FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de Rodica Elena Lupu
Am simþit lipsa mamei numai dupã ce m-am întors de la cimitir, care era pe dealul de la marginea satului unde se terminau ultimele case. Nu am mai intrat acolo de multã vreme. În cimitir erau flori cu frunze cãrnoase, mai verzi ºi mai vii decât ale copacilor din sat. La capetele mormintelor creºteau cireºi sau viºini. Coroanele lor se vedeau de afarã, legãnate de vânt. Gardul de sârmã care despãrþea grãdinile oamenilor de cimitir era nãpãdit de bãlãrii: cucutã, mãtrãgunã, brusturi, urzici ºi ciulini, creºteau cu rãdãcinile îngrãmãdite la temelia gardului. Eu mi-am întipãrit în minte cimitirul de când eram copil ca pe o grãdinã plinã de flori ºi de bãnci. Pomii de la morminte erau înfloriþi ºi scuturau o pulbere de petale albe. În drum spre cimitir treceam pe o strãduþã unde era o capelã micã acoperitã cu ºindrilã, înconjuratã ºi ea de pomi înfloriþi. În vremea aceea îmi pãrea rãu cã nu-i aveam decât pe bunicii dinspre tata ºi pe surioara mea, - pe care nu i-am cunoscut - îngropaþi în cimitir. Toate rudele noastre din partea mamei s-au sfârºit în satul ei. Aº fi vrut sã merg des acolo cu flori ºi cu lumânãri ca ºi alþi copii, mai ales în sâmbãta morþilor, când toatã lumea din sat se aduna în cimitir ca la serbare.
Acum gardul mi se pãrea mai scund ºi cimitirul mai mic. Era o grãdinã în lunã de primãvarã cu câteva narcise înflorite pe câte un mormânt, iar liliacul alb ºi mov urma sã înfloreascã ºi sã-ºi împrãºtie mirosul pânã departe. Jos, Mureºul îºi urma cursul liniºtit, iar satul în care s-a nãscut mama se vedea peste el la câþiva kilometri. De acolo bunica o putea privi pe mama care îºi doarme somnul de veci în cimitirul care se vede alb; pe cerul, de un albastru senin, soarele îºi întindea razele peste un ºir de coline care se fugãreau câutând sã se întreacã unele pe altele. Nu se auzea nici un zgomot, nu se vedea nici o miºcare. Am strãbãtut strada principalã. Câte o perdea se dãdea la o parte, ºi un cap de copil privea mirat în stradã. În faþa Cãminului Cultural, unde era ºi cinematograful, câþiva oameni rãzleþi aºteptau sã înceapã reprezentaþia. În uºa cinematografului suna fãrã întrerupere un clopoþel electric, speriind liniºtea strãzii. Restul drumului era gol; din loc în loc cineva privea de dupã perdele. Acasã a început o miºcare neaºteptatã. Nu ºtiam cum au sosit atât de repede, pe ce drum. Am gãsit casa ºi curtea plinã de lume. O mulþime de rude pe care nu le-am vãzut niciodatã, despre care abia am auzit ºi unele despre care nu am auzit de loc, au venit în ultima zi. Erau înghesuiþi peste tot pe familii, câte cinci ºase. În curte se pregãtea o masã lungã; erau o mulþime de sticle cu vin ºi multe coºuri cu colãcei.
-Ileana vino ºi tu sã-i dai mãtuºii tale o mânã de ajutor.
-Nu am înþeles nimic, eram prea mâhnitã ºi prea dezorientatã, ca acel glas poruncitor sã mã supere. Am fost doar miratã. Ajungând în camerã mi-am aruncat basmaua neagrã pe pat ºi mi-am scos taiorul, m-am dus în faþa oglinzii ºi am dat la o parte pânza albã. De trei zile, oglinzile din casã erau învelite în cearºafuri. Eu refuzam sã mã supun datinei; nu încetam sã mã privesc în oglindã ºi sã-mi piaptãn pãrul dând pânza la o parte când rãmâneam singurã în vreo camerã, pentru cã de aceea a pus mama oglindã peste tot. Acum, dupã înmormântare nu trebuia sã mã mai ascund de nimeni. M-am privit, întâi de aproape, sã vãd dacã plânsul nu mi-a înroºit pleoapele; apoi de departe ca sã-mi dau seama cum era rochia neagrã scurtã pânã la jumãtatea rotulei. Nu am mai purtat rochie neagrã niciodatã. A trebuit sã-mi facã sora mamei care se pricepea la croitorie, una, repede, într-o zi. Am ieºit sã vãd cine m-a chemat. În stânga, din camera în care dormeam eu ºi sora mea Nina ºi unde a stat în ultima vreme mama, unde a murit ºi de unde se ridicase catafalcul, câþiva oameni necunoscuþi scoteau scaunele de pe lângã pereþi. Nu s-a fãcut focul ºi aºa goalã ºi rece, camera ei mi s-a pãrut de nerecunoscut. Niciodatã n-aveam sã mã mai regãsesc în acel decor, niciodatã n-aveam sã mã mai pot culca într-un pat pus pe locul catafalcului. Dar nu era nimeni vinovat cã a trebuit sacrificatã tocmai camera aceea. Mama a dorit sã se mute acolo, când a început sã fie frig ºi pe ea n-o mai puteam învinui. În timp ce în curte se punea masa, rudele întoarse de la cimitir s-au strâns în faþa porþii. În hol era un maldãr de poºete, voaluri negre, pãlãrii. Bãrbaþi ºi femei, de vârste mai degrabã înaintate, stãteau, unii pe o bancã, alþii pe scaune, alþii rezemaþi de zid. Printre picioarele lor se amestecau câþiva copii care ascultau conversaþia fãrã sã înþeleagã, privindu-se cu ochi nãtângi. Când a venit tata, rudele, au tãcut stânjenite. Numai una dintre mãtuºi, a îndrãznit sã ducã mai departe convorbirea întreruptã.
-Dragã cumnate, spuse ea, fetele tale de ce nu vin sã ne dea o mânã de ajutor? S-ar cuveni sã facã mãcar atât.
Tata s-a oprit nedumerit. Nu a simþit rãutatea ascunsã în glasul dulceag.
-N-au nimic de fãcut! Nici tu n-ar trebui sã stai acolo. Sunt destule femei la bucãtãrie, i-a spus.
-Îi semãnaþi toþi vãrului de peste Mureº, de aceea nu vã mai ajungeþi! se amestecã în vorbã din partea cealaltã, bãrbatul altei mãtuºi.
-Dar, unchiule, a rãspuns tata, cu seninãtate, noi totdeauna, cât era nevasta draga de ea de economã, Dumnezeu s-o odihneascã în Pace, noi, totdeauna ne-am ajuns.
Bãrbatul a mormãit ceva, avea aceeaºi înãlþime ca tata, dar fiindcã era slab pãrea mai mic. Privirea îi dãdea un aer dominant, uneori când se uita chior⺠pe sub sprâncene. Cu mâna dreaptã purta prin aer un muc negru de þigarã, pe care îl sugea pânã la ultimul scrum.
-Cumnate, reâncepu mãtuºa, pãrerea noastrã e cã tu nu te porþi mai ales cu cea mare cum ar trebui. Toatã ziua se piaptãnã, în loc sã dea ºi ea o mânã de ajutor.
-Mamã, interveni veriºoara mea, ieri a dat cearºaful la o parte ºi s-a uitat în oglindã.
-Iacã vezi, - pufni mãtuºa, apoi urmã: ªi pe urmã ce zici tu de rochia ei? E cu putinþã sã umble aºa? Scoalã-te, se adreseazã fiicei ei, sã vadã unchiul tãu ce rochie porþi tu!
Veriºoara mea s-a ridicat, ºi-a potrivit rochia peste picioare, cu un gest plin de modestie. Era o rochie de ºcoalã, largã ca un ºorþ, abia încreþitã puþin pe talie, sub un cordon de stofã aplicat, ºi care-i atârna pânã la jumãtatea gambelor.
-Uite cum se cuvine sã umble îmbrãcatã o fatã de vârsta ei. ªi nici cu tocuri înalte!
-Mamã varele mele au câte trei perechi de pantofi ºi sandale.
-Iaca vezi! fãcu mãtuºa.
Tata privea speriat, de la una la alta, neºtiind cum sã se apere în faþa atacului general.
-Eu, urmã varã-mea, cu ochii plecaþi, n-am pus niciodatã pantofi cu tocul înalt. Ileana are o cutie plinã de ciorapi ºi o bluzã de mãtase.
-Iaca vezi! De ce i-ai umblat în dulap? o mustrã mãtuºa. O sã þi-o bãgãm internã la ºcoala profesionalã, mãcar de una sã scapi; acolo o sã-i scoatã gãrgãunii din cap. O cutie de ciorapi. Iaca vezi! Vino încoace, fata mea! Tu te-ai nãscut ºi trãieºti la oraº ºi nu ne permitem...
-Dragã cumnatã, ce vorbeºti dumneata! Ce sã caute Ileana la ºcoala profesionalã? Ea e la liceu.
-Rudele se privirã, cu aerul cã n-au înþeles.
-E la liceu? se mirã mãtuºa. Dar noi cum de n-am aflat nimic?
-Nu ºtiu de ce nu v-am anunþat, m-am adresat mãtuºii. Tata ºi sora mea scriu rar, eu nici atât. ªi, sã fim sinceri, nici voi nu v-aþi interesat ce facem noi dacã-mi aduc bine aminte.
-Eu v-am scris. V-am trimis felicitare la Paºti, acu’doi ani. Sã cauþi, cã ai s-o gãseºti. Era un miel ºi un iepuraº alb, ºi la mijloc un ou cu fundã roºie. Oul era spart ºi pe deasupra ieºea un puiºor - a sãrit ca arsã varã-mea.
-ªi, ce învaþã cumnate, liceu sanitar? întreabã mãtuºa. Sorã medicalã. Cunoaºtem ºi noi o asistentã la farmacie, îi preparã reþetele lui bãrbatu-meu, pentru stomac.
Soþul mãtuºii a întors capul spre ea, încruntat. Ea n-a observat ºi a continuat netulburatã.
-Voi nici n-aþi ºtiut cã e bolnav de stomac.
-Ei, ei! mormãi bãrbatul.
Mãtuºa s-a întors spre el:
-Dragã tu poate ºtii mai bine decât mine, domniºoara Magda câºtigã mult cu farmacia ei?
-Trebuie sã câºtige! Ce parcã tu nu ºtii. Ia o sutã de lei pe o sticluþã de doctorie numai atâtica.
-Ileana nu este la ºcoalã sanitarã.
-Umblã cu autobuzul, dar ca sã-ºi adune banii merge pe jos pe calea feratã! se amestecã tâmp varã-mea, fãrã sã ridice ochii din podea.
-Asta de unde ai scos-o? s-a rãstit la ea mãtuºa.
-Zãu, mamã. Chiar ea mi-a spus.
-Cumnate dragã, tu ºtii ce vrea sã spunã fata mea?
-E adevãrat, aºa face. Mai bine merge pe jos pânã la liceu la Uioara, ca sã-ºi cumpere câte o carte sau câte o pereche de ciorapi din banii economisiþi.
-Iaca vezi! fãcu unchiul.
Ceilalþi s-au privit, fãcându-ºi semne de mirare. Varã-mea urmã, cu acelaºi glas tâmp:
-A spus cã dacã vreau mã duce cu ea pe marginea liniei ferate sã vãd ºi eu cum trece trenul.
Mãtuºa s-a ridicat nervoasã de pe scaun, s-a repezit ºi i-a tras veriºoarei o palmã dupã ceafã.
-Îþi dau eu tren sã nu-l poþi duce!
O altã mãtuºã care tocmai intra în curte, vãzând scaunul liber, l-a ocupat. Întorcându-se ºi vãzând locul ocupat, celeilalte îi veni sângele în obraz. Nu a îndrãznit sã spunã nici un cuvânt, dar s-a repezit ºi i-a mai tras fiicã-si o palmã peste umãr.
-Na tren ºi cale feratã! Te-ai stricat de cap? Tu eºti fatã de oraº, spuse mãtuºa înfuriatã, cãutând cu ochii în partea cealaltã un loc liber.
Bãrbatul ei precaut se aºezã mai bine pe scaun.
-Ce naiba! mormãie el, cu ochii plecaþi, ca sã nu întâlneascã privirea nevestei. Parcã aici e mai frig ca la noi. Vine rãcoarea de la Mureº. Brr!
Pe poartã s-a ivit cealaltã mãtuºã, sora mai micã a mamei, cu aceleaºi trãsãturi ca cea mai mare dintre ele, dar cu o cãutãturã blândã.
-Haideþi, cã vine pãrintele!
Înciudatã cã nu s-a gândit sã-i cedeze locul, mãtuºa îºi certa bãrbatul cu tonul ridicat:
-Dar de când te-ai fãcut atât de friguros dragule? Parcã n-ai fi bãrbat!
Acesta mormãi ceva ºi porni în urma celorlalþi sunându-ºi banii în buzunar.
La masa lungã din curte, surorile mamei, îi aºezau pe fiecare la locul lui, dupã chibzuinþa lor. În capãtul mesei l-au aºezat pe pãrintele ºi lângã el pe ai casei, iar mai departe pe strãini. O bunã parte a mesei era ocupatã de oameni din vecini, femei ºi bãrbaþi de-o seamã cu mama sau mai în vârstã, care auzind cã-i vorba de pomanã au venit repede. Aºa e obiceiul locului. Acum apucaserã sã deºarte câte un pãhãruþ de þuicã ºi le cam sticleau ochii. Vãzând pe ai casei, s-au ridicat în picioare ºi au spus smeriþi, cu ochii la pãhãrelele de pe masã:
-Dumnezeu s-o ierte!
* *
Mama urma sã împlineascã în aprilie 40 de ani. Dar n-a fost sã fie. In fiecare gând, oricând ºi oriunde port icoana mamei mele. O vãd, cu câtã dragoste mã privea ºi îmi zâmbea, îi vãd ºi ochii plini de lacrimi când mã certa uneori. ªi acum dupã atâþia ani, de când a plecat dintre noi, îmi pare cã îmi este alãturi mereu ºi aº vrea din tot sufletul sã mã audã cã-i mulþumesc. Abia azi, înþeleg tot ce nu înþelegeam altãdatã când, ca orice copil, o mai necãjeam.
Pentru mama, chiar dacã o superi, pentru mama, tu rãmâi copil la orice vârstã. Pentru mama, viaþa ta este mai presus de orice. Viaþa începe cu mama. Fãrã a fi datoare, mama, doar ea îþi dã tot ce are ºi ºi-ar da ºi sufletul pentru tine, numai sã te ºtie fericit. Mama, doar ea, te ajuta sã uiþi teama ºi trãieºte doar prin tine copilul ei iubit.
Mama, din anii copilariei mele, avea pãrul lung, cârlionþat, împletit într-o coadã groasã ºi fãcut coc în creºtetul capului, ceea ce îi punea în valoare fruntea latã ºi ochii de albastrul senin al cerului, blânzi ºi calzi. Pãrul frumos ºi plin de bucle l-am moºtenit de la mama ºi la fel curajul de a rãzbi în viaþã. „Cei care trãiesc sunt cei care luptã, pe cei slabi chiar numai aparenþa unui obstacol ii face sã dea înapoi, pe cei tari însã nu”, îmi spunea mama ºi Doamne, câtã dreptate avea.
Mãicuþa mea iubitã era harnicã ºi de o bunãtate rarã. Avea doar ºapte clase, dar cu cei ºapte ani de-acasã, depãºea cu mult orice femeie cu facultate. Ce mult aº vrea sã mã mai certe mama, sã-mi ierte poznele ºi-n mângîierile ei, sã-i simt dragostea. Mama mea frumoasã, primul meu rai, cum aº putea sã-þi spun, mai stai o clipã, te rog mai stai, dulce luminã, ram de mãslin, încã nu-i vremea, mai stai puþin. Dar, nu a fost sa fie aºa, Dumnezeu a iubit-o mai mult, a considerat cã trebuie sã plece. M-a chemat lângã ea ºi preþ de câteva clipe, ochii ei blânzi, se uitau la mine. Parcã, sufletul ei vorbea. ªi poate cã ºi el avea sã-mi spunã multe, dar, nu mai putea, puterile începeau s-o lase. De câteva sãptãmâni îi dispãruse vioiciunea. O stare de moleºealã, de indiferenþã vecinã cu suferinþa pusese stãpânire pe ea. Ne privea, cu durere în suflet cã ne lasã pe mine ºi pe sora mea, când aveam mai mare nevoie de sfaturile ºi de grija ei.
În ultimele sãptãmâni noi mergeam pe rând la ºcoalã, o îngrijeam ºi nu o lãsam deloc singurã. Îmi aduc aminte cã, dintre zilele babelor, de la începutul primãverii, noi, ca de obicei în fiecare an, ne alegeam câte una. Atunci, mama ºi-a ales baba din ºapte martie. A fost o zi frumoasã, cu soare, o zi seninã ºi caldã ca sufletul ei. Îmi amintesc cã a venit doctorul, a consultat-o cu câteva ore mai devreme în acea zi ºi i-a pescris morfinã. Am plecat la Aiud, dar la mijlocul distanþei, în staþia de autobuz, doctoral a oprit maºina în dreptul meu ºi mi-a spus sã mã întorc acasã pentru cã nu are rost sã o mai chinuim pe mama, morfina nu-i mai este de nici un folos. Mama mea scumpã ºi iubitã, a plecat din lumea celor vii, duminicã, 8 Martie, ora unu ºi zece minute, dupã ce ultima babã pe care ºi-a ales-o în acel an trecuse. De atunci, niciodatã nu mi-am mai ales baba la începutul primãverii. Este destul de mare durerea pe care mi-o aduce ziua de 8 Martie, aceastã zi, care, pentru toate femeile este o mare sãrbãtoare.
Mama s-a stins, cu mâna mea pe fruntea ei. ªi-a dat puþin capul pe spate, cu o putere de care nu o credeam în stare, dupã atâta suferinþã ºi a înþepenit. Degetele mâinilor, s-au rãcit ºi au înþepenit ºi ele. A continuat sã mã priveascã. Ce ochi frumoºi avea mama în acele momente! ªi cât erau de pãtrunzãtori! Nu-mi venea sã cred. O tot întrebam pe bunica ºi pe tata: „A murit? Spuneþi-mi cã nu !” Câtã disperare avem în noi în astfel de momente ºi cât de creduli suntem! Ce sperãm? O minune? Prea târziu. M-am aplecat ºi mi-am apropiat urechea. „Faceþi puþinã liniºte!” am strigat cãtre sora mea, bunica, tata ºi surorile mamei, care, plângeau în hohote. Dar, mama nu mai respira. Lacrimile care, mi-au umplut ochii, mi-au rãspuns la întrebare.
Am fost, cea mai puternicã în acele momente. Dumnezeu, mi-a dat atâta putere, încât, am aranjat-o pe mama pânã i-a fost adus sicriul. Am aºezat-o apoi, între acele patru scânduri reci, singura noastrã avere, atunci când plecãm de pe acest pãmânt. Nu mai ºtiu cât am plâns. Nu ºtiu de unde mai aveam lacrimi. ªi acum plâng. O sã plâng mult, ºtiu. Am iubit-o mult, foarte mult pe mama. O datã cu trecerea timpului, durerea s-a atenuat. Aºa se întâmplã. Dar, nu o pot uita. Atunci eram prea micã sã ºtiu de ce a murit. O ºtiu acum, dar la ce-mi foloseºte?
E îngrozitor sã vezi pe cineva murind. Nu poþi face nimic. Tragedia îºi urmeazã cursul. Cu mama, a plecat o parte din viaþa noastrã, acum ºi tatei îi era greu. I se pãrea goalã casa fãrã ea. ªi strãinã. Era foarte nedumerit, privea de colo colo, dar nu o vedea pe mama „colega lui de camerã” cum glumeam noi. Cine sã-l mai mângîie ºi sã-l mai îmbrãþiºeze acum? Cu cine sã se mai ciondãneascã?
Am rãmas cu tata ºi cu bunica. Ea, deºi nu locuia tot timpul cu noi, a fãcut tot posibilul sã o înlocuiascã pe mama, în aºa fel ca noi, sã nu-i simþim lipsa. Într-o oarecare mãsurã a reuºit draga de ea. Total, însã, orice ar face, o mamã, nu o poate înlocui nimeni ºi nimic. Noi nu trebuie sã uitãm însã, de iubirea faþã de fiinþa de lângã noi ºi trebuie sã-i dãruim multã dragoste ºi înþelegere. Ea, bunica dinspre mama, pentru cã cealaltã a murit când eu aveam câteva luni, a fãcut tot ce a putut ca nouã sã ne fie bine. Dupã o grea suferinþã însã, rãpusã de boala îngrozitoare, ne-a pãrãsit ºi ea dupã zece ani de la moartea mamei ºi tot într-o zi de primãvarã, fie-i þãrâna uºoarã!
Viaþa începe cu mama ºi, cu trecerea anilor, mi-a fost tot mai greu. În fiecare an, martie, începe cu gândul tãu pentru mama, numai cã eu, nu o mai am alãturi de mine. ªi, chiar ºi acum, dupã atâþia ani, de când ea este acolo, departe, în Ceruri, în fiecare gând al meu o port pe ea, ºi, de fiecare datã îi spun: mulþumesc iubita mea mamã, tu, care, fãrã a fi datoare, mi-ai dat totul ºi mai mult ca orice mi-ai dat viaþa. Dormi liniºtitã mamã. Ochii tãi, mã vor veghea în fiecare clipã, ai rãmas în sufletul meu!
Anii au trecut, cu împiniri ºi neîmpliniri, cu bucurii ºi necazuri, cu rele si bune, dar le-am dus pe toate cum am putut. Uºor greu o ºtim doar noi. Ani la rând tata ne-a fost ºi mamã ºi tatã. Eu, am plecat la optsprezece ani de acasã, aºa a fost sã fie. Trebuia sã muncesc, sã-mi caºtig pâinea cea de toate zilele. Cu doua fete mari, ºi cu un salariu de opt sute de lei, cât avea tata atunci, nu ne putea oferi nici strictul necesar. Pentru cã eram departe ºi veneam destul de rar acasã simþem cã tata este mult mai apropiat de mine. De fapt aºa este în orice familie. ªi-apoi, atunci când am rãmas singurã, tot eu am devenit confidenta lui ºi invers, pentru cã nimeni nu putea sã ºtie mai bine ca noi, ce înseamnã sã fii singur.
ªi totuºi mã simt tentatã sã însemnez ceva, ceva sedimentat deja în memorie, din ultima întâlnire cu tata, acolo, în salon la spital, unde a fost dus de urgenþã în urma unui neaºteptat ºi curios atac de cord. Sã fii fost oare chiar un atac de cord? El afirma cã nu, sau poate cã nu ºtia. Susþinea cã nu are nimic cu inima ºi insista sã i se dea drumul.
-Ce au ãºtia cu mine? se mira. Am avut ºi eu o ameþealã, o simplã ameþealã, ºi ei susþin cã a fost un preinfarct. Aºa-i cã mint ?
Dar doctorii nu minþeau. A fost totuºi ceva în legãturã cu inima, dar pe un fond de surmenaj fizic, ceva la care s-a mai adãugat, cred, ºi starea lui de încordare, pe care numai eu o ºtiam. Acea intensã ºi dramaticã aºteptare, acea singurãtate, care s-a identificat în mare mãsurã cu viaþa lui. Am stat mult de vorbã amândoi, atunci.
-N-ai mai fost la Bucureºti din 1938. Îþi mai menþii promisiunea de a veni la mine? Nici nu ºtii mãcar unde locuiesc.
M-a privit lung, cu uimire:
-Te îndoieºti? Pe 30 iunie exact voi fi la tine - mi-a spus ºi mi-a arãtat însemnarea de pe agenda pe care aveam grijã sã i-o schimb la fiecare început de an ºi unde scria: 30 iunie Bucureºti.
Când sã ne despãrþim, a devenit însã dintr-o datã trist. Sora mea, l-a luat în primire ºi am putut pleca, dar m-am întors dupã douã zile, pentru cã tata a cãzut într-un somn, parcã îl vãd, într-un somn din care nu va mai putea sã se întoarcã. Mama ºi tata acum sunt împreunã pentru totdeauna. Nu-i pot uita. Fãceau parte din viaþa mea. A murit mama ºi tata!… Câtã durere poate încãpea în iubire?! Tata ºi mama s-au întors în pãmânt dar vor trãi întotdeauna în inima mea ºi sper sã se întâlneascã, într-o lume mai bunã ca asta, plinã de pace ºi iertare.
Mã opresc aici. Fiecare om are durerea lui... Nu vreau sã deschid rãnile nimãnui.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!
  Comentariile userilor    
         
 
  Dragostea pe care o druim parintilor, este singura pe care o pstrm venic n suflet, chiar i dup ce i-au ncheiat drumul suferinei pmntene.
Drumul tatalui a ajuns la rascrucea in care il astepta de atata amar de timp mama ta. Ei stiu ca vor ramane mereu cu tine, in sufletul tau. Iar tu, nu trebuie decat sa inchizi ochii si sa-i cauti acolo. Iti vor zambi.
E greu Elena, e tare greu fara ei... dar trebuie sa intelegem ca dincolo de ceea ce ne dorim noi, exista un capat de drum.
Sa-ti dea Dumnezeu forta de a merge mai departe!
  
Postat de catre Adelina Ionescu la data de 2006-01-16 18:53:47
         
 
  V mulumesc din suflet bunii mei prieteni.
  
Postat de catre Rodica Elena Lupu la data de 2006-01-16 13:42:25
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  Sunt alaturi de tine, Dumnezeu s-o ierte, iar tie sa-ti dea putere.
cu drag - Lory 		 
Postat de catre BBBB aaaaaa la data de 2006-01-16 12:52:45
         
 
  Dumnezeu s-o ierte!

O dedicatie excelenta... E greu, e tare greu fara parinti. Este grea este despartirea de cei dragi si intotdeauna spui ca nu ai stat destul cu ei, ca nu le-ai dat suficienta atentie.

Fi tare! 		 
Postat de catre Sorin Teodoriu la data de 2006-01-16 10:32:20
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23957
Comentarii: 120078
Useri: 1426
 
 
  ADMINISTRARE