PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Şarpele (text integral) Text postat de Rosca Lucian Astăzi mi-a venit să mă trezesc devreme, cu noaptea în cap, aş putea spune, de parcă noaptea nu ar fi tot timpul pe capul meu, obligându-mă să fac tot ceea ce fac, lucruri bune, în general, pentru mine şi pentru cei care gândesc la fel ca mine. De cum m-am ridicat din « pat »- de fapt am început să vorbesc precum artistii, pentru că numai pat nu poate fi numita mocirla în care imi adorm coşmarurile- m-a luat cu ameţeală, mi-a venit chiar să vomit şi pentru o clipă am avut sentimentul că sunt însărcinat, un lucru deloc nefiresc astăzi, când barbaţii devin femei iar femeile renunţă la a mai fabrica viaţă. Între noi fie vorba, acest lucru nu mă deranjeaza deloc, atâta timp cât mai rămân destui oameni capabili să procreeze şi să furnizeze în continuare carne pentru fabrica de mezeluri. Asta nu e decât puţină variaţie, un mic amuzament de care avem cu toţii parte, actori, regizori sau figuranţi. E încă foarte devreme, simt asta pe propria-mi piele, în momentul în care ultimele raze ale soarelui imi parlesc epiderma alba şi delicată, atât de sensibilă la schimbările climaterice ale spiritelor. Mă arde până-n fundul sufletului, care nu e atat de mic pe cât ai putea crede, şi-mi vine să urlu de durere, dar mă abţin pentru a nu da satisfacţie vecinilor mei de deasupra sau chiar de la nivelele inferioare. Şi totuşi, parcă îmi place arsura asta curată, fără carne fumegândă şi cleşti înroşiti în foc, căldura asta insuportabilă a soarelui, care încearcă zadarnic să purifice. Nu mă întelege greşit, nu sunt un masochist şi urasc durerea la fel ca toţi ceilalti oameni…, la urma urmei sunt om şi eu şi am şi eu slăbiciunile mele. Numai că…., imi place, pentru că ştiu că mă arde cu un scop, pentru că cineva vrea să mă arda şi să mă facă să mă scol cât mai tarziu din cauza asta şi poate că acel cineva chiar mă uraste, deşi se spune că nu e capabil să urască pe nimeni, atunci când mă vede trezindu-mă prea devreme şi mai ales când vede cât de puţin efect are arsura asta asupra mea. Dar nici ăsta nu e fondul problemei deşi mulţi dintre confraţii mei mai săraci cu neduhul s-ar bucura şi pentru atâta lucru. Important e că am început să mă vindec de boala asta de piele, care nu mă lasă să vad lumina zilei, şi care, ti-o spun ca pe un secret, e mai mult o boală de piele de suflet, decât o banală micoză. Cum iţi spuneam, în ultimul timp am observat o vizibilă îmbunătăţire a stării mele de sănatate, ceea ce îmi dă mari speranţe asupra posibilităţii de a redeveni un om normal, care să se poata plimba din nou pe stradă la orice ora din zi şi din noapte, fără restricţii, paşapoarte, vize, acte biometrice şi dureri atroce. Vreau şi eu să fiu la fel ca ceilalţi, deşi nu chiar toţi sunt la fel ca mine, doar ne globalizăm, parcă aşa ni se spune mai nou. Apropos, oare cine o fi responsabil cu această unificare întru lanţuri mai trainice ? Eu nu am auzit nimic despre vreun mare gânditor care să fi plănuit ceva şi cu toate că lumea pune totul în seama mea, vă asigur că nu sunt eu organizatorul acestui nou spectacol monden, deşi mi-aş dori acest lucru din tot restul sufletului meu. Dar poate că ştii mai multe decât mine, tu care nu ai căzut niciodată şi nici nu ai vrut să te uiţi la mine când mi-am pierdut echilibrul, acolo sus…De fapt nici nu ştiu ce te-a facut să cobori până la mine, şi să mă diseci cu ochii tăi ca nişte pumnale, să-mi înşiri amintirile şi ideile la soare ca pe nişte maţe golite de scopul care le-a facut să existe. Din cauza ta umblu cu gândurile la vedere! Dar de ce spun tu...?! Poate că nu eşti unul singur, poate că sunteţi mai mulţi, asa cum s-a întamplat şi cu mine, mai bine zis cu noi doi la început, atunci când credeam că sunt doar eu şi că la sfarşit voi fi într-adevar unicul, Unul. Şi am greşit cumplit atunci când am hotărât să înfrunt tirania, să decid pentru mine însumi, cel puţin asta ai vrea tu să auzi... Abia atunci am simţit cum ceva în mine plesneşte, se rupe pe din două, iar bucata cealaltă, tu, ai început să-mi iei tot ce aveam mai de preţ –dupa parerea ta- în mine. Mi-ai luat pacea, seninătatea, liniştea, iubirea aceea rece, care era odată la modă din nefericire, dar mi-ai lăsat cealaltă iubire, de carne şi de sânge, din care se nasc şi se înfruptă toţi oamenii. Şi care ar mai fi rostul nostru dacă nu ar exista oamenii, cei pentru care noi am fost creaţi..., sau ne-am creat! Iar am deviat de la subiect…, permite-mi să revin cu scuzele de rigoare. După cum bine şti, am căpătat boala asta de piele într-un teribil accident în care era să-mi pierd viaţa, dacă imi dai voie să mă exprim aşa. Atunci am căzut de la o înalţime ameţitor de mare, cu o viteză de nedescris, atât de repede încât, chiar din momentul căderii, mă şi vedeam jos, dezmembrat şi împrăştiat în toate colţurile pământului. Mă priveam în ţărână, simţeam pietrele topindu-se sub corpul meu, şi despicându-mi fiecare molecula în milioane de particule ce explodau cu zgomote asurzitoare şi durerea aceea…, ce durere… ! Căderea mă durea mai tare, pe măsura ce mă scufundam în prăpastia fără fund ce se pregătea să mă înghită. Acum , când mă gândesc mai bine, imi dau seama că nu era numai o durere fizică, era altceva, ce nu pot explica prea bine. Ar fi putut fi orgolilul meu lovit mortal de acest accident, orgoliul de a nu mai fi acolo sus, pe culme, de unde se vede atât de bine în zare, acolo unde nu e loc decât pentru Unul. De fapt, dacă….., pot să-ţi împărtăşesc un secret… ? Dar ai grija să nu spui nimănui, pentru că, în cazul în care se află suntem pierduţi…, şi tu şi eu şi toţi care depind de noi…, şi nu sunt puţini să ştii. Cum iţi spuneam, sincer să fiu, ce expresie mai e şi asta…, nu poţi fi sincer niciodată, asta dacă am presupune că ne putem dori cu adevărat să fim astfel, poate doar El e sincer, dacă asta înseamna să taci atunci când ceilalţi te implora să le spui ceva, pe marginea prăpastiei şi nu le răspunde decât ecoul…, ca o ironie. Iar ecoul nu poate fi decât El, ce repetă întrebările noastre, pentru că prăpastia nu are fund. De asta şi aleg prăpastia! Cum iţi spuneam, am să încerc să fiu franc, nici expresia asta nu se potriveşte, şi să-ţi destăinui un mare secret, pe care, dacă mă gandesc bine, s-ar putea să-l intuieşti… Căderea nu s-a terminat ! Ăsta e marele secret, pe care lumea nu îl cunoaşte. Problema e că s-a încetinit f mult.., aproape nu mai cad, adică nu mai cădem, pentru că odată cu mine a căzut întreaga lume, iar acesta nu e un lucru rău, ba e chiar o faptă bună, având în vedere că i-am salvat. Însă majoritatea s-au oprit la un anumit nivel sau cădeau mai încet decât mine, dar acum se accelereaza căderea lor, în timp ce a mea se opreşte. Fraţii mei vin spre mine cu toată viteza. Din acelaşi motiv, se vindecă aşa-zisa mea boală de piele. De fapt lumina nu mai arde la fel de tare pentru că nu mai e la fel de sus pe cât era înainte. Lumina a început de ceva timp să cadă odată cu noi, şi deşi noi ne-am încetinit căderea, aceasta vine din ce în ce mai repede, ca şi restul lumii, de altfel. Cred că nu e nevoie să-ţi spun că pe măsura ce lumea se apropie de mine, îmi poate face din ce în ce mai puţin rău, pe când eu…, eu îi pot ajuta pe oameni să mă prinda din urmă, să devină ca mine şi împreuna să fim mai eficienţi, să creăm, o lume mai bună, o lume unită, cum spun nişte expresii moderne, iar eu încerc tot timpul să fiu în pas cu moda, ba uneori o iau şi înaintea ei, dând tonul acolo unde lucrurile se mişcă prea încet. Şi tu, cel care mă auzi acum vorbindu-i acestui domn care mi-a fost cândva prieten, frate siamez, gând pe potrivă şi care astăzi vrea să pară duşmanul meu, tu care eşti încă lipit de mine, tu care trăieşti sub aceeaşi piele albă, protejată de întuneric, tu imi eşti adevăratul duşman. Eşti mic, e-adevarat, şi scazi pe măsura ce cădem , dar oricât de mic ai fi, rămâi periculos. Nu cumva eşti încă o ironie a vecinului de sus? S-a declarat învins, a lăsat întreaga lume pe seama noastră, a oamenilor de buna-credintă, dar mi-a pasat acest microb, pe tine, cel ce ne asculţi acum. Tu, care devii din ce în ce mai slab şi mai mic până ce lumea crede că ai dispărut definitiv, precum cancerul, ca să apari mai mare şi mai puternică chiar în momentul în care totul ar fi pierdut pentru celălalt, tu, Credinta pe care speram s-o fi pierdut cu mult timp în urmă, tu eşti cel mai mare duşman al meu şi ai rămâne astfel şi în cazul în care puternicul meu vecin ar dispărea pentru eternitate... Nu ştiu dacă ai observat- de fapt nu se poate să nu observi ceva mai bun decât tine, concurenţa-dar sunt o persoană, că să mă exprim în termenii tărâmului acestuia, mult mai frumoasă decât ai putea deveni vreodată, cel puţin pe din afară. Sper că nu te superi şi oricum nu stă în caracterul unuia ca tine să se supere din fleacuri. În plus ştiu că eşti conştient de acest lucru dacă nu cumva mă şi uraşti din cauza asta, ceea ce nu ar fi un lucru rău, având în vedere că suntem făcuţi să fim împreună şi că ura nu e decât începutul iubirii veşnice, a iubirii de sine, bineînţeles. O să-nţelegi asta într-o buna zi, când vei deveni ca mine, şi o să-mi dai dreptate, deşi termenul dreptate e impropriu folosit dacă ne referim la acea zi. Cum iţi spuneam, sunt frumos ca un zeu, mult mai frumos decât adevărul gol, care, trebuie să recunoaştem, nu e numai urât, slut şi tare ca stânca, dar mai e şi teribil de violent, şi uneori poate ucide, mai ales pe cei frumoşi şi sensibili ca mine. Am o singură problemă, iar aceasta nu e numai o problemă de imagine, e ceva mai profund. E o rădăcina cu două capete adânc înfiptă în ceea ce unii imi numesc suflet, e ceea ce mă leaga de sufletele celorlalţi, îmi dă voie să le citesc şi să le înţeleg fără ca ei să-şi dea seama, pentru ca mai apoi să-i duc pe drumul cel bun, pe drumul meu, având în vedere aglomeraţia de pe şoselele din ziua de azi, când fiecare vrea să ajunga în câte un loc, mereu altul, pentru că nimeni nu ajunge cu adevărat la destinaţie, nimeni în afară de mine, care sunt deja acolo unde trebuia să fiu. Ca să fiu mai exact, termen la fel de vag şi de diform precum adevărul, trebuie să-ţi spun că am un ochi mai mare, mult mai mare decât celalat. Ai putea crede că aceasta problemă estetică-între noi fie vorba, e o mare calitate-ar fi putut generată de şocurile căderii, însă trebuie să menţionez că ochiul respectiv era diferit de celălalt înainte de marea alunecare, de la începutul începuturilor, aş putea spune. Odată cu aşa-zisă cădere, acest ochi a devenit vizibil pentru unii ca tine, ţaţe care observă numai defectele altora, care bârfesc pe unde apucă şi care..., dar să nu ne supărăm pe cei care au pus deja bazele noii lumi împreună cu gura-cască şi cu clevetitorii. Fără ei eu nu aş mai fi ceea ce sunt iar tu nu ai mai asculta fără a-mi putea răspunde... Ochiul acesta enorm, mă ajuta să vad prin întunericul din care nu vreau să fiu lasat să ies, mă face să mă obişnuiesc cu şobolanii care mişuna printre coaste, să recunosc umbrele în aşteptarea barcii, să văd comorile ascunse în fundul pământului, prietenii ascunşi în miocarduri, rontăind valve mult prea închise. Chiar dacă pare a fi un ochi de bufniţă, te previn să nu te laşi înşelat de aparenţe, nu caut să văd pe întuneric ceea ce se vede ziua, ci doar ceea ce ar trebui să rămână ascuns în fiecare pentru totdeauna, lucruri pe care le fac să vadă lumina zilei..., şi să o înspăimânte. Ochiul meu nu lumineaza ci întunecă. Am uitat să-ţi spun, dacă uitare poate fi numit lucrul ce trăieşte în noi din clipa în care am hotărât să ne naştem, că în războiul cu el, cu un „e” cât mai mic, am câştigat încă înainte de a începe. Conduc lumea chiar din momentul în care l-am lăsat să mă împingă, în care i-am dat impresia că a câştigat, deşi „moment” nu e cel mai potrivit termen atunci când vorbim de eternitate, iar acum el nu e decât un simplu spectator, ce are impresia că joacă şi regizează întreaga scenă. Iar Eu, Eu nu sunt decât un ocnaş, Cel ce s-a autocondamnat să fie Unul, de aceea, tot ceea ce mi se răspunde la cele de mai sus e tăcere. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23957 Comentarii: 120086 Useri: 1426
ADMINISTRARE