas, c eu nu am neles?
-A citit din Biblie, i-am rspuns.
-Ai dreptate, Lollo. Se cam blbie nenea la.
Ce puteam s-i mai spun. La cinci ani ct avea ea, nu nelegea mai mult.
Acesta e copilul, curiozitatea care vrea s tie totul.Copilul - aceast enigm. 		 
Postat de catre Rodica Elena Lupu la data de 2006-01-18 08:19:12
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  Elena,

ai adus in fata ochilor mei cu acest text o amintire legata de copilaria fiului meu, de primul lui contact cu biserica. Sa-ti povestesc...
Era intr-o sambata si mama pleca la biserica. Eugen avea cam trei ani atunci. Dupa indelungi negocieri - existau inca de atunci premizele unei puternice personalitati - a acceptat s-o insoteasca. Toate bune si la locul lor. Au plecat impreuna la slujba. Nu mica mi-a fost mirarea cand dupa aproape o ora s-au si intors. Mama suparata si el cu lacrimile innodate in barba, sughita si plangea din adancul sufletului.
- Ce s-a intamplat?
- Ce sa se intample, am ajuns, a stat cuminte putin timp si apoi a inceput sa ma traga de mana si sa-mi spuna ca vrea sa plecam. N-am putut sa-l conving sub nici o forma sa ramana, a inceput sa planga si a tinut-o tot asa pana acasa.
Abia stapanindu-mi rasul il intreb:
- De ce n-ai ramas mami la biserica cu mamaia?
- Ce sa fac acolo?
- Pai... era casa lui Doamne Doamne, erau icoane frumoase, mai erau si alti copii acolo... puteai sa ramai.
- Nu mi-a dat voie mamaia sa ma joc cu copii si m-am plictisit. Ce era sa fac?
- Dar ce se intampla in biserica?
- Popa citea dintr-o carte si cand incepea sa cante, babele cadeau pe jos si trebuia sa cad si eu cu ele!
Vreau sa-ti spun ca am ras cu lacrimi. Ma asteptam la orice explicatie numai la asta nu.
Aceasta a fost prima experienta duhovniceasca a copilului meu.

Mi-a placut textul tau!
  
Postat de catre Adelina Ionescu la data de 2006-01-17 12:33:49
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23957
Comentarii: 120078
Useri: 1426
 
 
  ADMINISTRARE